"Întristările ce vin oamenilor sunt urmările păcatelor şi relelor lor. Dacă le răbdăm cu rugăciune, atunci vedem că vin iarăşi cele bune."

Despre virtuţile dumnezeiescului Înaintemergător

Dumnezeu, Creatorul a toate, a creat o femeie „minune şi taină”- pe Maica Domnului,  care, prin virtuţile ei, s-a ridicat mai presus decât tot neamul îngeresc şi omenesc; pe ea a făcut-o Maică a Fiului Său. Tot El a ridicat şi un bărbat cu totul desăvârşit şi sfânt, „cel mai mare dintre cei născuţi din femeie” (Matei 11, 11) pe Sfântul Ioan Botezătorul, care, alături de Sfânta Născătoare de Dumnezeu, se roagă şi mijloceşte pentru omenire înaintea tronului Împăratului Hristos.

Zămislirea lui s-a făcut prin minune în urma unei arătări dumnezeieşti, din părinţi drepţi şi sfinţi, preotul şi proorocul Zaharia şi sfânta proorociţă Elisabeta. Aceştia depăşiseră vârsta de optzeci de ani şi în mod natural nu mai puteau zămisli. Era rudă după trup cu Maica Domnului, ca atare şi cu Mântuitorul Hristos, pe Care L-a recunoscut şi L-a întâmpinat cu săltări de bucurie, încă pe când se afla încă în pântecele maicii sale, Sfânta Elisabeta. Minune s-a făcut şi la naşterea lui, când după primirea numelui Ioan (cel ales sau darul  lui Dumnezeu), s-a dezlegat limba tatălui său Zaharia. Bucurie, uimire şi nădejde a fost naşterea sa pentru  poporul din întregul ţinut muntos al Iudeii. Abia fiind născut, tatăl său preot şi profet al Legii lui Moise, iar mai apoi mucenic, a văzut într-însul pe Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului. A fost crescut în pustie sub ocrotirea Duhului Sfânt, în înfrânare şi curăţie îngerească. Însuşi Duhul Sfânt l-a învăţat tainele vieţii duhovniceşti, făcându-l model şi măsură virtuţii tuturor pustnicilor, din istoria Bisericii creştine.

S-a arătat în lume la vârsta maturităţii, de treizeci de ani, rânduită de lege pentru orice profet, şi a început să predice în pustiul Iordanului. Predica sa scurtă : „pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 3, 2), a avut un efect nemaiîntâlnit, încât zeci de mii de oameni care curgeau spre valea Iordanului se converteau. Prezenţa sa harismatică şi personalitatea sa duhovnicească erau atât de puternice, încât în admiraţia şi uimirea lor, contemporanii credeau că el este chiar Mesia cel aşteptat.

Niciodată nu a mai fost, afară de Domnul Hristos şi Maica Domnului, şi nici nu va mai fi pe pământ, o persoană ale cărei gânduri, cuvinte şi fapte să fie într-o armonie atât de perfectă. De aceea, chiar şi duşmanilor Legii şi ai adevărului, precum regele Irod sau fariseii, le plăcea să-l asculte. S-a învrednicit să-L vestească şi să-L boteze pe Hristos - Dumnezeul întrupat, Mântuitorul lumii, iar apoi să sfârşească muceniceşte, tăindu-i-se capul. Misiunea sa de Înaintemergător urma să continue şi după moarte, propovăduind şi celor din iad, venirea  Cuvântului în trup. Sfântul Ioan Botezătorul împlineşte în sine toate categoriile sfinţeniei. El este profet şi preot al Legii Vechi, ca fiu al preotului şi profetului Zaharia. Este cuvios, înaintemergător şi model al tuturor marilor cuvioşi părinţi ai pustiei. Este apostol care predică pe Hristos, arătându-l lumii, şi apropierea împărăţiei lui Dumnezeu şi dascăl apostolilor pe care îi pregăteşte pentru a fi ucenici ai lui Hristos. Este mare mucenic, care pătimeşte şi moare muceniceşte pentru mărturisirea Adevărului. De aceea se bucură de o atât de mare cinstire, având trei sărbători (singurul dintre sfinţi) consacrate: Naşterea, pe data de 24 iunie; Tăierea Capului, pe 29 august şi Soborul, pe 7 ianuarie. El este mai presus decât toţi sfinţii, stând alături de Maica Domnului lângă tronul lui Hristos şi  rugându-se pentru noi creştinii.

Dacă Maica Domnului este plină de toate darurile Duhului, şi Sfântul Ioan este împodobit cu toate virtuţile.

1). Cea dintâi mare virtute a Sfântului Ioan este înfrânarea. Din pântecele maicii sale celei cu trupul uscat de post, priveghere şi bătrâneţe, s-a deprins cu înfrânarea, fiind prunc de sân când a fost dus de aceasta în pustie. El a rămas orfan şi a crescut acolo, hrănindu-se doar cu acride şi miere sălbatică. Trupul lui nu a simţit niciodată plăcerea gustului, pentru mâncări alese, nici nu a fost biruit de lăcomia stomacului. Întărit de harul şi cu puterea lui Dumnezeu, hrănit cu dulceaţa iubirii Lui, sufletul lui nu a cunoscut nimic din dulceaţa amăgitoare a plăcerilor lumii sau din smintelile ei. Ochii lui n-au văzut deşertăciune, ci priveau în uimire şi extaz cartea deschisă a creaţiei lui Dumnezeu; urechile sale nu s-au desfătat decât cu auzul doxologiei păsărilor pustiei. Mintea şi inima lui se îndulceau cu sfânta rugăciune şi contemplaţie, inundate fiind din belşug de harul dumnezeiesc. Acesta doar înviora şi înveselea trupul cel uscat de post, care n-a cunoscut vreodată dulceaţa pătimaşă.

2). Din înfrânarea atotcuprinzătoare şi din belşugul harului, în trupul şi sufletul său de ascet desăvârşit, au răsărit curăţia şi fecioria. Fecioria, virtute specifică lui Dumnezeu şi lumii îngereşti, după Sfânta Fecioara Maria, îşi găseşte sălaşul desăvârşit în Sfântul Ioan. Această virtute i-a dat îndrăzneală de serafim, în a se apropia de Dumnezeu, şi putere de arhanghel, în a mustra şi birui răul şi păcatul. Pentru curăţia desăvârşită şi pentru fecioria lui, este înfăţişat în icoane cu aripi de înger. Dacă păcatul este urât mirositor, fecioria are cea mai frumoasă mireasmă. Sfântul Ioan este un crin înmiresmat, care îi umple de bună mireasmă a curăţiei pe toţi cei care îi cer ajutorul în războiul cu patimile trupeşti.

3). A treia mare virtute a Sfântului Ioan Botezătorul este smerenia. Aceasta se arată cu limpezime, mai ales din cuvintele sale relatate în Evanghelie. Deşi ar fi fost îndreptăţit, datorită faimei pe care o avea, şi importanţei misiunii sale, să aibă conştiinţa mărimii lui, el se mărturiseşte ca fiind mai mic şi mai slab decât Iisus: „Cel Care vine după mine, este mai puternic decât mine. Lui nu sunt vrednic să-I leg încălţămintea. Şi eu vă botez cu apă spre pocăinţă, El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11). Iar apoi, una dintre cele mai emoţionante şi răscolitoare fraze din Sfânta Scriptură: „Acela (El, Iisus) trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30). Despre această mărturisire a Sfântului Ioan, părintele Nicolae Steinhardt scrie că „este cea mai nepământeană şi fără pereche, frază”1 şi cea mai greu de asimilat minţii omeneşti. Firesc îi este omului să crească, să sporească, să propăşească, să se afirme, să fie lăudat, apreciat atât în cele materiale şi pământeşti, cât şi în cele spirituale, duhovniceşti. Sfântul Ioan însă contrazice toate legile firii pământeşti prin smerenia sa absolută. Smerenia lui nu este cea a omului păcătos (precum vameşul din templu) ci smerenia pe care Părinţii o numesc „smerenia lui Hristos”, sau „smerenia sfinţilor”: „Smerenia ca parte integrantă a iubirii”, cum zice părintele Rafail Noica, de care doar cei care au o iubire totală de Hristos, sunt capabili. Întru această smerenie de neexprimat în cuvinte se va trăi în veacul viitor. Prin smerenia lui, Sfântul Ioan purta viaţa veşnică în sufletul său.

4). A patra mare virtute a Botezătorului este iubirea, poate mai puţin scoasă în evidenţă de către Evanghelii şi tradiţia Bisericii. Lucrarea iubirii dumnezeieşti l-a zămislit şi l-a născut, după legile firii şi totuşi mai presus de ele, ţinând seama de vârsta înaintată a părinţilor săi. El face parte din planul iconomiei lui Dumnezeu, de mântuire a omului prin iubire. De la naştere, sufletul său a fost aprins de iubire dumnezeiască. Iubirea l-a hrănit şi l-a crescut în pustie, iubirea l-a încălzit şi l-a îmbrăcat, iubirea l-a mângâiat şi l-a bucurat; iubirea l-a învăţat tainele Dumnezeului -  Iubire.

Când a ieşit la propovăduire, iubirea dumnezeiască pe care o purta în suflet, atrăgea spre el mulţimile. Iubirea sa a schimbat sufletele zecilor de mii de oameni de toate categoriile sociale, care se întorceau la Dumnezeu. Cu un singur cuvânt - „pocăiţi-vă” - izvorât din fiinţa sa aprinsă de iubire dumnezeiască, a întors inima unui popor spre Dumnezeul său, Care din iubire se întrupase, venind pe pământ. Iubirea sa nestinsă i-a dat putinţa mărturisirii adevărului cu preţul vieţii pământeşti şi apoi în temniţele Iadului. Această Iubire fierbinte îl face pururea rugător pentru pământeni şi îl prezintă şi în icoană ca arătând prin expresia feţei, fiinţa sa mistuită, arzând de iubirea dumnezeiască.

5). A cincea virtute care le încununează pe toate celelalte, este desăvârşita ascultare de Dumnezeu. Nimic nu face de la sine ci totul din ascultare de Dumnezeu, Care l-a şi trimis. Nu vorbeşte nimic şi nu lucrează nimic, decât ceea ce îl învaţă Duhul Sfânt. Acesta îi este „Avva” şi Părintele de care ascultă desăvârşit, pe tot parcursul vieţii sale în pustie. De Acesta ascultă şi când iese la propovăduire, ca un „înger” trimis al Tatălui, „glas care strigă în pustie: pregătiţi calea Domnului”. Cu bucurie ascultă de Hristos atunci când la Iordan îl recunoaşte, botezându-L împotriva voinţei sale. Nicăieri nu se arată mai vădit ca aici „taina ascultării”.

Când îl vede pe Hristos, Ioan îşi simte nimicnicia omenească, (omul fiind creat de Dumnezeu din nimic). Cum să-L boteze el pe Dumnezeu, Care a făcut şi omul şi botezul? El, Ioan, are nevoie de botez, de mântuire, de răscumpărare, deci cum ar putea să-L boteze el pe adevăratul Botezător, Mântuitor şi Răscumpărător?

Şi totuşi o face, „ca să se plinească toată dreptatea”, după cum îi spune Domnul Hristos. Aceasta este marea, adânca şi paradoxala taină a ascultării. Numai prin ea poate omul ajunge la îndumnezeire, la desăvârşire. În ascultare şi dependenţă iubitoare de Dumnezeu, mulţi sfinţi au făcut minuni mai mari decât Hristos, după cum Însuşi a spus în Evanghelie. Ascultarea din iubire este părtăşie, participare la viaţa dumnezeiască, este îndumnezeirea. Prin desăvârşita ascultare omul poate ajunge „dumnezeu după dar” şi în toate asemeni lui Hristos. Ascultarea este „o mişcare a dragostei”, zice Cuviosul Sofronie Saharov. Domnul face ascultare faţă de Tatăl până la moarte pe cruce, din iubire faţă de El şi faţă de neamul omenesc.

Ascultarea este începutul mântuirii şi sfârşitul ei, este desăvârşirea. La început, ascultare informativă, exterioară, iar apoi, lăuntrică fiinţială, gândirea, simţămintele şi voinţa acordându-se tot mai mult, până la unirea deplină, cu gândurile, simţirile şi voinţa lui Dumnezeu. Unindu-şi desăvârşit cele trei părţi ale sufletului cu Dumnezeu, Sfântul Ioan a fost chiar şi în iad propovăduitor şi Înaintemergător al lui Hristos.

Iar acum, în cer, se roagă, neîncetat pentru noi. Nenumăratele sale mijlociri către Hristos, în cursul istoriei bimilenare a Bisericii creştine, ne îndreptăţesc să credem că, prin virtuţile sale, ne este un model, iar prin rugăciunile sale pentru întărirea slăbiciunilor noastre ne este ajutător pe calea mântuirii noastre. Apoi ne este împreună cu Maica Domnului şi ceilalţi sfinţi, Înaintemergător în împărăţia cerească, spre care ne îndeamnă şi ne cheamă mereu. Amin.

Adormirea Maicii Domnului

Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormirea lumea nu ai părăsit, de-Dumnezeu-Născătoare, mutatu-te-ai la viaţă, fiind maica vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre!

Praznicul Adormirii Maicii Domnului este cel mai răspândit, mai cunoscut şi mai iubit din toată lumea creştină. Plin de frumuseţe şi mireasmă duhovnicească, revarsă an de an izvoare de har, de putere şi de bucurie cerească.

Mireasma sfântă şi bucuria tainică care s-au revărsat în casa din Sion, când cea nenuntită a fost chemată la cer de către Fiul şi Dumnezeul ei, o simt şi astăzi binecredincioşii creştini care o iubesc pe Maica Domnului şi o cinstesc în toate bisericile şi mai ales mănăstirile ortodoxe, ocrotite şi acoperite de harul ei. Parcă o vedem aievea pe Preacurata Fecioară Maria şi Maica Domnului nostru Iisus Hristos aşezată cu bună-cuviinţă pe patul ei, înconjurată de Sfinţii Apostoli, aduşi pe norii cerului de la marginile pământului. Înconjurată de sfinţii ierarhi şi preoţi, care tămâiază cinstitul ei trup, rugându-se şi cântând sfânta slujbă, împreună cu îngerii şi poporul adunat. Vedem pe dulcele ei Fiu, Iisus Hristos, Împăratul slavei, înconjurat de puterile cereşti, primindu-i sufletul nevinovat în braţele Sale. Vedem pe întristatul apostol Toma, care din pricina întârzierii sale, deschizând mormântul, nu mai găseşte trupul Preacuratei şi constată împreună cu ceilalţi apostoli că el a fost înălţat la cer. Vedem apoi şi bucuria lui şi a celorlalţi apostoli, când Maica Domnului, arătându-se în văzduh, înconjurată de sfinţii îngeri, le dă pace de la Fiul ei şi le spune: bucuraţi-vă, căci eu sunt cu voi în toate zilele.

Dintre toate sărbătorile Preacuratei, acest praznic al Adormirii ei este cel mai dătător de bucurie şi aducător de speranţă, fapt dovedit şi prin marile pelerinaje care se fac anual la sfintele mănăstiri.

Un loc unic de pelerinaj pentru acest praznic este Sfânta Mănăstire Nicula. Cunoscută în toată lumea creştină prin sfânta icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Îndrumătoarea, ea a devenit în ultimii ani cel mai important loc de pelerinaj din ţară şi unul dintre cele mai importante din Europa de Est.

Pentru a fi prezenţi la Slujba Privegherii din ajunul Praznicului şi la Sfânta Liturghie arhierească de a doua zi, sutele de mii de pelerini iau cu asalt poiana mănăstirii, cu două-trei zile mai devreme, petrecând acest timp în neîncetate rugăciuni şi cântări, închinate lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Maici, Pururea Fecioara Maria.

Prin abundenţa harului dumnezeiesc, care se coboară în acest loc sfânt, la rugăciunile preoţilor, monahilor şi a sutelor de mii de credincioşi, se fac an de an minuni şi vindecări. Întreaga sărbătoare a Maicii Domnului este o minune. Ea se aseamănă cu Sărbătoarea Învierii Domnului la Ierusalim, unde an de an se petrece minunea Sfintei Lumini.

Oricine vine aici, doreşte să devină una cu acea mare mulţime de credincioşi, care ţinând o lumânare aprinsă, devin ei înşişi lumină. Transfiguraţi, ei aduc laudă, cântare şi mulţumire Maicii Domnului, Preacurata Fecioară Maria, şi Fiului ei iubit.

La Nicula, aşa cum spunea părintele exarh Dumitru Cobzaru, vin credincioşii care poartă pe Maica Domnului şi Sfânta Mănăstire Nicula în sufletele lor, în casele lor şi în viaţa lor de zi cu zi.

Ei vin an de an, la fiecare hram care mereu este nou. Hramul şi pelerinajul de aici a devenit un prototip pentru toate hramurile mănăstirilor din Transilvania. Maica Domnului îi aşteaptă în catapeteasma altarului sfintei biserici, întâmpinându-i plină de slavă, lumină şi frumuseţe cerească. În ochii ei mari şi luminoşi, care ne privesc din sfânta sa icoană, strălucesc lacrimile bucuriei revederii şi a reîntâlnirii. Credincioşii îi spun Maicii Sfinte necazurile, bucuriile şi dorurile lor, iar ea îi ascultă cu tăcere nepământească şi le aduce mângâierea, pacea şi bucuria ei şi a Fiului ei. Ei îi mulţumesc şi-i cântă bucuroşi, iar ea îi binecuvintează şi îi poartă în suflet până la o nouă reîntâlnire.

Cu mult dor îi aşteaptă Măicuţa Sfântă şi anul acesta pe toţi cei care îşi îndreaptă gândurile şi simţirile spre ea, pentru ca ei să se întoarcă apoi acasă cu pacea și bucuria rugăciunii şi dragostei împlinite.

Celei alese dintre toate neamurile, Maicii lui Dumnezeu, Împărătesei, celei ce te sui de la pământ la cer, cântare cu cucernicie, pentru preacinstita ta Adormire, aducem ţie Născătoare de Dumnezeu. Iar tu, ca ceea ce ai biruinţă peste moarte, de toate întâmplările aducătoare de moarte ne păzeşte pe noi, ca să-ţi cântăm ţie: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, care întru Adormirea ta, nu ne laşi pe noi!