"Avem astazi nevoie de o credinta simpla. Ea trebuie cautata pretutindeni si preferata oricarei intelepciuni."

Omul în faţa sfintei Cruci

Privind sfânta Cruce şi pe Hristos răstignit pe ea, un necreştin sau un necunoscător în cele ale duhovniciei va privi cu mirare şi va spune: aici s-a petrecut o mare şi neînţelesă taină. Privind-o un creştin iniţiat se va închina în faţa ei cu bucurie, exclamând: aici s-a lucrat mântuirea mea! Ea este izvorul veţii şi al fericirii mele! Crucea este lurarea cea mare a puterii lui Dumnezeu. Pe Cruce s-a arătat iubirea desăvârşită dintre Persoanele Sfintei Treimi, revărsată peste noi oamenii şi peste întreaga creaţie, prin Dumnezeu-Omul care se jerfeşte pentru noi, de dragul nostru asumându-şi vina păcatelor noastre. Aici se realizează in iubire desăvârşită începutul unirii dintre Dumnezeu şi oameni, dintre Dumnezeu şi lumea văzută, dintre lumea cerească şi lumea pământească. Aici se arată cutremurător grija iubitoare a  Părintelui ceresc, Care jerfeşte pe Unicul Său Fiu pentru omul păcătos şi răzvrătit, spre a-l readuce în braţele părinteşti, înfiindu-l. În faţa şi în lumina Crucii omul credincios îşi înţelege mai limpede vocaţia sa, destinul său, calea sa, drumul său de la chip la asemănare, pe care trebuie neapărat să-l parcurgă, asumându-l cu bucurie şi mulţumire sau cel puţin cu resemnare. Înţelege de asemenea că orice evitare, ezitare sau eschivare de la drumul său, de la asumarea crucii sale îi aduce mai multă suferinţă, nemulţumire, angoasă, care uneori prelungindu-se ca durată, poate cădea sub domeniul absurdului, lipsit de orice licăr de lumină sau rază de speranţă. Prezenţa noastră în faţa sfintei Cruci, indiferent de gradul nostru de cunoaştere şi de trăire, trebuie să fie mereu spre luminarea minţii şi învăpăierea inimii. Spre sporirea şi consolidarea cunoştinţei, a multiplelor înţelesuri tainice, care personal ni se revelează treptat, pe măsura apropierii noastre de Dumnezeu. Spre sporirea şi întărirea dragostei dumnezeieşti, care se aprinde din recunoştinţa faţă de iubirea, mila şi dărnicia Sa, precum şi din împlinirea cu consecvenţă  a poruncilor Lui. Cred că  la trei lucruri esenţiale trebuie să mediteze şi să reflecteze omul, creştinul mai ales, pentru a-şi spori şi consolida cunoştinţa şi tăirea duhovnicească. 1. Modul  în care Dumnezeu Îşi poartă Crucea, Îşi face datoria cu iubire faţă de om şi faţă de creaţie. 2. Necesitatea asumării vieţii, a purtării crucii pentru om, precum şi necesitatea conlucrării lui cu Dumnezeu, ca o condiţie a fericirii şi împlinirii sale. 3. Darurile nesfârşite ale lui Dumnezeu revărsate prin Jertfa Sa în Biserică, precum şi pedeapsa refuzului lor. Reluând:

1. Mai  întâi de toate modul  în care Dumnezeu Îşi poartă Crucea şi Îşi face datoria faţă de om şi faţă de creaţie este admirabil. Toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, din iubire dezinteresată plănuiesc şi lucrează cu măiestrie creaţia, frumoasă şi bună foarte (Fac. 1, 31). Omul este plăsmuit cu o atenţie specială, înrudit cu Dumnezeu prin duh (Fac. 2, 7) tânăr, frumos, sănătos, nemuritor. Când omul, nescultând de porunca Creatorului, nerespectând programul pus de Acesta, care l-ar fi dus treptat la mult dorita îndumnezeire, a produs dezastrul căderii din Paradis, totuşi n-a fost părăsit cu desăvărşire. În această stare naturală de om-animal [1] care mănâncă, munceşte ca să trăiască, se reproduce, Dumnezeu l-a cercetat, i-a făcut promisiuni, i-a dat nădejdi. Când a căzut în viaţă mai prejos de fire sau împotriva ei, Dumnezeu salvează spiţa omului prin Noe şi familia sa (Fac. 7, 1), arătând clar în corabie, chipul mântuirii în Biserică arătat mai târziu. Apoi începe comunicarea cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, aceste caractere admirabile şi oameni minunaţi, care Îl ascultă şi-I împlinesc poruncile cu neînchipuit zel, într-o lume oarbă, idolatră, şi ostilă, expunându-se la iminente şi multiple pericole.   

Mai târziu va arăta prin marele prooroc Moise chipul mântuirii şi instaurarea Legii Harului. Prin toiagul de minuni făcător şi mai ales prin şarpele de aramă (Num. 21) se va arăta limpede mântuirea venită prin Hrisos Cel răstignit pe Cruce, iar prin cortul mărturiei chipul Bisericii celei adevărate. Când omenirea petrecea închisă în ceaţa şi întunericul ei, şi doar luminarea proorocilor trezea într-un mediu restrâns dorinţa şi posibilitatea de a vedea lumină, a venit Hristos, însăşi Lumina cea adevărată. În El vedem, auzim şi pipăim prezenţa lui Dumnezeu între noi oamenii şi pentru noi. În viaţa Sa istorică ne-a arătat desăvârşita dăruire şi dragoste pe care o are Dumnezeu spre noi. Ca Dumnezeu, ne învaţă, ne luminează, ne sprijineşte, ne întăreşte, ne eliberază, ne vindecă, ne înviază, ne înalţă. Iar ca Om model, lucrează cu timp şi fără timp binele, miluieşte, ajută, Îşi pune viaţa pentru prietenii Săi, dovedindu-Se adevăratul Prieten al omului. Viaţa Sa tainică  continună în Biserică şi în lume, până la a Doua Sa venire. Prin Persoana Duhului Sfânt, tot ce a lucrat ca Dumnezeu şi Om în viaţa Sa istorică, acum lucrează la o scară universală. De aceea şi sfânta Cruce pe care S-a răstignit a devenit un simbol, un semn biruitor şi o putere de sine stătătoare. Când aceasta a fost îngropată în pământ, ea s-a arătat pe cer sfântului Împărat Constantin, dând a înţelege că ea este temelia şi steagul creştinătăţii. Că prin puterea ei orice rău îl putem învinge şi de orice duşman înverşunat putem fi apăraţi, pentru că ea, sfânta Cruce, este cea mai importantă relicvă şi cea mai sfântă armă a Bisericii creştine.   

2. În al doliea rând Crucea este indipensabilă şi absolut necesară, ca o condiţie a vieţii asumate. În ea se vădeşte pulsul şi dinamismul vieţii atât pentru Dumnezeu cât şi pentu om. Crucea este temeiul şi baza creaţiei şi a relaţiei fericite dintre făptură şi Făcător. Dacă Dumnezeu făureşte, dăruieşte, îngrijeşte cu o iubire nemărginită şi dezinteresată, este firesc să aştepte în acelaşi chip şi aportul omului. Lumea aceasta frumoasă şi benefică, bună foarte, a fost gândită de Dumnezeu ca o grădină a raiului cu doi stăpâni asociaţi într-o conlucrare armonioasă, fiecare avîndu-şi aportul său. Dumnezeu, în calitate de Creator, este desigur Stăpânul de drept al grădinii. Dar a fost voinţa Sa mărinimoasă ca şi omul-făptură să aibă calitatea de stăpân asociat şi beneficiar, cu deplină libertate de acţiune, respectând însă normele de bază ale proiectului şi ale contractului, am putea spune, ceea ce omul din nefericire nu a făcut. Tocmai această lipsă de conlucrare a omului cu Dumnezeu, a dus şi încă mai duce la starea nefericită, tragică a omului. Într-o frumoasă carte, de adâncă meditaţie şi reflecţie [2] despre sensul şi puterea sfintei Cruci,  cuviosul părinte Daniil (Sandu) Tudor, scrie: ’’Totul este făurit prin Cruce, totul este o prefigurare a Crucii. Crucea este temeiul lumilor, noi înşine suntem făcuţi în Cruce. Crucea este taina lumii. Căderea omului este o abatere, o ignorare a Crucii, o tăgăduire a ei. Marea tragedie a omenirii este neînţelegerea Crucii, adică neputinţa înţelegerii rostului jertfei personale… Omul tăgăduitor s-a pus de-a curmezişul lui Dumnezeu şi (fără să vrea) naşte crucea pe care voia să o nimicească.’’

3. La o evaluare dreaptă în relaţia dintre Dumnezeu şi om de-a lungul istoriei, Dumnezeu a dăruit şi dăruieşte din ce în ce mai mult, iar omul devine tot mai îndatorat. Din lene şi comoditate omul şi-a făurit un progam care L-a exclus pe Dumnezeu. Dumnezeu dă ploi şi soare la vreme, dar omul nu mai vrea să lucreze pământul, semănându-l. Dumnezeu dă bogăţie ca omul să poată trăi în bunăstare şi cumpătare (specialiştii japonezi spun că planeta noastră ar putea hrăni de şase ori populaţia existentă), dar omul trăieşte lacom, avar şi destrăbălat, iar alte milioane mor subnutriţi. Dumnezeu dă linişte şi pace, ca viaţa să fie frumoasă, fericită şi mulţumitoare, dar omul vrea război, asuprire militară sau economică, pentru ca viaţa să fie silnică sau uneori insuportabilă. Dumnezeu dă iubire şi viaţă ca oamenii să fie mulţi, puternici şi sănătoşi, dar omul vrea plăcere, sclavie şi ucidere, iar oamenii ajung puţini şi bolnavi. Dumnezeu dă tinerilor curăţia, ca ei să preînchipuie trăirea raiului, iar ei, alegând necurăţia, gustă de aici chinurile iadului. Dumnezeu dă părinţilor fericirea de a naşte şi creşte copii, ca sufletul lor să devină rai (sân al lui Avraam), iar ei îi ucid făcând din sufletele lor iad. Dumnezeu dă unora mai mulţi talanţi, capacitate şi talent, ca  să fie altora modele, lumină şi sfântă încântare, dar ei idolatrizându-se pe sine devin pentru mulţimi izvor de pierzare... Chiar şi în această situaţie tragică (pentru noi oamenii) Dumnezul iubirii propune din nou împăcare, reconciliere, reluarea relaţiilor de normalitate între noi şi El, între noi fiercare. Reluarea cu consecvenţă a practicării credinţei, a postului, a rugăciunii, a studiului textelor sfinte, a  ajutorării celor lipsiţi, acestea sunt crucea noastră, aportul nostru în curgerea vieţii. A  muncii cistite, a întemeierii familiei, care este biserică şi rai, a vieţii îndreptate în Sus, acolo unde suntem chemaţi şi aşteptaţi cu atâta dor de Dumnezeu, de Mântuitorul Iisus Hristos, de Maica Domnului, de sfinţi, de moşii şi strămoşii noştri purtători de cruce, având sfânta Cruce care străjuieşte altarele şi bisericile noastre unde Îl primim pe dulcele Hristos, tainic şi real în Trupul şi Sângele Său, din Sfânta Împărtăsanie. Unde  spiritual ne împărtăşim prin rugăciune şi cântare. Crucea, care este cheia raiului, armă nebiruită împotiva diavolului şi păzitoare a creştinilor. Avînd sfânta Cruce prin care vin toate darurile lui Dumnezeu, toate darurile lui Hristos şi ale Duhului Sfânt, spune acatistul, ar trebui să ne deschidem inimile, să întindem mâinile la rugăciune, şi primind darul lui Dumnezeu, să conlucrăm cu El spre slava şi bucuria Lui, dar mai ales spre binele şi mântuirea noastră. Rugăciunea, starea înaintea lui Dumnezeu şi-n faţa Crucii,  ne învaţă cum să trăim, să ne comportăm. Cum pot să fug de chinuri,de dureri, de greutăţi, de ispite, văzând pe Stăpânul Hristos că le iubeşte?, spune rugăciunea de Vineri. Că Îi era dor de Cruce, de suferinţă, de Golgota, pentru aceasta veni pe pământ, iar noi oamenii fugim de poveri, amăgindu-ne cu false plăceri. Să învăţăm în faţa sfintei Cruci cum să trăim viaţa asumând-o şi cum să ne rugăm, nu cerându-I lui Dumnezeu lucruri sau favoruri pământeşti, ci cerându-I să ne dea înţelepciune şi putere să înţelegem şi să lucrăm voia Lui. O frumoasă rugăciune anonimă, spune: Ţi-am cerut, Doamne, putere ca să am success în viaţă, dar m-ai făcut neputincios, ca să învăţ să mă supun. Ţi-am cerut, Doamne, sănătate ca să pot să înfăptuiesc lucruri mari, dar am ajuns infirm ca să pot face lucruri şi mai mari. Ţi-am cerut bogăţie ca să fiu fericit, dar m-ai făcut sărac să fiu smerit. Ţi-am cerut stăpânire ca să fiu preţuit de oameni, dar am primit neputinţa ca să am mereu nevoie de Tine. Ţi-am cerut prietenia celorlalţi ca să nu trăiesc singur, dar Tu mi-ai dat o inimă să-i iubesc pe toţi… ş.a.m.d. Într-un asemenea fel ar trebui să gândim şi să trăim  viaţa noastră, să facem rugăciunile noastre. Având întotdeauna inima deschisă spre comunicare şi comuniune cu Dumnezeu, dându-I întietatea cuvenită ca unuia mai Înţelept, mai Puternic, mai iubitor.

Gânduri de rugăciune către Maica Domnului

Nesfârşita bunătate, iubire duioasă şi milostivire maternă, fac pentru noi oamenii, din Sfânta Fecioară  Maria  cea mai apropiată, accesibilă şi uşor abordabilă persoană. Ea ne este precum o  corabie salvatoare, dar în acelaşi timp ca o cetate inviolabilă (cetate de scăpare spune cântarea) în care neîndupleacaţii noştri vrăşmaşi, răi şi viclenii, diavoli nu au acces.

 Ea care a cuprins în sine dumnezeirea ne este şi ideal, ţintă şi cale spre Hristos Fiul ei.

O numim rai cuvântător  pentru că în sufletul şi în fiinţa ei cuprinde pe Dumnezeu, precum şi toată bucuria, pacea şi armonia, slava şi fericirea care domnesc în cer. O numim lăcaş sfinţit penrtru că trupul ei cel preacurat s-a îndumnezeit.

Laudă a fecioriei pentru că s-a arătat mai curată şi mai stălucitoare, mai iubitoare şi mai bună decât fiinţele cele gânditoare din cer. De frumuseţea şi nobleţea sufletului său s-a îndrăgostit însuşi Dumnezeu-Creatorul, alegându-o mireasă a Duhului Sfânt şi Maică a Fiului Său.

            În marea Sa iubire şi nesfârşita Sa milostivire şi bunătate, Dumnezeu ne-a dăruit-o spre  a ne fi mijlocitoare şi apărătoare neamului creştinesc. Pentru râvna ei sfântă şi caracterul ei minunat, a primit această dublă cinste şi cruce în acelaşi timp, de a fi Născătoare şi Maică a Fiului lui  Dumnezeu, precum şi maică duhovnicească a întregului neam omenesc. De aceia, ea este scăpare celor fără de scăpare, curaj celor fără de curaj, speranţă celor fără de speranţă, bucurie celor fără de bucurie. Pe ea, aşa cum a a profeţit-o, fericim toate neamurile ( Luca 1,48) o laudăm şi-i cântăm cu iubire. Ea se supără, aşa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, doar pe acei care o evită şi o ignoră.

     Noi  ortodocşii creştini, care o cinstim cu sinceritate şi cu bună-credinţă, ne  apropiem de Maica Sfântă cu iubire, cu cântare şi cu rugăciune. Cu iubire pentru bunătatea ei milostivă şi milosârdă, pentru cereasca şi înălţătoarea ei frumuseţe şi pentru puterea ei neînfrântă asupra răului. Cu cântare de laudă bucurându-ne.

Dar când ne rugăm Maicii Domnului ce ar trebui să-i cerem.?  Îi cerem sănătate, vindecare,bunăstare, uşurarea ispitelor, curăţirea păcatelor, rezolovarea nevoilor noastre curente sufleteşi şi trupeşti. Sunt bune şi îndreptăţiite cererile noastre.Dar! Pornind de la singurul ei cuvânt: ’’Orice vă spune El, face-ţi !’’( Ioan 2,8), care este şi cea mai scurtă predică rostită vreodată, înţelegem ce ar trebui să o rugăm să mijlocească pentru noi Părintelui ceresc. Rezumând şi noi într-o singură propoziţie cerea noastră, am putea spune: Preacurată Maică şi  Fecioară Maria cere de la Fiul tău pentru noi ‚’’lumina înţelegerii şi căldura iubirii’’, ca întru aceasta întărindu-ne să iubim pe  Domnul Dumnezeul nostru din tot sufletul şi fiinţa noastră,iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine( Luca 10. 27).Dă-ne ajutor şi putere să iubim pe Dumnezeu desăvârşit, pe apropiaţi desăvârşit, şi pe duşmani desăvârşit, rugându-ne pentru ei. Doar în această nemuritoare virtute a iubirii, în tripla ei ipostază am putea primi eliberare de patimile egoiste şi am putea cunoaşte frumuseţea şi fericirea de a trăi în Dumnezeu. Dacă este sărăcie este din lipsa iubirii. Dacă trăim rău este pentru că nu ne iubim. Dacă sunt furturi, jafuri, răpiri, ponegriri, cleveteli, batjocuri, înjurături, violenţă, sex, droguri, războaie, ucideri, avorturi, revolte sociale, temniţe, lacăte, vărsări de  lacrimi, văduve, orfani nemângâiaţi, rătăciţi, înfometaţi, înfriguraţi, toate acestea sunt din lipsa iubirii şi  numai prin ea s-ar putea ajunge la bine şi la bunăstare (Sfântul Tihon de Zadonsk, Lupta dintre carne şi duh, pag.126) Dacă fericitul episcop al  Hiponei, marele Augustin, spune: iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce vrei, sfântul Ioan Gură de Aur scrie: Adevărata iubire ţi-l înfăţisează pe aproapele ca pe tine însuţi şi te învaţă să te bucuri de bunăstarea lui la fel ca de bunăstarea ta, să te întristezi de necazul lui la fel ca de necazul tău. Dragostea îi face pe mulţi un singur trup, iar sufletele lor le face sălaşe ale Duhului Sfânt, căci în cei uniţi în iubire sălăşluieşte totdeauna duhul păcii. Iubirea îl face pe fiecare om părtaş binelui (Despre iubirea desăvărşită, Antologie tematică în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, drd. Liviu Petcu, edit. Anestis 2008).

Iubirea care este pentru Dumnezeu atât de importantă, care nu cade niciodată          (I Cor.13,8), singura prin care putem fi recunoscuţi ca ucenici şi prieteni ai Domnului (Ioan 15, 14) trebuie să o arătăm tuturor, şi celor vrednici şi  celor mai puţin vrednici. Numai aşa putem fi fiii Maicii Domunului, următori şi ascultători ai ei. Prin adormirea şi înălţarea cu trupul la cer, Sfânta Maică şi Fecioară ne lasă binecuvântarea ei peste noi. Prin această binecuvântare atotcuprinzătoare se revarsă peste noi ’’ iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia’’(Gal 5,22). De aceia cu credinţă fierbinte şi iubire o rugăm:’’Maică preasfântă, cu rugăciunile căreia neamul omenesc pururea se păzeşte, închină-te Tatălui, roagă pe Fiul, cheamă pe Sfântul Duh şi milostiv fă pe unul Dumnezeu cel în Treime, pentru mulţimea păcatelor noastre, ca prin tine fiind miluiţi să binecuvântăm pe Făcătorul şi pe  tine, de acum şi până in veac’’ (sedealna canonului Acatistului Sfintei Treimi), zicând: Bucurăte ceea ce eşti plină de har, care întru adormirea ta, nu ne laşi pe noi !