"Avem astazi nevoie de o credinta simpla. Ea trebuie cautata pretutindeni si preferata oricarei intelepciuni."

„DUMNEZEUL CEL CE S-A ARĂTAT”

În Psalmul 117 (v. 26, 27) există două stihuri care se cântă la slujba Utreniei, înaintea cântării troparelor zilei sau ale praznicelor.

Versetele amintite au următorul cuprins: „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă, binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”. Fără nici o îndoială, înţelesul lor tainic este o profeţie, în care Duhul Sfânt, prin gura psalmistului David, anunţă venirea pe pământ a Fiului lui.

Întruparea şi venirea Cuvântului veşnic în lumea creată ca Mântuitor şi Răscumpărător, este cea mai mare taină şi minune din câte au fost pe pământ. „Taina cea din veac ascunsă”- necunoscută nici de îngeri, nici de oameni, a venirii lui Iisus Hristos pe pământ, Care avea să dezlege toate nedumeririle oamenilor în privinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, a omului şi a întregii creaţii, care la rându-i suspină după reabilitare, răscumpărare şi mântuire.

În cartea Apocalipsei (Apocalipsă 5, 1) Sfântul Ioan Teologul vede în mâna Tatălui celui veşnic, cartea vieţii, pecetluită cu şapte peceţi. Nimeni în cer sau pe pământ nu s-a găsit să o deschidă, decât leul din seminţia lui Iuda, Mielul lui Dumnezeu - Iisus Hristos. El, vrednic fiind, o ia din dreapta Celui preaînalt, îi rupe peceţile şi o deschide. Potrivit sfinţilor Părinţi, cele şapte peceţi simbolizează cunoaşterea lui Dumnezeu şi lucrarea Lui necesară mântuirii omului.

Pecetea întâi ascunde Fiinţa nezidită şi firea fără de început a lui Dumnezeu, existenţa desăvârşită, existenţa în sine şi izvorul existenţelor. A doua pecetluieşte şi ascunde cele trei Ipostasuri ale unei singure firi şi fiinţe, unimea Treimii, pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu. A treia pecete ascunde veşnica naştere a Fiului şi veşnica purcedere a Duhului Sfânt din Tatăl. A patra pecete ascunde scoaterea din nimic la existenţă a tuturor făpturilor şi lucrurilor materiale şi imateriale. A cincea pecetluieşte întruparea în timp a Cuvântului lui Dumnezeu. A şasea pecete ascunde patimile, moartea, învierea şi înălţarea la cer a Cuvântului întrupat. A şaptea pecete ascunde viaţa viitoare, fericirea raiului şi răsplata faptelor bune, chinurile iadului şi pedeapsa faptelor rele.[1]

În faţa acestor taine, ascunse înainte de venirea Mântuitorului, nu poţi să nu te cutremuri şi să nu te înfiori cu bucurie şi mulţumire, strigând: „Minunat este Dumnezeu! sau Cine este Dumnezeu mare, ca Dumnezeul nostru?” (Psalmi 76, 13) Tâlcuirea acestor taine, căutând să aflăm cine este Dumnezeul nostru?, cine este „Cel ce s-a arătat”? va spori în noi iubirea faţă de El. Însuşi ne vorbeşte prin sfântul Său cuvânt din Sfânta Scriptură, în Tradiţia Bisericii, în scrierile sfinţilor şi ale teologilor Săi. Dacă L-am întreba, cine eşti Doamne? (Faptele Apostolilor 9, 5), ne va răspunde: „Eu sunt Fiul Tatălui, Care din iubirea şi mila Sfintei Treimi faţă de om, am venit ca Mântuitor şi Răscumpărător.”[2]

Eu - Iisus Hristos - sunt cel al cărui nume „este mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9). Eu sunt „cel ce zdrobeşte capul şarpelui” (Facere 3, 15) Eu sunt cel „întru care se binecuvântează toate neamurile pământului” (Facere 12, 3) Eu sunt „împăciuitorul” de Care ascultă toate popoarele (Facere 49, 10).

Eu sunt Domnul şi Dumnezeul vostru, care şed de-a dreapta Tatălui (Psalmi 19, şi Crez). Eu sunt Lumina lumii (Ioan 8, 12) care nu apune niciodată şi de care întunericul fuge ascunzându-se. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa ( Ioan 14, 6). Eu sunt Uşa (Ioan 10, 9) prin Care se intră la Dumnezeu şi Tatăl, prin Mine intrând vă veţi mântui. Eu sunt Proorocul de Care trebuie să ascultaţi (Deuteronom 18, 18).

Eu sunt Domnul vostru, Fiul lui Dumnezeu, Marele Preot după rânduiala lui Melchisedec (Psalmi 2; 49; 109); Eu sunt Emanuel, născut din Fecioara, „Dumnezeu este cu noi”, Domnul păcii, Care a pătimit pentru mântuirea oamenilor (Isaia 7, 13; 9, 5; 1, 1-6; 53); Eu sunt Odrasla lui David (Ieremia 23, 5); Eu sunt Păstorul poporului (Iezechiel 34, 23); Eu sunt Cel vestit, Eu sunt Sfântul Sfinţilor, Cel Uns (Deuteronom 9, 25-26); Eu sunt Stăpânitorul (Miheia 5, 1) Eu sunt Împăratul Mântuitor (Zaharia 9, 9) Eu sunt „Mielul lui Dumnezeu” care ridică păcatele lumii (Ioan 1, 29).

Eu sunt Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Fiul Omului.

Eu sunt Mesia Cel aşteptat, Care am venit în numele Tatălui şi întru puterea Duhului Sfânt.

Eu sunt „Doctorul sufletelor şi al trupurilor” Care vindec pe cei zdrobiţi cu inima, dau vederea orbilor, curăţ leproşii, înviez morţii, alung demonii, şi orice boală şi neputinţă (Matei 9, 35). Eu sunt Cel Care pentru voi oamenii şi pentru a voastră mântuire M-am întrupat, am suferit, foame şi sete, osteneală, bătăi, scuipări, batjocură, cruce şi moarte. M-am pogorât în iad ca să sfărâm puterea lui, dezlegând sufletele de acolo. Am înviat din morţi, M-am înălţat la cer şi am să vin iarăşi cu slavă să judec lumea.

Eu sunt Învierea şi Viaţa; cine crede în Mine, de va şi muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Eu sunt pâinea vieţii. Cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată. (Ioan 6, 35) Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 1-5).

Eu sunt Păstorul Cel bun, Care şi-a pus viaţa pentru oile Sale (Ioan 10, 11). Eu sunt „învăţător venit de la Dumnezeu” (Ioan 3, 2) Care dau prin sângele Meu legea cea nouă a iubirii (Ioan 13, 34) singura prin care puteţi să fiţi ucenicii Mei şi fiii Părintelui ceresc. Eu sunt Cel Care am trimis pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Care am întemeiat Biserica Mea şi pe care porţile iadului şi puterile răului nu o vor birui, pentru că Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor (Faptele Apostolilor 1,1-5; Matei 28, 20).

Eu sunt Cel Care am rânduit în Biserică „întâi apostoli, al doilea profeţi, al treilea învăţători,…” (I Cor 12, 28) spre folosul şi mântuirea celor ce cred. Eu dau prin Duhul Sfânt, unuia cunoştinţă, altuia înţelepciune şi pricepere, altuia tărie şi sfat, altuia dragoste, bucurie, pace, credincioşie, curăţie, îndelungă-răbdare, blândeţe şi smerenie (cf. Galateni 5, 22-23).

Eu sunt Cel Care v-am pregătit Împărăţie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, căci în casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt (Ioan 14, 2). Eu sunt Cel Care am biruit lumea (Ioan 16, 33), păcatul şi pe diavolul, făcându-vă părtaşi acestei biruinţe. Eu sunt Cel Care chem pe toţi: păcătoşi şi drepţi, pe cei care au slujit din ceasul întâi sau din ceasul al unsprezecelea, pe toţi Eu îi primesc, pe unii din iubire iar pe alţii din milă.

Acestea şi multe altele ne spune Domnul despre Sine în Sfântă Biserica Sa. „Acesta este Dumnezeul nostru, şi nu se va socoti altul ca Dânsul, Dumnezeul cel ce s-a arătat.”

Iar noi, creştinii, cunoaştem pe Domnul şi Îl întâmpinăm cu bucurie şi-L binecuvântăm pe Pruncul Ce S-a născut în Betleem, pe Cel care la opt zile a primit tăierea împrejur şi scumpul nume Iisus. Pe Cel ce la patruzeci de zile, în Templu, S-a dat în braţele lui Simeon ca un Prunc, slobozindu-l pe el ca un Dumnezeu. Pe Copilul care la doisprezece ani, îi uimea pe înţelepţii şi bătrânii Templului, cu întrebările şi răspunsurile Sale, dându-le a pricepe că El este Înţelepciunea Tatălui (Luca 2, 46- 47). Pe Cel care la treizeci de ani s-a botezat în Iordan de la Ioan, arătat ca un Miel al lui Dumnezeu, mărturisit ca Fiu, de glasul Tatălui ceresc, Duhul Sfânt pogorându-se în chip de porumbel, arătându-Se astfel lămurit Sfânta Treime (Luca 3, 22; Ioan 1, 32) Pe Cel Care a făcut numai bine cu fapta şi cu cuvântul, Care n-a putut fi vădit de păcat, Care a suferit toate în locul nostru până la moartea pe cruce, arătându-ne iubirea Sa. Pe Cel ce înseta de a suferi din iubirea pentru noi, pe dulcele Mântuitor, Iisus Hristos, Dumnezeul - Om, noi Îl binecuvântăm în toată vremea (Psalmi 33, 1) şi în tot locul stăpânirii Lui (Psalmi 102, 22) ne rugăm Lui neîncetat (2 Tes 5, 17), credem în El şi ne închinăm Lui ca orbul din naştere mărturisindu-L cu Petru şi Natanail şi cu toţi Sfinţii Apostoli că este Fiul lui Dumnezeu. Ne unim cu El prin Sfintele Taine şi credem Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu. Ne închinăm Lui şi Tatălui şi Duhului Sfânt, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită. Credem că suntem născuţi de sus prin Botez, făcându-ne părtaşi morţii şi învierii Lui, că El s-a sălăşluit întru noi, creşte şi lucrează în noi. Încetul cu încetul ne preschimbă. Gândurile noastre le face gândurile Lui, simţirile noastre le face simţirile Lui, mintea noastră o luminează, inima o curăţeşte, voinţa o întăreşte. Ne uneşte cu El şi ne îndumnezeieşte pătrunzând toate mădularele noastre, în carnea, sângele, oasele, şi în toate celulele şi moleculele noastre, ca la vremea cea de apoi să ne învieze cu trup de lumină şi de slavă.

Cât timp trăim încă pe pământ El este nădejdea noastră, bucuria noastră, dulceaţa noastră, frumuseţea noastră, fericirea noastră, veselia inimii noastre, tăria trupului nostru, lumina minţii noastre şi a sufletului nostru, Dumnezeul nostru Cel preaveşnic, Mântuitorul nostru Cel preaiubit şi preamilostiv, El este viaţa şi învierea noastră, tămăduirea sufletului nostru, Cel care ne face să-L vedem în toate făpturile Lui şi să-L gustăm în poruncile şi sfaturile Lui, să-L pipăim cu mintea şi ca Toma şi să ne închinăm Lui ca unui Dumnezeu, mărturisindu-L Dumnezeu şi Om. Dumnezeu pentru că învia morţii, curăţa leproşii, alunga demonii, tămăduia orice boală, liniştea furtuna, iar Om pentru că s-a hrănit cu lapte, a mâncat a băut, a însetat, a ostenit, a suferit şi a murit.

Pe Dumnezeul nostru „Cel ce s-a arătat” Îl recunoaştem cu bucurie că este: „mirarea îngerilor, slava patriarhilor, dulceaţa preoţilor, plinirea proorocilor, lauda apostolilor şi a mucenicilor, bucuria călugărilor, dulceaţa şi înfrânarea pustnicilor, mintea întreagă a celor ce trăiesc în feciorie” (cum spune în Acatistul Mântuitorului). Cine ne va despărţi de iubirea lui Hristos, strigă apostolul (Romani 8, 39) de iubirea unui astfel de Dumnezeu. Noi spunem cu Sfântul Ioan Botezătorul: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30) sau cu Sfântul Pavel: „mie a trăi este Hristos, iar moartea un câştig” sau ca Dostoievski, printr-un personaj al său „dacă pe patul de moarte fiind mi s-ar demonstra că adevărul este în afara lui Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos, lepădând adevărul”[3], mărturisire însuşită existenţial de părintele Nicolae Steinhardt şi mult enunţată după botezul său din închisoare.

Iisus Hristos este Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Cel ce S-a arătat pe pământ, ne-a învăţat, ne-a luminat, ne-a tămăduit, ne-a dăruit viaţă veşnică şi este în veci binecuvântat de mulţimea îngerilor, de cetele sfinţilor şi de toţi credincioşii Lui. Slăvindu-L ca pe Unul din Treime, să dorim vederea Slavei Lui, pe care în veci o vom contempla fără săturare. Amin.

Trăirea evanghelică în viaţa Sfântului Ierarh Nicolae

Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai mari şi mai populari sfinţi ai Bisericii. Numit al doilea Înaintemergător, prieten şi laudă a apostolilor (Acatist), întâi stătător al ierarhilor, se bucură de o mare iubire şi cinstire din partea credincioşilor, poate imediat după Maica Domnului, alături de Botezătorul Ioan şi mai marii apostolilor sfinţii Petru şi Pavel.

S-a născut în jurul anului 260, în Asia Mică, în localitatea Patara, provincia Mira Lichiei, din părinţi înstăriţi şi evlavioşi Teofan şi Nona. Din copilărie s-a arătat un ales al lui Dumnezeu, prunc de sân fiind, nu primea să fie alăptat în zilele de post, miercurea şi vinerea. Crescând, evita jocurile copilăreşti, petrecând ore şi chiar zile de-a rândul în meditaţie şi rugăciune. A primit o aleasă educaţie, fiind dăruit de Dumnezeu cu o minte luminată şi cuprinzătoare, dar înţelegând deşertăciunea şi limitele ştiinţelor şi înţelepciune profane s-a îndreptat spre arena desăvârşirii duhovniceşti - viaţa monahală. Studiind şi meditând profund asupra textelor Sfintei Scripturi în general şi a Sfintelor Evanghelii în special, a înţeles sensul vieţii, vocaţia şi chemarea omului de a trăi în dreapta credinţă, dreapta relaţie şi înţeleapta iubire, cu Dumnezeu şi cu oamenii.

După ce în urma unei călătorii la locurile sfinte, din Israel şi Egipt, s-a întors sporit în evlavie şi în înţelepciune, tânărul curat la suflet şi la trup, a fost hirotonit preot la doar douăzeci şi trei de ani. Odată hirotonit de către îmbunătăţitul bătrân - Episcopul şi unchiul său cu acelaşi nume - Nicolae, a început slujirea preoţească cu râvnă şi putere apostolică. Propovăduind Evanghelia în orice împrejurare, tămăduind bolnavi, ajutând sărmani, luând apărarea celor slabi şi nedreptăţiţi, în timpul marilor prigonitori ai credinţei creştine, împăraţii romani Deocleţian şi Maximian, a avut mult de suferit. În jurul vârstei de treizeci de ani, după moartea unchiului său, a fost ales episcop al cetăţii sale natale - Mira Lichiei. Sporindu-şi ostenelile şi nevoinţele, în marea sa dragoste faţă de păstoriţii săi, a fost întemniţat ani îndelungaţi suferind bătăi, torturi pentru credinţa sa. Fiind eliberat abia în anul 313 în urma decretului de la Milan, dat de Sfântul Împărat Constantin. În anul 325 a participat alături de alţi 318 Sfinţi Părinţi, la întâiul Sinod ecumenic convocat la Niceea de Sfântul Constantin, împotriva ereticului Arie.

Dacă în eparhia sa era recunoscut pentru mila şi iubirea sa de oameni, aici şi-a arătat marea sa iubire şi devotamentul faţă de adevărul dreptei credinţe. În râvna sa sfântă l-a pălmuit pe ereticul hulitor. Fapt socotit nepotrivit de către împărat pentru un slujitor al Domnului, dar apreciat şi lăudat de Hristos. Acesta după ce împăratul l-a aruncat în temniţă pe Sfântul Nicolae, luându-i însemnele arhiereşti, Însuşi i s-a arătat, dându-i Evanghelia, iar Preacurata Sa Maică i-a pus pe umeri omoforul. Astfel s-a întors în cetatea sa cu slavă şi cinste, fiind aşteptat cu multă dragoste de credincioşii săi. Aici, petrecând viaţă sfântă în bătrâneţi cinstite, a adormit întru cuvioşie în anul 342. Moaştele sale înmiresmate, pline de har şi făcătoare de minuni se găsesc astăzi în oraşul Bari din Italia, iar mâna dreaptă spre binecuvântarea Ţării noastre, la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din Bucureşti.

Din viaţa sa de totală slujire şi jertfelnicie evanghelică două virtuţi atotcuprinzătoare se evidenţiază. Iubirea de Dumnezeu, de Hristos, de adevăr, de sfintele Lui învăţături şi iubirea de oameni materializată prin fapte de milostenie şi sprijinirea necontenită a celor sărmani.

Prima virtute reiese din viaţa sa ascetică dedicată postului, privegherii, rugăciunii, studiului Scripturii şi din râvna apostolică a propovăduirii evangheliei. Era atât de adânc cunoscător al dogmelor ortodoxiei, de trăitor şi propovăduitor al acestor adevăruri, încât troparul îl numeşte „îndreptător credinţei”. Îndreptător şi păzitor al credinţei Sfântul Nicolae, arată creştinilor din toate veacurile şi din toate timpurile, că nu poate fi o trăire creştină autentică decât fundamentată şi ancorată în adevăr, care este însuşi Hristos.

Numai o dreaptă relaţie cu Hristos şi Evanghelia Sa, ne dă calitatea de fii ai Tatălui Ceresc, trăitori şi împlinitori în Duhul Sfânt a poruncilor Sale.

Participarea la viaţa Bisericii, la viaţa lui Hristos, este o participare la viaţa Sfintei Treimi şi trăire anticipată, la o oarecare măsură a vieţii din împărăţia cerească, întreţinută aici pe pământ prin starea de rugăciune şi alte fapte bune.

A doua mare virtute şi calitate a Sfântului Ierarh Nicolae, este iubirea de oameni. Urmând lui Hristos care din iubire de oameni S-a întrupat, a flămânzit şi a însetat, a primit insulte, bătăi şi scuipări, sfârşind prin moartea ruşinoasă de pe Cruce, Sfântul Nicolae, „şi-a pus sufletul pentru poporul său” (Condac). Luând apărarea celor slabi şi neajutoraţi, „a scăpat pe cei nevinovaţi din moarte” arătându-se în vis împăratului Constantin şi guvernatorului Avlavie, mustrându-i pentru fapta nedreaptă de a fi condamnat la moarte oameni nevinovaţi, pe care i-a şi eliberat. A „plinit evanghelia lui Hristos” mai ales prin mila şi milostivirea sa faţă de sărmani, izvorâte din bunătatea sufletului său. Tânăr fiind a făcut cu mare discreţie (noaptea) o faptă de milostenie extraordinară, salvând patru suflete de la pieire, a trei tinere fete expuse prostituţiei, din pricina sărăciei, şi a tatălui lor, care le îndemna spre aceasta. De-a lungul vieţii sale[1] a făcut nenumărate asemenea fapte. Ele au continuat şi s-au intensificat, după mutarea sa la cer. Istoria mânăstirilor din România, Athos sau Rusia, consemnează nenumărate intervenţii miraculoase ale Sfântului Nicolae. Este îndeajuns să amintim faptul că pe vremea când Sfântul Calinic era stareţul Mânăstirii Cernica, la cererea sa, Sfântul Nicolae a izbăvit mânăstirea de năvălirea turcilor, iar apoi a hrănit în mod miraculos obştea mânăstirii (peste 300 de vieţuitori) şi mulţimea de refugiaţi din calea turcilor în mânăstire, care izolaţi piereau de foame.

Sfântul Nicolae este cunoscut şi ca „Moş Nicolae” care aduce daruri pe ascuns, tocmai pentru bunătatea sa cea asemeni cu a Dătătorului tuturor bunătăţilor - Dumnezeu.

Sfântul Nicolae nu este numai un model veşnic viu şi atrăgător, de viaţă în Hristos, ci şi un grabnic ajutător, prieten de nădejde, ocrotitor al călătorilor, al celor care naufragiază pe mări şi oceane.

Este un „chip al blândeţilor” prin faptele sale, mereu apropiat şi ajutător celor nevoiaşi. Un sfânt bătrân „puternic, blând, bun şi înţelept, prietenos, contemporan cu toţi creştinii până la sfârşitul veacurilor şi solitar tuturor greutăţilor vieţii omeneşti. O frumoasă povestire, ne arată cât este de apropiat omului şi de ce este atât de iubit Sfântul Nicolae, povesteşte că: „Sfântul Nicolae dimpreună cu Sfântul Ioan Casian, se îndreaptă degrabă, şi-nveşmântaţi în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Sfântul Casian: se poate să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului, cu haine mânjite, sau mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sfântul Nicolae, dar nici pe prăpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi a trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una nici două îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecele stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea... Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sfântul Casian, estimp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare.

Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Casian aşteaptă de multă vreme, când în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Casian, uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul atunci ce face? Pe Sfântul Casian îl primeşte cu o glacială politeţe iar pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: Numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi multprotocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni - Şi încă! Vei fi prăznuit numai odată la patru ani. Iar al tău o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al multcompătimitorului Meu Fiu va fi printre cele mai populare din toată lumea”[2].

Sigur tâlcul acestei povestiri ne arată că Sfântul Nicolae a ajuns la Dumnezeu în momentul în care a luat hotărârea să ajute pe cel din necaz, cu care Hristos se identifică, dar şi faptul că raportul dintre milă şi dreptate este copleşitor în favoarea celei dintâi. Prin aceasta însă ne îndatorează pe toţi creştinii de astăzi şi din toate vremurile să înţelegem că sufletul Evangheliei este mila. Mila lui Dumnezeu „de care este plin tot pământul” după cum spune  psalmistul, este aceia care  ne-a mântuit pe noi şi o va cere de la noi în raportul de legătură cu aproapele nostru. La înfricoşătoarea Judecată (Matei cap. 25) faptele milei vor cântări copleşitor şi vor pecetlui pe veci soarta noastră. Rugăciunile, postul, milosteniile, Sfântului Nicolae, exemplul pilduitor al vieţii sale şi intervenţiile sale salvatoare de-a lungul istoriei, ne întăresc trăirea noastră în adevăr, milă şi milostivire, care sunt bineplăcute şi mult dorite de Dumnezeu. Amin.