"Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede."

Un adevărat stăpânitor
al pământului - Sfântul Dimitrie cel Nou

Odată aruncat din cer, Satan se pretinde Prinţul şi Stăpânitorul acestei lumi. El pretinde că împarte după a sa vrere  stăpânirea acestei lumi, lui slujindu-i toate tiraniile care au stăpânit vremelnic destinele omenirii, de la faraonii egipteni, cezarii romani, sultanii turci la dictatorii nazişti sau comunişti. Nici sistemele democratice nu-i sunt străine, dacă nu caută slava lui Dumnezeu şi binele oamenilor, şi el este un democrat, nu cere o unică închinare şi slujire. Ştie toate religiile politeiste şi idolatre mai vechi sau mai noi, pretinse egale între ele, în fapt pe el îl slujesc şi lui i se închină. Tatăl minciunii fiind ucigaş şi tiran dintru început pretinde că dă „viaţă” pe care omul să o trăiască în „libertate” nu sub „tirania” poruncilor lui Dumnezeu. ...Dar ca întotdeauna afirmaţiile şi pretenţiile lui sunt mincinoase.

Adevăratul stăpânitor al acestui pământ nu poate fi decât Făcătorul lui, cel care a făcut şi cerul şi toate cele văzute şi nevăzute. Tot El dă şi stăpânirea vremelnică. Dar pentru că de multe ori stăpânirea vremelnică nu I-a fost fidelă, lepădându-se de El, pronia Lui iubitoare s-a manifestat prin cei blânzi şi smeriţi, ascultători grabnici ai poruncilor Lui. Pe ei, pe sfinţi i-a făcut Dumnezeu adevăraţi stăpânitori ai pământului. Măreaţa catedrală din centrul Moscovei nu poartă numele ctitorului ei, marele ţar Ivan cel Groaznic, ci pe cel al Sfântului Vasile Blajenie, nebunul în Hristos şi săracul care nu avea unde să-şi plece capul, dar care prin virtutea lui îl mustra adesea ameninţându-l pe marele Ivan. Capitala Franţei, nu stă sub protecţia vreunui dintre marii regi, nici măcar al lui Napoleon Bonaparte, ci sub ocrotirea smeritei fecioare Sfânta Genevieva (sec. IV) discipolă prin corespondenţă a Sfântului Simion Stâlpnicul. Dacă au fost şi excepţii ca Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir, guvernatorul Tesalonicului, care prin virtutea, apostolatul şi mucenicia lui, a rămas pe vecie ocrotitorul acestui oraş, regula rămâne, întărindu-se şi prin alte exemple.

Cel asupra căruia ne oprim este cel al Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul capitalei ţării noastre, oraşul Bucureşti. Născut probabil la începutul secolului al XII-lea, în perioada înfloritoare a imperiului româno-bulgar, dintr-o familie vlahă, şi săracă şi numeroasă, a rămas de tânăr orfan muncind din greu pentru a întreţine pe fraţii mai mici. Din viaţa lui de păstor al oilor şi vitelor din Basarabi, aflăm despre evlavia şi credinţa sa deosebită; despre marea sa iubire faţă de Dumnezeu şi întreaga creaţie. Tradiţia [1]spune că purta de grijă cu dragoste nu doar de animalele domestice ci şi de cele sălbatice. Când din greşeală a călcat un cuib de păsărele, şi-a pedepsit acel picior neîncălţându-l vreme de un an de zile. Din aceasta reiese înalta trăire ascetică şi duhovnicească a Cuviosului Dimitrie. La vârsta de aproape de treizeci de ani, şi-a împlinit dorul, după ce fraţii mai mici şi-au găsit rosturile lor, intrând în viaţa monahală. Prin nevoinţe aspre, ajunări, privegheri şi rugăciuni cu lacrimi a urcat treptele desăvârşirii, primind binecuvântarea stareţului de a trăi ca pustnic într-una din peşterile de pe malul râului Lom. Singur în munţii pe care îi cunoştea atât de bine de pe vremea când era păstor, se bucura de putinţa de a-L slăvi fără încetare pe Dumnezeu. Aici la adânci bătrâneţe cu sufletul şi trupul sfinţite, cu bucuria, pacea şi mulţumirea dumnezeiască în suflet, neştiut de nimeni şi-a sfârşit viaţa. S-a aşezat cu trupul între două pietre, sufletul zburându-i cu bucurie spre cerescul Mire - Hristos. Stăruitoarele rugăciuni ale monahilor, preoţilor şi credincioşilor din acel ţinut către Dumnezeu i-au scos la iveală sfintele moaşte, după câteva zeci de ani. În urma unor mari inundaţii, râul Lom ieşind din matcă, pe lângă multe stricăciuni şi victime făcute, a scos pe valurile sale şi moaştele Sfântului Dimitrie. Ele au fost identificate datorită nestricăciunii lor şi a unei minuni, vindecarea unei tinere, bolnavă de epilepsie. Puse în Biserica satului moaştele Cuviosului au arătat multe minuni şi vindecări între care vindecarea a doi episcopi grav bolnavi, Nechifor şi Inochentie al Prislovului.

În urma îndelungatului război ruso-turc, care a pustiit şi vlăguit ţinuturile Balcanilor, în anul 1774, generalul Petru Salticov, a luat moaştele cu intenţia de a le duce în Rusia. La rugămintea Domnitorului român şi al Mitropolitului Grigore al Ţării Româneşti, cu sprijinul bănesc al negustorului Hagi Dimitrie, şi binecuvântarea Mitropolitului Platon al Moscovei, moaştele au rămas la Bucureşti, în catedrala Mitropoliei.

De atunci Sfântul  a devenit patronul şi ocrotitor al capitalei Tării Româneşti. În faţa raclei cu sfintele sale moaşte s-a rugat Tudor Vladimirescu în 1821 şi duhovnicul său episcopul Ilarion al Argeşului, au îngenunchiat revoluţionarii din 1848, luându-l pe sfânt ca ocrotitor, Domnul Unirii Alexandru Ioan Cuza în 1859, ofiţerii şi dorobanţii care au câştigat războiul de independenţă în 1877. În anul 1955, odată cu canonizarea primilor sfinţi români, Patriarhul Iustinian, a propus generalizarea cinstirii Sfântului Dimitrie, în toată Biserica Ortodoxă, fapt aprobat de Sfântul Sinod, având ca zi de prăznuire, ziua de 27 octombrie, a doua zi după omologul său, Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir.

            Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, mângâie şi călăuzeşte, zeci şi sute de credincioşi pelerini care îi cer ajutorul, cinstind sfintele sale moaşte

Anonimul păstor, neştiutul călugăr şi pustnic, a devenit cunoscut în lumea întreagă. Conducători de popoare şi mari demnitari, patriarhi şi episcopi, i-au cerut şi îi cer ajutorul, călăuzirea duhovnicească şi ocrotirea. Stăpânitor al stăpânitorilor, conducător al conducătorilor, păstor al păstorilor, el conduce, îndrumă şi ocroteşte duhovniceşte, cu dumnezeiască putere pe poporul cel binecredincios. Alături de Sfântul Grigore Decapolitul, Calinic de la Cernica, Nicodim cel Sfinţit, Daniil Sihastru, Ioan de la Prislop şi alţi nenumăraţi sfinţi, ştiuţi sau neştiuţi, ierarhi, cuvioşi sau mărturisitori, el este reprezentantul Bisericii şi poporului român în cerescul parlament. Grija lui este integrarea noastră în cereasca comunitate. El se roagă mereu lui Dumnezeu pentru noi, înfăţişând în faţa noastră icoana vieţii sale în Hristos: credinţa nestrămutată, iubirea fierbinte, rugăciune neîncetată, milă faţă de orice făptură. În faţa vremelnicilor stăpânii şi a trecătoarelor tiranii, Sfântul Dumitru ne arată Stăpânia cea veşnică şi netrecătoare a lui Dumnezeu, care conduce lumea prin sfinţii Săi. Bunătatea, adevărul, dreptatea şi sfinţenia, sunt temelia veşnicei Sale împărăţii. Un conducător ca să rămână netrecător, trebuie să aibă ca program şi platformă politică Evanghelia, pe care supuşii să o asculte şi urmeze cu credinţă şi cu dragoste. Toate legile omeneşti ar trebui să fie în duhul dumnezeieştii Legi, să decurgă din ea, fiind şi o expresie a legii morale puse de Dumnezeu în om. Acesta este mesajul Ocrotitorului Capitalei Ţării noastre – Sfântul Dimitrie cel Nou, aceasta este rugăciunea şi dorinţa sa, iar binecuvântarea lui vine de la Dumnezeu peste toţi care îl cinstesc pe El şi pe sfinţii Săi. Amin.

Taina Pocrovului. Despre Sfântul
Acoperamânt al Maicii Domnului

După Dumnezeu cel în Sfânta Treime închinat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, iubirea, evlavia şi nădejdea oricărui creştin adevărat se îndreaptă spre Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria.

            Dacă este adevărat, potrivit Scripturii că Iisus Hristos - Mântuitorul, este „Singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (Timotei 2, 5; Evrei 8, 6) tot atât de adevărat este că El, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, care are „toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18), în nemărginita Sa iubire de oameni, a dat-o pe Maica Sa, mijlocitoare şi apărătoare a poporului creştin. Pe ea „rudenia noastră”[1] din cer, am învăţat de la Duhul Sfânt ca să o cinstim şi să o mărturisim Născătoare de Dumnezeu (Teotokos), pururea Fecioară şi Maica noastră duhovnicească.

            Biserica creştină care este viaţa lui Hristos şi a Sfintei Treimi o mărturiseşte „Uşă cerească”, „Scară către cer”, pe care s-a pogorât Dumnezeu şi pe care oamenii se urcă la rai. „Maica Milei” şi „Maica Luminii”; „raza zilei celei de taină”; „raiul cel de taină” şi „rai cuvântător”. Ea este pentru noi „Minune şi taină”; „Fecioară şi mamă”, „mai cinstită decât Heruvimii şi mai preaslăvită fără de asemănare decât Serafimii”, „împărăteasa cerului” şi „a noastră cea prea bună”, care se roagă necontenit către Fiul ei, schimbând gândurile dreptăţii Sale, spre milă şi iertare. Este cea care, precum la Nunta din Cana, pururea schimbă, spre binele nostru, planurile lui Dumnezeu.

            În cântări duhovniceşti o cinstim pe Maica Domnului, de patru ori pe an „împărăteşte”. La „Naşterea” ei ne bucurăm de raza care vesteşte venirea Soarelui Hristos. La „Intrarea în Biserică”, conştientizăm nevoia trăirii în rugăciune, muncă şi contemplare, în vederea primirii harului dumnezeiesc. La „Buna-Vestire” ne bucurăm de arătarea „tainei celei din veac”, de venirea lui Hristos şi a Harului Său în sufletele noastre. „Adormirea” Maicii Domnului este învierea şi înălţarea  ei la cer, aşezarea pe tron de-a dreapta Fiului ei, şi îndoită bucurie pentru noi cei care de-acum avem în cer şi o Mamă.

            Praznicul „Sfântului Acoperământ”[2] a apărut mai târziu în istoria Bisericii, în jurul anului o mie, pe vremea împăratului Leon cel înţelept, de care se leagă şi sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”. El s-a hotărât în urma unei vedenii avute de Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos şi a ucenicului său, Sfântul Epifanie. Într-o noapte la Biserica Vlahernelor din Constantinopol, în timpul slujbei de priveghere, la care participa împăratul, patriarhul şi popor numeros, Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului, stând în văzduh, îngenuncheată, cu mâinile întinse la rugăciune către Fiul ei. Ea era însoţită de un alai de sfinţi şi de îngeri, în frunte cu Ioan Înaintemergătorul şi Ioan Teologul. Maica Domnului se ruga Fiului ei zicând: „primeşte Doamne, pe tot omul care Te slăveşte pe Tine şi cinsteşte numele meu”,  sfinţeşte-i pe ei, casa lor, Biserica lor, viaţa lor. Iar pe poporul din Biserică, Maica Domnului îl acoperea cu un fel de eşarfă, cu omoforul ei. În urma acestei vedenii, s-a hotărât praznicul din ziua de 1 octombrie. Ne întrebăm ce taină poartă această „arătare” a Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, ce este el, de ce s-a arătat în zilele târzii, în Biserica noastră.

            Sfântul Dimitrie al Rostovului îl vede tainic închipuit în norul cel de foc care acoperea pe poporul Israel în pustie, luminos pentru credincioşi şi întuneric pentru vrăjmaşii lor. Îl vede în corabia lui Noe, ca o scăpare din valurile învolburate ale acestei lumi.

            Acoperământul Maicii Domnului nu este altceva decât harul Duhului Sfânt pe care l-a primit de la Fiul ei. Atunci când era pe cruce, Mântuitorul ne-a dat-o ca mamă, prin Ucenicul iubit, Sfântul Ioan Evanghelistul.

            De atunci, ea ni s-a făcut ca o „cetate de scăpare”. Ea ne luminează, ne călăuzeşte, ne acoperă în Biserica Fiului ei. „Nu ne lasă să pierim pe cale”, ne întâmpină, ne aşteaptă, ne bucură cu prezenţa ei. Ne renaşte, ne înviorează, ne rourează cu rugăciunile ei, ne tămăduieşte bolile sufleteşti şi trupeşti cu bunătatea ei. Ne îndeamnă să ascultăm pe Fiul ei, să credem Lui, să ne mărturisim Lui, să ne hrănim cu Scump Sângele şi Sfânt Trupul Lui. Ne aşteaptă cu dragoste şi dor în cerescul Ierusalim, ne zoreşte prin îndemnul ei.

            Ea care s-a făcut Biserică Sfintei Treimi prin curăţia, smerenia şi dragostea ei, mereu ne face să ne gândim şi noi la Dumnezeu. Asemeni ei, care a urmat iubirii Tatălui, smereniei Fiului şi curăţiei Sfântului Duh, ne vrea pe toţi creştinii, fiii ei. Ea ne învaţă să fim mereu mulţumitori, ascultători şi supuşi faţă de Dumnezeu, şi conducătorii noştri, orice ar veni peste noi, bucurii sau necazuri – „Fie mie după cuvântul Tău”( Luca 1, 38), „Să facem tot ce ne spune” Fiul ei Hristos- Dumnezeu (Ioan 2, 5) precum ea desăvârşit le-a făcut toate. Să ne rugăm ei cu credinţa, că mult poate rugăciunea Maicii, spre îmblânzirea Stăpânului Hristos, să ştim că ea „poate cu rugăciunea, cât poate Dumnezeu cu puterea”, că rugăciunile ei, a Maicii lui Dumnezeu şi Stăpâna noastră, sunt împlinite şi primite întotdeauna.

            Ea, zice părintele Arsenie Papacioc, se supără doar pe aceia care niciodată nu îi cer nimic. Să nu îi facem supărare, ocolind-o. Ea este cea mai apropiată fiinţă pentru sufletele noastre, ea ne iubeşte până la sfârşit. Să spună cei care se roagă în sfintele ei biserici şi mânăstiri câtă alinare, câtă bucurie, cât ajutor primesc, câte boli se vindecă, câte minuni se fac la sfintele ei icoane, câte suflete se întorc la credinţă prin ea. Niciodată nu ar fi de-ajuns să vorbim despre Maica Preacurată, să-i cântăm, s-o lăudăm şi să-i mulţumim, noi fiii „lacrimilor ei”.

            Praznicul Sfântului Acoperământ s-a arătat atunci când credinţa în lume slăbise, dragostea se răcise, nădejdea pierise, când creştinii nu mai aveau râvna celor din primele veacuri, care primeau cu bucurie moarte pentru credinţa lor. Atunci, prin această vedenie, Dumnezeu ne-a trimis vestea că nu ne-a părăsit, că ne primeşte şi ne iartă, pentru rugăciunile Sfintei Maicii Sale, nu pentru vredniciile noastre.

            Aceasta este vestea şi taina „Sfântului Acoperământ”, anume că noi creştinii, care, pe lângă închinarea adusă lui Dumnezeu, o cinstim şi pe Maica Domnului, suntem acoperiţi faţă de urgia celui rău. Că oricât de ticăloşi am fi, rămânem fiii ei şi ea rămâne Maica noastră cea duhovnicească. Pe ea o avem ca o „apărătoare nebiruită”, care acoperă lumea cu milostivirea ei, o avocată care n-a pierdut niciodată vreun proces, care mereu poate risipi, chiar şi la Straşnicul Judeţ al lui Hristos, acuzaţiile procurorului nedrept şi invidios, Satan, prin tainicele ei mijlociri.

            Cu credinţă ne rugăm totdeauna, zicându-i: „O preasfântă Împărăteasă, Maică şi Fecioară, Una curată cu sufletul şi cu Trupul, caută cu iubire şi cu duioşie spre noi. Din slava cea cerească a Fiului Tău caută spre noi cu bunătate. Aleargă spre cei ce te cinstesc şi te iubesc, nu uita nici pe cei ce te uită şi te ocolesc, iartă-i pe cei ce te hulesc, tuturor mijloceşte harul Fiului Tău. Unora bucurie şi veselie, altora statornicie în credinţă, iar celorlalţi pocăinţă. Ca prin El mântuindu-ne, întru slava Tatălui şi bucuria Duhului Sfânt, şi ţie să îţi cântăm: „bucură-te bucuria noastră, acoperindu-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău acoperământ”.