"Omul sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă după credinţa sa."

Sfântul Apostol Andrei.
Părintele creştinismului românesc

Ultima zi a lunii noiembrie, a treizecea, este pentru Biserica Ortodoxă Română o zi de mare sărbătoare, de  bucurie a plinătăţii credinţei, nădejdii şi dragostei. Este ziua în care ea-biserica, prăznuieşte pe cel ce a născut-o în Hristos,pe părintele său duhovnicesc Sfântul Apostol Andrei.

Născut în familia pescarului Iona din Betsaida Galileii1, frate cu Sfântul Apostol Petru, cel dintâi chemat în soborul sfinţilor apostoli, este cel care, între alte popoare ale Răsăritului, a vestit  evanghelia Domnului Hristos şi strămoşilor noştri din Sciţia Mică sau Dobrogea de astăzi.

 Mare cinstire şi fapt înduioşător,din partea Părintelui ceresc că, dăruieşte  noului născut - poporul român,  noua credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Său devenit Dumnezeu –Om, şi  părinte duhovnicesc unul din cei doisprezece, pe Andrei cel întâi chemat. Poporul la rându-i s-a arătat primitor şi odihnitor, iar mai târziu mulţumitor şi roditor. Dacă în alte ţinuturi unde a propovăduit (între care şi Bizanţul, care avea să devină scaunul Apostolic al Bisericii Răsăritului), Sfântul Andrei a suferit multe împotriviri şi prigoane, aici în Ţara Mioriţei a fost primit cu dragoste, găsindu-şi loc de odihnă.

După tradiţie  el a stat, douăzeci de ani într-o peşteră, din  localitatea Matei Corvin de astăzi, unde s-a ridicat în ultimii douăzeci de ani o preafrumoasă mânăstire în cinstea Sfăntului Apostol.. Din această peşteră care i-a folosit ca biserică, în care slujea zilnic Sfânta Jertfă împreună cu ucenicii săi, mergea prin împrejurimi propovăduind localnicilor, strămoşilor noştri, liniştiţii păstori de oi vestea cea bună a sfintei credinţe.

Cred că a fost emoţionantă întâlnirea dintre Sfântul Apostol Andrei şi locuitorii acestor ţinuturi, ciobănaşi de prin codrii, munţi şi văi, găsiţi asemenea unor prunci nevinovaţi în această grădină a Maicii Domnului, cum este numită ţara noastră.

Le-a spus Apostolul „pruncilor” curaţi la suflet şi luminaţi la minte: dacă credeţi cuvintelor mele, de-acum până în vecie, Tatăl vostru va fi Dumnezeu, făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Domnul, Împăratul, Dumnezeul  şi Mântuitorul vostru va fi Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, cel născut din Fecioara Maria, Care pe cruce murind a dezlegat blestemul păcatelor voastre,şi prin învierea Sa, v-a dăruit viaţă veşnică şi fericită. Veţi primi în suflet pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Care vă va învăţa să deosebiţi ce este bine şi ce este rău, şi vă va îndemna să alegeţi întotdeauna binele. Veţi avea ca Maică adevărată - Biserica cea Una Sfântă şi Sobornicească, întemeiată de Domnul Hristos prin noi, apostolii Săi. Iar mireasa sufletului vostru, dulceaţa, bucuria şi mângâierea voastră, comoara cea scumpă şi lumina ochilor voştri, pe acest pământ vremelnic, va fi credinţa dreaptă – ortodoxia, prin care ve-ţi gusta viaţa cea cerească. În ea veţi rămâne veşnic vii, aşteptând arătarea Domnului Iisus Hristos întru slavă şi putere multă, când va veni  să-i judece pe cei răi, şi să unească cerul şi pământul într-o singură Împărăţie fără de sfârşit....

Ascultându-l ei au  crezut, primind în sufletele lor curate cuvintele sfintei credinţe. „Mândrii” ciobănaşi au alergat la sfântul Apostol, iar el i-a botezat în apa limpede a izvoarelor. Au venit apoi  şi pustnicii geto-daci, cinstitorii  lui Zamolxis, coborând de prin păduri şi peşteri, ca să asculte şi primească şi ei noua credinţă. Pustnicul cel sfânt Andrei apostolul, văzându-le râvna, priceperea şi vrednicia a ales dintre ei, hirotonidu-i  episcopi şi preoţi, ca să fie  învăţători şi dascăli ai poporului şi apărători ai credinţei. Inima sa curată şi simplă de pescar, devenit acum apostol, se bucura nespus când smeriţii şi blânzii păstori de oi primeau cuvintele dulci şi dătătoare de viaţă ale evangheliei lui Hristos. Ascultându-l „vrăjiţi”, ei  credeau că peştera din Betleem nu este departe, în Palestina, ci cum spune colindul, aici în josul ţării, la malul mării, unde sălăşluia apostolul. În Sfântul Apostol Andrei, ei vedeau ca într-o icoană, chipurile celorlalţi apostoli, ale profeţilor şi drepţilor din vechime, vedeau pe însuşi Domnul şi Preacurata Sa Maică, care acoperea cu acoperământul Ei, casele şi pământurile lor. Cu bucurie sfântă se socoteau părtaşi la sfânta Naştere din Peşteră, ducând un miel prinos dulcelui Prunc Iisus. Mamele, soţiile şi fetele lor, alergau şi ele „cu hăinuţa de-mbrăcat” pentru Împărătescul Prunc, cu inimă bună şi vorbe mângâietoare pentru sfânta Sa Maică, care plângea. Toţi s-au învăţat, ca în noaptea sfântă a sărbătorii Naşterii Domnului, să privegheze stând pe prispele caselor şi colibelor, pândind apariţia stelei celei cu Taină Mare care arăta venirea cerescului Soare al dreptăţii Iisus Hristos.

Îi creştea mereu inima de bucurie Sfântului Apostol Andrei, văzând dragostea noului popor pentru Hristos, care cu o genială simplitate, de adâncă teologie, cântă Taina întrupării  Celui Veşnic, în colindele sale. Prin aceasta întărind încă o dată  cuvântul Scripturii, care zice  „înţelepciunea se descoperă pruncilor” (I Cor 1, 21). Cu grijă părintească, Sfântul Andrei a rămas lângă fiul său duhovnicesc - poporul român care de-a lungul zbuciumatei sale istorii, nu a părăsit credinţa şi învăţăturile sale. S-a rugat neîncetat lui Hristos-Dumnezeu, să  fie milostiv poporului, aici pe pământ „şi-n ziua judecăţii” cum se cântă la  slava Litiei. Să-l întărească, să-l păzească până în ziua cea mare a răsplătirilor.

De la mormântul său din Patras (Grecia), unde odihnesc moaştele sale, şi de unde  cheamă mereu  popoarele la Dumnezeu, a venit cu mare dor în două rânduri în România (1996 şi 2001) la praznicul Sfintei Parascheva. Şi-a potolit dorul sufletului văzând locurile unde a propovăduit pe Hristos – Domnul, şi mai ales s-a bucurat văzând pe fiii săi duhovniceşti. Soborul tuturor sfinţilor români, ierarhi, preoţi, mărturisitori, cuvioşi, voievozi dreptcredincioşi, poeţi, scriitori, artişti care au mărturisit credinţa prin opera şi scrierile lor, precum şi  bunii creştini, care cu fapta şi cuvântul au mărturisit credinţa lor în Iisus Hristos, l-a bucurat şi l-a mulţumit nespus pe apostol,văzând roadele ostenelilor sale.

În fiecare an la prăznuirea pomenirii sale, toţi creştinii drept-cinstitori români, îi aducem mulţumiri, cântându-i laude şi împreună lui  Dumnezeu cel  Care, ni l-a dat ca Ocrotitor al Ţării noastre.

Îi cerem să se roage pentru noi Mântuitorului Hristos, ca să ne sporească credinţa, nădejdea şi iubirea sfântă, să ne ajute să trăim în ascultare de Dumnezeu, în armonie şi iubire frăţească, să ne dea râvnă pentru slujire, pentru rugăciune, pentru post şi pentru orice lucrare duhovnicească. Să ne ajute să cultivăm în noi virtuţile  sfinţilor şi ale strămoşilor noştri, statornicia în credinţă, în lucrarea faptelor bune, răbdare în ispite, lipsuri şi nedreptăţire. Să ne izbăvească de orice rău, dezbinare şi alte păcate şi patimi. Să ne înveţe să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 6, 33), lăsând pe planul al doilea realizările din lumea aceasta. Să ne înveţe să privim mereu în Sus, la Hristos, cu bucurie, nădejde , trăind în pacea şi bună plăcerea lui Dumnezeu. Să nu uităm de marele har şi privilegiu, de a fi creştini numiţi cu numele Hristos, meniţi a fi sarea  pământului şi lumină a lumii, luptând cu toate armele pe care ni le-a dat Dumnezeu împotriva păcatului propus nouă sub multiple forme de  duhurile satanei. Odată botezaţi, precum înaintaşii noştri, şi noi cei de astăzi, suntem datori să luptăm lupta cea bună a duhovniciei, într-o lume în care materialitatea îşi arogă drepturi spirituale.  Dacă patimi şi păcate ucigătoare îşi pretind nu doar drept la existenţă, ci zeificare, cult şi sacrificiu, este datorie sfântă, existenţială pentru noi ostaşii lui Hristos, să luptăm pentru drepturile lui Dumnezeu pe pământ. El este adevăratul Stăpân al aceste lumi care ar trebui în toate aspectele şi formele ei de trăire să se conducă după Legile Lui. În lupta noastră, Dumnezeu ne acoperă cu aripile bunătăţii Sale, şi ne va răsplăti însutit şi înmiit orice nedreptate suferită pentru numele Lui în această lume. Iar sfinţii ne sunt înaintemergători cu pilda vieţii lor şi cu rugăciunea fierbinte.

Ne rugăm Sfântului Apostol Andrei, care a găsit în persoana  Domnului Iisus Hristos răspunsul  căutărilor sale duhovniceşti. Din Evanghelie nu reiese, observă Sfăntul Nicolae Velimirovici,  că Mântuitorul l-ar fi chemat pe Sfântul Apostol Andrei, ci  că acesta când a văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul botezându-L pe Iisus, arătându-L ca Miel al lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii(Ioan 1,29) s-a alipit pentru vecie de El, iubindu-L şi mărturisindu-L cu bucurie în toată lumea, chiar cu preţul vieţii sale. Acum, dimpreună cu fratele său de sânge Petru, se roagă fierbinte pentru pacea, mângâierea şi mântuirea noastră şi a întregii lumi aflate încă în dezarmonie şi suferinţă.

Maica Domnului, învăţătoarea noastră

Minune şi taină necuprinsă de gând şi de cuvânt, Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea Fiului lui Dumnezeu, nu ne-a lăsat scrise învăţături şi sfaturi. Ele ar fi fost folositoare nouă, având în vedere înălţimea vieţii ei duhovniceşti, smerenia şi înţelepciunea ei duhovnicească. A rămas în Scriptură doar acel cuvânt memorabil şi atotcuprinzător „Faceţi tot ce vă va spune” Hristos (Ioan 2, 5) rostit la Nunta din Cana Galileii. Un îndemn la ascultare totală faţă de Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, luminaţi fiind de simţirea prezenţei Duhului Sfânt.

Prima icoană a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca se numeşte „Povăţuitoare”, iar alte icoane ale ei poartă nume precum „Îndrumătoarea”, „Arătătoarea căii”. Maica Domnului este prin excelenţă învăţătoare, însă nu atât prin cuvinte, cât prin faptele ei minunate, săvârşite în tăcere, smerenie, iubire şi ascultare faţă de Părintele nostru Cel ceresc. Întreaga ei viaţă pământească este pentru noi o povaţă, o icoană şi un îndemn. Toate principalele evenimente din viaţa ei, devenite mari praznice în Biserică: Naşterea, Intrarea în Biserică, Buna-Vestire, Adormirea, învaţă şi îndeamnă cu putere, întreaga noastră fiinţă, la îndumnezeire prin credinţă, rugăciune, iubire, ascultare de Fiul ei, Mântuitorul Iisus Hristos.

Naşterea ei, care „aduce bucurie la toată lumea” (Troparul praznicului Naşterii Domnului) trezeşte în suflet bucuria, mulţumirea, recunoştinţa şi responsabilitatea pentru darul sfânt al vieţii.

Naşterea de prunci nu este doar rodul biologic al unirii conjugale, ci după modelul Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, este şi rodul rugăciunii, postirii, iubirii şi supunerii faţă de porunca lui Dumnezeu. Bucuria Naşterii Maicii Domnului, ne mai arată că orice om se naşte spre bucurie altora, spre a fi purtător de Hristos - bucuria tuturor.

Intrarea în Biserică este cea mai vie icoană a desprinderii noastre de cele pământeşti, trecătoare, pe care o săvârşim de câte ori ne apropiem de Dumnezeu, de Biserică, de mânăstiri, de cele Sfinte, când ne rugăm. Spre Dumnezeu mergem şi atunci când greşim, cerând iertare păcatelor noastre, dar mai ales în vreme de bucurie. Atunci cu cântări de psalmi mergem spre El, precum Preacurata Fecioară cu alai de nevinovate fecioare, oameni şi îngeri, a pornit spre Templu.

Urcarea celor cincisprezece trepte de către Prunca de trei ani, pe care în mod natural nu le-ar fi putut urca, primirea ei de către arhiereul Zaharia, ducerea în Sfânta Sfintelor unde va fi învăţată, hrănită şi povăţuită de către Arhanghelul Gavriil, nu este altceva decât icoana îmbisericirii noastre, care se face cu puterea Duhului Sfânt.

Sufletul nostru în momentul Botezului urcă toate treptele sfinţeniei îmbrăcându-se în Hristos, intră cu El nu numai în Sfânta Sfintelor pământească ci şi cerească primind  îngerul ca povăţuitor şi păzitor.

Cei doisprezece ani petrecuţi de Sfânta Fecioară în Templu, unde prin muncă, rugăciune, contemplaţie, priveghere, studiu, meditaţie, ascultare, s-a desăvârşit, s-a sfinţit, depăşind pe Serafimi în iubirea de Dumnezeu, pe Heruvimi în înţelepciune, pe toate cetele îngereşti în curăţie, iubire şi apropiere de oameni. Prin aceasta ne învaţă ca şi noi în Biserică să ne curăţim de patimi şi păcate să creştem în virtute până la sfinţenie.

La Buna-Vestire, prin adumbrirea Duhului Sfânt şi zămislirea Celui Necuprins, Sfânta Fecioară, „pierde grija păcatului”, viaţa ei de acum este viaţa lui Hristos-Cuvântul cel întrupat în ea. Acest fapt ne învaţă că dacă Sfinţenia Sacramentală primită prin Botez, Mirungere, şi celelalte Sfinte Taine, se poate pierde destul de uşor, sfinţenia dobândită prin multă osteneală, prin stăruinţa şi străduinţa virtuţii nu se mai pierde, este păstrată ca rod pentru viaţa veşnică.

Crescându-L cu o iubire şi dăruire unice, însoţindu-L în toată activitatea Lui, a suportat dureri de neînchipuit în sufletul Ei, atunci când Mântuitorul a fost trădat, vândut, prins, biciuit, batjocorit, lovit, răstignit, omorât. În frumuseţea şi nobleţea ei dumnezeiască, Maica lui Dumnezeu şi Împărăteasa întregii zidiri, ne învaţă ca la micile noastre măsuri omeneşti, să-L păstrăm pe Hristos în noi şi darul Său primit la Sfântul Botez, jertfindu-I cu dragoste după putere inima, mintea, trupul şi voinţa noastră, dând din viaţa noastră spre a primi din viaţa Lui.

La Învierea Mântuitorului, Maica Domnului, care murise lumii şi păcatului, fiind veşnic vie, a fost nu numai singura fiinţă care nu s-a îndoit de Înviere, ci şi aceea care a primit vestea bucuriei Învierii, cu o credinţă desăvârşită, neînpuţinată şi neştirbită de vreo umbră a gândului raţiunii omeneşti. Alipindu-ne de ea, cea dintâi Mironosiţă şi întăritoare a credinţei apostolilor în Înviere, vom putea totdeauna să biruim ispitele neputinţei, necredinţei sau îndoielii în minunea Învierii şi a celorlalte minuni ale credinţei noastre în Hristos.

Pentru toate virtuţile ei, Mântuitorul Hristos a dăruit-o Bisericii ca Ocrotitoare şi Apărătoare nebiruită, scăpare, mângâietoare şi alinare a noastră, dulceaţa sufletelor şi tăria truputilor noastre.

Ei ne rugăm zicându-i: O, prea sfântă Stăpână Împărăteasă, prea sfânt lăcaş al dumnezeirii, cămară şi icoană însufleţită a lui Dumnezeu, înaintemergătoare a venirii Soarelui Dreptăţii pe pământ şi înaintemergătoare a noastră în Împărăţia Lui, Sfântă Maică a lui Hristos şi a tuturor creştinilor luminează întunericul minţii noastre, aprinde focul Duhului Sfânt în inimile noastre, cea dintâi fiică a Tatălui fiind, întăreşte voinţa noastră, în lucrarea poruncilor Lui... O miime din focul iubirii şi dorul din sufletul tău, după Înălţarea Fiului Tău la cer, şi din bunătatea şi iubirea ta faţă de oameni pe care ai avut-o către Biserica nou întemeiată, dăruieşte şi nouă robilor tăi, pentru a nu fi pământ sterp, neroditor, plin de spinii acestui veac, sau netrebnice şi blestemate slugi. Ceea ce la Adormirea ta, ai primit de la Arhanghel, ramura cea de măslin din netrecătorul Rai, ca una care niciodată nu ne laşi pe noi, arată-te mângâietoare, lumină dulce şi clară vieţii noastre, mântuind-o şi unind-o cu viaţa cea de-a pururi fiitoare în care tu, Stăpână şi Maică, locuieşti.