"Întristările ce vin oamenilor sunt urmările păcatelor şi relelor lor. Dacă le răbdăm cu rugăciune, atunci vedem că vin iarăşi cele bune."

Pe drumul către cer cu Sfântul Ioan Scărarul

Perioada postului este o perioadă prielnică pentru preocupări, de cunoașteri și de trăiri duhovnicești, de înălțări cu sufletul și cu viața spre Hristos și spre cereasca Sa Împărăție. Pe drumul ascensiv spre Înviere „înaintăm pas cu pas” așa cum Biserica ne învață prin pericopele evanghelice, special rânduite în fiecare duminică. În prima duminică din postul mare, cea a Ortodoxiei, Biserica ne învață că baza oricărui edificiu duhovnicesc este dreapta credință, dreapta înțelegere a învățăturii dumnezeiești și dreapta ei trăire.  Așadar ortodoxie și ortopraxie. A doua duminică, dedicată marelui dascăl al rugăciunii Sfântul Grigore Palama, ne învață trebuința practicării rugăciunii neîncetate sau cât mai deasă cu putință. Prin ea toate străduințele omului, asceza, munca, milostenia, primesc valoare duhovnicească și veșnică. Dacă în a treia duminică Biserica ne prezintă crucea Domnului ca poartă a Învierii și ne îndeamnă să purtăm cu răbdare, durerile și greutățile vieții, în duminica a patra, prin Sfântul Ioan Scărarul și scrierea sa numita Scara, avem  o descriere amănunțită a luptelor duhovnicești. O descriere a drumului spre nepătimire și Înviere cu căderile și ridicările lui, cu biruințele și înfrângerile sale. 

Născut[1] în Palestina, în jurul anului  579, într-o familie evlavioasă și înstărită, tânărul Ioan s-a instruit în școlile vremii sale, devenind un tânăr învățat, de unde și numele dat uneori de Scolasticul. A intrat de tânăr în mânăstirea sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, construită de sfânta împărăteasă Elena și rezidită mai apoi de împăratul Iustinian. Aici, în această mânăstire, în care există cea mai importantă bibliotecă din lume după cea de la Vatican, păstrătoare de manuscrise vechi, unde viața duhovnicească funcționează neîntrerupt de aproape o mie șapte sute de ani, a trăit sfântul Ioan. Timp de douăzeci de ani s-a nevoit în viața de obște, în desăvârșită ascultare și supunere față de părinții și rânduielile mânăstirii. Pentru că de la început părinții  duhovnicești de acolo au văzut în el un viitor mare sfânt și dascăl al vieții duhovnicești, i-au dat binecuvântarea de a trăi în singurătate. A trăit ca pustnic în pustia Tola, la o distanță de 20 de km de mânăstire, vreme de patruzeci de ani.  La bătrânețe a fost ales  egumen al mânăstirii, care număra câteva mii de monahi. Din viața sa, scrisă de monahul Daniil din Rait, aflăm puține lucruri, totuși îndeajuns pentru a-i înțelege înalta trăire duhovnicească. De exemplu, la instalarea sa ca Egumen, aflăm că însuși marele profet Moise a fost văzut slujind și rânduind slujitori la mese. Ceea ce îl impune însă și îl reprezintă pe sfântul Ioan ca mare părinte filocalic, este scrierea sa, numită Scara.

Scrisă la cererea Sfântului Ioan, egumenul mânăstirii Rait, cartea este împărțită în treizeci de capitole, după numărul anilor trăiți de Mântuitorul Hristos înainte de activitatea Sa publică de propovăduire. Deși este scrisă în special pentru monahi, ea are conotații și trimiteri către orice creștin - virtuos, mai puțin virtuos, păcătos sau împătimit. Dacă în primele trei capitole prezintă modul în care creștinul sau monahul se poate lepăda de păcate, de mediul prielnic lor, precum și începutul luptei despătimirii, capitolele șase până la treizeci  descriu în amănunt patimile și virtuțile. Uneori în mod comparativ sunt prezentate efectele negative ale primelor, de asemenea și binefacerile celor de a doua, autorul arătându-se un desăvârșit cunoscător în domeniu și un fin analist. Modul apologetic în care prezintă cele trei virtuți teologice, legătura dintre ele, precum și starea de nepătimire la care este chemat nevoitorul, sunt menite a trezi în suflet dorul comuniunii de iubire cu Dumnezeu, la care suntem mereu chemați. Ne-am oprit la capitolul al patrulea intitulat „Despre fericita și pururea pomenita ascultare”, care prezintă într-un mod magistral câteva figuri excepționale de oameni care au ajuns și s-au împărtășit de sfințenie. Unii dintre ei, trecând printr-un proces de schimbare radicală, din mari păcătoși au devenit mai apoi mari sfinți.  Din exemplele lor transpare mai ales seriozitatea învățăturii creștine, necesitatea îmbrățișării cu hotărâre și a crucii lui Hristos, prin împlinirea cu mult dor a poruncilor Lui, cum spune psalmistul (Ps 118. 20), cât și prin iubirea desăvârșită a aproapelui nostru și prin slujirea lui cu statornicie. Ne  oprim la un prim exemplu de pocăință și spovedanie, nu mai puțin zguduitor decât cea din parabola fiului risipitor. Un  fost tâlhar renumit[2] a cerut sa fie primit în mânăstire. Înțeleptul stareț, după ce a ascultat înfiorătoarea sa spovedanie, văzându-i râvna a organizat, spre folosul celor de față și a celor ce vor citi cartea din toate timpurile, un sfânt scenariu. I-a spus fostului tâlhar: vreau să faci o spovedanie publică, Duminică în biserică, după citirea sfintei Evanghelii, în fața sfântului altar!...Sunt de acord să o fac și în mijlocul cetății lui Alexandru! adică orașul Alexandria, a răspuns fostul tâlhar. Înfățișându-se ca un osândit la moarte, cu cenușă presărată pe cap, cu mâinile legate la spate, a căzut în genunchi în fața sfântului altar, precum în fața scaunului de judecată a lui Hristos. Atunci marele stareț i-a poruncit să facă mărturisirea plină de căință, din inimă zdrobită și cu lacrimi. Întreaga asistență, cei peste două sute de monahi și credincioșii prezenți erau zguduiți, pentru că potrivit scrierii erau păcate grele, groaznice, care nici nu pot fi amintite. În timpul cutremurătoarei sale spovedanii a fost văzut îngerul Domnului, ștergându-i păcatele din cartea vieții sale, iar marele stareț pe loc l-a tuns în îngerescul chip, numărându-l în ceata monahilor. Acest exemplu este, până la sfârșitul lumii, menit să ne trezească din amorțeala unei vieți comune și monotone de monah sau de creștin. Căința profundă, hotărârea de schimbare totală a modului de viață, precum și spovedania sinceră, fără reticențe, sunt o adevărată naștere din nou a omului.

Un alt exemplu deosebit este cel al lui Isidor[3], fost mare boier și dregător în Alexandria, un om crud, iute la mânie, mândru și orgolios. Acesta a îmbrățișat viața călugărească. Marele stareț, pentru a fi tămăduit de patimile sale, l-a supus unei nevoințe aproape incredibile și, în orice caz, omenește vorbind, inumană. După ce Isidor a făgăduit că îl va asculta „ca îngerul pe Domnul”, starețul l-a pus la poarta mânăstirii să spună tuturor trecătorilor: „Rugați-vă pentru mine, căci sunt îndrăcit!” Și a făcut aceasta vreme de șapte ani, până când s-a mutat la cele veșnice. Întrebat ce a simțit în sufletul său și ce lucrare avea în minte în acel timp, a răspuns: La început socoteam că pentru păcatele mele m-am vândut ca un rob. De aceea făceam pocăința cu multă amărăciune, cu silire și cu sânge. Iar după ce s-a împlinit un an, mai aveam întristare în inimă, dar așteptam de la Dumnezeu plata pentru răbdare. Trecând iarăși un an, mă socoteam nevrednic, întru simțirea inimii, de petrecerea în mânăstire, de vederea și de vorbirea împreună cu părinții, de împărtășirea cu dumnezeieștile Taine și de privirea cuiva față către față, ci căutând cu ochii în jos, dar și mai jos cu cugetul, ceream celor ce intrau și ieșeau să se roage pentru mine. În această stare de adâncă smerenie și pace a sufletului a petrecut restul vieții timp de cinci ani de zile, refuzând propunerea marelui stareț de a fi hirotonit preot. După ce tainic și-a profețit sfârșitul, a plecat la cer, iar ca semn al îndrăznelii dobândite în fața lui Dumnezeu, la șapte zile l-a luat la cele cerești și pe portarul mânăstirii, așa cum făgăduise.

Să mai amintim două exemple de nevinovăţie, de iubire evanghelică şi slujire jertfelnică a aproapelui. Unul este cel al tânărului Avachir,[4] care a intrat în mânăstire la vârsta de cincisprezece ani. Timp de  şaptesprezece ani câţi a mai trăit a fost mereu încercat şi zilnic ispitit. Viaţa lui a fost un continuu examen, un şirag de ispitiri şi încercări, pe care le-a primit cu bucurie, cu o răbdare, o simplitate şi nevinovăție îngerească. Când a trecut la Domnul, la doar treizeci şi doi de ani de ani, stareţul care ştia nevoinţa lui l-a îngropat şi numărat cu sfinţii mucenici. Ultimul exemplu este cel al tânărului ucenic Acachie[5], care a slujit vreme de nouă ani la un bătrân plin de tiranie, care îl bătea zilnic de mai multe ori, ocărându-l şi lovindu-l. Acesta răbda, slujindu-l cu bucurie şi iubindu-l cu nevinovăţie pe bătrânul cel mânios. După ce tânărul a murit, la mormântul lui s-a făcut următoarea minune: marele stareţ Ioan Savaitul, care cunoştea nevoinţa ucenicului şi relaţia sa cu bătrânul, a cerut acestuia din urmă să vadă mormântul. Văzându-l, l-a strigat pe ucenic ca şi cum ar fi fost viu:

- Acachie, ai murit? Nu, părinte Ioane, ascultătorul nu moare niciodată.

Auzind bătrânul cel rău, îndată şi-a zidit chilie lângă mormântul lui, pocăindu-se zi şi noapte. Bunul ucenic nu numai că l-a iertat pe bătrânul care îl chinuise şi îl torturase, ci s-a rugat lui Hristos pentru mântuirea lui, lucru care s-a şi întâmplat.

Aceste exemple şi multe altele găsite în scrierea Sfântului Ioan, numită Scara, sunt menite de a ne trezi, de a ne întări în nevoinţa noastră duhovnicească către înviere şi către cer. În lumea în care trăim, intens secularizată, intens şi sistematic repăgânizată, doar întoarcerea la credinţa şi trăirea sfinţilor din primele veacuri sau la suferinţele sfinţilor martiri recenţi, din închisorile comuniste, ne poate hrăni şi întări sufletele. Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, scrierile Sfinţilor Apostoli, ale proorocilor, ierarhilor, mucenicilor şi cuvioşilor ar trebui difuzate, cum scria undeva sfântul Nicolae Velimirovici, în toată presa şi pe toate posturile mass-media. Lucru care nu se face. Alături de rugăciune, de post și milostenie, studiul cărților duhovnicești, precum Scara sfântului Ioan, ne aduce în suflet lumină, limpezirea gândurilor, curățirea simțurilor, bucurie și liniște în suflet, curaj și blândețe, smerenie, răbdare și îngăduință, atât de necesare în viața noastră cotidiană, indiferent de mediul în care trăim.

Numai în comuniune cu Hristos şi cu sfinţii Săi se poate trăi o viaţă al cărui sfârşit să fie încununat cu mântuirea. Aceasta este şi dorinţa sfântului Ioan Scărarul, care ne-a lăsat scrierea sa şi modelul vieţii sale sfinte. Împreună cu Hristos, cu Preacurata Sa Maică şi împreună cu sfinţii Săi, putem face tot binele, iar fără ei „nu putem face nimic (Ioan 15, 5)”, așa cum însuși Mântuitorul Hristos ne spune în sfânta Sa evanghelie.

Discernământul Avvei Antonie sau fericirea de a cunoaşte calea

Discernământul este definit de sfinţii părinţii ai Bisericii ca dreapta măsură a tuturor lucrurilor. El este calitatea sau virtutea fundamentală, dată de către  Dumnezeu omului spre a fi însuşită şi cultivată. Este şi cea mai complexă şi greu de definit virtute, cum scrie părintele  Nicolae Steinhardt, care le înmănunchează şi armonizează pe toate celelalte virtuţi. Ea este  de fapt manifestarea unei  stări de aşezare a sufletului întru smerenie, în credinţă, în pace, în bucurie şi în iubire, cu bună  conştiinţă interioară, precum şi ştiinţa de a avea o relaţie dreaptă şi corectă, cu Dumnezeu,cu semenii şi cu toată creaţia.

Păstrarea şi cultivarea acestei  regine a virtuţilor este foarte importantă în   viaţa personală  pământească  a fiecărui om şi cu atât mai mult în viaţa sa duhovnicească  prin care se lucrează mântuirea, fericirea şi înveşnicirea  sa.       

Dacă  preabunul Dumnezeu din nemărginită iubire a creat  cu multă înţelepciune şi măiestrie,  atât pe cele văzute cât şi pe cele tainice şi nevăzute, care laolaltă  încântă, minunează şi bucură sufletul  omenesc   până la extaz, nu mai puţin  ne  uimeşte  prin înţeleapta  şi plina de iubire,  purtare de  grijă  faţă de întreaga lume creată şi în special faţă de Biserica Sa  cea sfântă  pe care o conduce spre  mântuire şi desăvârşire în viaţa veşnică, nesfârşită şi fericită.

Dacă  până la edictul de la Milano din anul 313, martiriul era considerat o formă a desăvârşirii creştine, ba chiar devenise un ideal popular pentru creştinii din Biserica primară, odată cu libertatea şi oficializarea  cultului creştin, prin  Sfântul împărat Constantin cel Mare, Dumnezeu descoperă încă o cale spre desăvârşire. Ea este un  martiriu perpetuu, o luptă pe viaţă şi pe moarte cu duhurile răutăţii, cu ispitele lumii şi ale cărnii în asceză şi rugăciune necontenită, care mai apoi  va primi numele de monahism.

Această  formă de vieţuire a fost practicată  şi  în vechime  de câteva  figuri importante  ale Vechiului Testament ca Proorocul Ilie Tezviteanul, marele preot Melchisedec,  Sfântul  Prooroc Ioan Botezătorul, dar şi Maica Domnului şi Mântuitorul Iisus Hristos, Care a petrecut  patruzeci de zile în post şi rugăciune în  pustia Carantaniei (cf. Matei cap. 4 versetele 1-10).

Modelul deplin însă al acestui tip de vieţuire creştină,  Mântuitorul Iisus Hristos, avea să-l  arate în  persoana  Sfântului  Antonie cel Mare - egipteanul, trăitor între anii 250 şi 355 ai  erei creştine,  care avea să fie considerat mai târziu părintele şi începătorul monahismului.

Aprins de focul iubirii dumnezeieşti, setos  de desăvârşire, de parcurgerea drumului de la chip la asemănare, într-un mod cât mai direct,  ireversibil şi  într-o cât mai deplină siguranţă, Antonie n-a avut un îndrumător şi un model bine definit. Dacă în viaţa profană drept modele se disting persoanele cu capacităţi geniale sau cei care se consacră în totalitate   unui anumit domeniu din ştiinţă , cultură  sau artă, în viaţa creştină sau duhovnicească, modelul   suprem este  Fiul lui Dumnezeu înomenit, dar în egală măsură este necesară prezenţa Duhului Sfânt care insuflă, luminează, întăreşte şi dă o dreaptă înţelegere a  Legii lui Dumnezeu şi a faptelor, cuvintelor şi gândurilor. Modele devin  mai apoi toţi cei care urmează, în totalitate, modul evanghelic  de gândire şi de trăire a   lui Hristos, într-o nemijlocită  şi continuă comuniune cu El prin mijlocirea harului  Sfântului Duh.

Liber de orice grijă şi posesie materială, ajungând prin despărţirea de toţi pentru Dumnezeu la unirea cu toţi prin  El, avva Antonie cel Mare se va distinge între toţi ceilalţi părinţi ai pustiului egiptean tocmai pentru  discernământul cu   care şi-a orânduit viaţa, iar mai apoi i-a  călăuzit şi pe alţii doritori de a urma în vieţuirea lor această cale.                                                                                                     

În scrierile hagiografice, patristice sau  filocalice avva Antonie este numit adesea fericit, tocmai pentru faptul că  ascultând   chemarea lui Hristos, a  urmat-o cu credinţă, cu râvnă şi pricepere. S-a socotit fericit pentru darul primit, adică fericirea de a cunoaşte Calea , persoana lui Hristos, poruncile şi sfaturile Lui, precum şi  puterea de a le păzi  cu sfinţenie (cf. Luca 8:22).

Născut într-o familie evlavioasă şi înstărită din Egiptul de mijloc, copilul Antonie, pe lângă calităţile native deosebite, are parte de o educaţie creştină sănătoasă, într-o atmosferă de profundă şi autentică evlavie. Pentru a nu se perverti în şcolile laice păgâne,  părinţii săi l-au învăţat carte acasă sau la biserică, buchisind slovele din textele cărţilor sfinte. Rămas orfan de părinţi şi moştenind o avere îndestulătoare, la vârsta de optsprezece ani, tânărul Antonie aude într-o duminică la slujba din Biserica  satului  cuvintele Mântuitorului:

’’Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer.”(Mat. 19,21 ). Procedează întocmai, partea lui de avere împărţind-o săracilor, iar  pe  sora  sa mai mică, o încredinţează unei comunităţi de fecioare evlavioase, care ulterior vor deveni călugăriţe, împreună cu partea ei de avere. Ştiinţa deosebirii dintre bine şi rău, a deosebirii gradelor binelui sau ale  răului, poate şi ea să fie o definiţie a discernământului.Viitorul mare avva Antonie se arată încă de tânăr un magistru în ştiinţa alegerii părţii celei bune (Luca 10,42 ). Ştie să se debaraseze încă de la început de lucrurile nefolositoare vieţii. Orice grijă justificată sau mai puţin motivatoare pentru lucruri, locuri, persoane,  situaţii privilegiate, este o frânare a dorinţei de desăvârşire, care treptat paralizează voinţa şi stinge flacăra duhovnicească aprinsă precum şi elanul  celui pornit pe cale. Avva Antonie nu se complică, încă de la  început îşi rânduieşte toate lucrurile cu înţelepciune şi păşeşte liber,  fericit pe noul drum, care deschis îi stă înainte.  Îşi începe viaţa sihăstrească în propria sa locuinţă, iar mai apoi  se retrage la marginea satului. Cunoscând  şi alţi   pustnici, culege  de la ei  ca o albină înţeleaptă,  cuvinte de înţelepciune şi fapte de virtute.Vreme de cinsprezece ani uceniceşte în special pe lângă un pustnic bătrân de la care deprinde lupta grea  cu duhurile răutăţii, cu patimile sufletului şi ale trupului, postind, priveghind, rugându-se şi meditând. În puterea vârstei,  îşi face sălaşul într-un mormânt părăsit, unde trăieşte singur vreme de treizeci şi  cinci de ani. Aici, prin răbdare, tenacitate, curaj şi perseverenţă, poartă lupte dramatice cu duhurile satanei şi cu propriile sale patimi, lupte din care cu ajutorul Mântuitorului şi al harului Său iese mai mult decât biruitor. Luptele sale victorioase  vor  dovedi  pentru totdeauna caracterul fantasmagoric, iluzoriu  al nălucirilor satanei, care pier precum se risipeşte fumul şi se topeşte ceara la căldura   focului, în faţa unei credinţei puternice, a rugăciunii,  a postului , a smereniei,  precum şi în faţa semnului Sfintei Cruci,  scrie avva Nicolae Delarohia(Dăruind vei dobândi). Luptele biruitoare ale Sfântului Antonie împotriva duhurilor satanei vor fi până la sfârşitul veacurilor un izvor de tărie şi de încurajare  pentru monahi şi pentru crestini, precum şi o sursă de inspiraţie pentru   arta şi cultura creştină. Prin modul său de viaţă Sfântul Antonie a fascinat şi a atras mii de discipoli, care i-au urmat exemplul, dând fiecăruia învăţături şi sfaturi potrivit cu vârsta, puterea şi capacitatea lui. Înconjurat de numeroşi ucenici, a  petrecut o vreme în muntele Pispir, iar mai apoi s-a retras într-un munte de lângă Marea Roşie, care astăzi îi poartă numele şi unde a rămas până la sfârşitul vieţii, coborând  doar  la   anumite  perioade de timp  pentru sfătuirea şi îmbărbătarea ucenicilor săi.

S-a   săvârşit din această viaţă la vârsta de o sută cinci ani fără să fi fost bolnav vreodată, în ciuda luptelor duse şi ascezei severe, lăsând celor doi ucenici apropiaţi, avva Macarie şi avva Serapion, hainele sale sfinţite, precum şi porunca de ai ascunde trupul spre a nu fi cinstit şi venerat  de creştini. Ucenicului iubit şi  biograful său, Sfântului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, îi va lăsa mantia sa.

Din scrierea Sfântului Atanasie reiese într-un mod foarte limpede discernământul şi iscusinţa cu care Sfântul Antonie cel Mare şi-a purtat crucea în această viaţă, a purtat războaie dramatice cu duhurile satanei, cu patimile şi cu ispitele acestei lumi, biruind  cu ajutorul lui Dumnezeu  şi ajungând la vârsta şi măsura bărbatului sfânt şi desăvârşit în toate virtuţile. Sfaturile sale consemnate în primele pagini ale Patericului precum şi cele cuprinse în vol. I al Filocaliei sunt foarte actulale şi  aplicabile în viaţa duhovnicească a fiecărui creştin.

A avea  în minte şi în suflet întotdeauna  prezenţa lui Dumnezeu, a urmări ca în toate faptele tale să ai mărturia Sfintelor Scripturi, precum şi îndemnul de a fi statornic în gândurile, cuvintele şi activităţile tale, reprezintă definiţia – sinteză  a unei vieţi trăite în Hristos. Ea este valabilă în orice timp şi în orice loc, experimentabilă pentru orişice creştin, pentru că a experimentat-o întâi  Sfântul Antonie, dar  în acelaşi timp este aducătoare de multă linişte, pace , siguranţă şi libertate duhovnicească.

A şti că recunoaşterea neştiinţei, a neputinţei, a păcătoşeniei, duce la adevărata  cunoştinţă de Dumnezeu şi a legii Lui, la puterea de a îndeplini voia Lui spre slava Lui şi binele semenilor, la curăţirea de păcate şi la sfinţenie prin pilda pe care înţeleptul sfânt o dă atunci când pune în faţa părinţilor un verset din Scriptură, fiecare dintre ei comentându-i înţelesul. Doar avva Iosif  spune: nu ştiu! Şi primeşte răspunsul marelui Antonie: tu ai aflat calea!

A şti că în această lume este o înşelare să crezi că  se poate sluji la doi stăpâni, a încerca să slujeşti în paralel lui Dumnezeu şi mamonei, duce la sfâşieri lăuntrice, la ruperea sufletului de către draci, după exemplul tânărului candidat la călugărie pe care avva Antonie la trimis la măcelar. Acesta  având poruncă să aducă carne înfăşurată în jurul trupului său, păsările sălbatice şi câinii sfâşiind carnea, îi rupeau şi trupul.

A şti să priveşti întotdeauna viaţa sub toate aspectele ei, generale şi  particulare, esenţiale şi de ansamblu, a urmări şi a face  întotdeauna binele, a nu pregeta dar şi a şti unde şi când să te opreşti, a descoperi  în tine şi în alţii patimile sau falsele virtuţi, a nu le idolatriza pe cele adevărate şi  prin aceasta a cădea în mândria pierzătoare de suflet, a nu crede în vise şi năluciri diavoleşti.

A şti că munca cinstită şi rugăciunea sunt caracteristicile fundamentale ale fiinţei umane în dubla ei ipostază suflet - trup, a lucra cu sârg până la ultima suflare în ogorul sufletului şi al vieţii şi a nu astepta răsplată, ba  din contră ispită şi încercare.

A şti că statutul de creştin reiese din împlinirea cuvintelor cheie ale Evangheliei ca: iubirea vrăjmaşilor, netemerea de moarte,  urmarea  sărăciei şi smereniei lui Hristos. A nu răspunde răului cu  aceeaşi monedă, este meritoriu, dar  este doar măsura Legii lui Moise, nu desăvârşirea, iar a  nu putea nici atât, arată pruncia şi neputinţa duhovnicească şi  multa nevoie de rugăciune.  

A prefera şi a alege întotdeauna smerenia care poate trece peste toate cursele şi ispitele celui rău. Mai bine să vină coborând muntele  la noi, decât să încercăm aventura escaladării, neavând  poate puterea şi accesoriile necesare.Toate acestea  şi multe alte cuvinte folositoare le vom găsi în scrierile din Pateric, consemnate în dreptul  Avvei Antonie, precum şi în Filocalia vol. I. Împreună cu Domnul  trăind pe pământ prin credinţă, ascultare şi iubire jertfelnică, împreună cu El se veseleşte acum în cer. Vesel, blând, politicos, dornic de ai sluji pe oamenii din vremea sa, Dumnezeu i-a împlinit dorinţa sfinţindu-l. Dacă ar trăi în vremurile noastre, avva Antonie ar trăi la fel ca-n vremea sa. Simplu şi smerit, măreţ şi impunător în acelaşi timp, cumpătat la vorbă şi la hrană, rugător fierbinte pentru oameni, gata să ajute cu iubirea, cu vorba şi cu fapta la alinarea durerilor, vindecarea şi mântuirea oamenilor. Cu autoritate sprijnă  Biserica,  când este lovită de secte sau  secularism. Doreşte cu smerenie şi iubire de Hristos martiriul, dar nu şi gloria deşartă atunci cînd cu cinste îl poftesc mai mari lumii în capitale de imperii şi în palatele lor. A face binele conform psalmistului înseamnă a rămâne prezent prin amintirea faptelor bune, pe întreg cuprinsul istoriei, iar marele Sfânt Antonie rămâne  prin exemplul şi rugăciunea sa contemporan cu noi şi cu toate generaţiile.