SINAXAR

După uciderea cu pietre a Sfântului Arhidiacon Ștefan trupul mucenicului a stat neîngropat timp de două zile. Cel care a avut curaj să ia trupul sfântului și să-l îngroape a fost învățatul Gamaliel. Acesta l-a îngropat în mormântul său, în satul Cafargamala la aproximativ 32 Km de Ierusalim. Printr-o minune divină, după 400 de ani, preotul satului Cafargamala va afla despre existența mormântului care adăpostea trupul sfântului Ștefan. Dreptul Nicodim, care venise noaptea la Domnul Hristos, a plâns la mormântul Sfântului Ștefan până când s-a mutat la Domnul; și tot acolo, aproape de mormântul mucenicului, l-a îngropat Gamaliel. După aceasta Gamaliel a primit Sfântul Botez împreună cu fiul său, Aviv. În aceeași peșteră, lângă mormântul lui Ștefan și a lui Nicodim, i-au îngropat pe amândoi. S-au aflat, prin dumnezeiască descoperire, cinstitele moaște ale Sfântului întâi Mucenic și Arhidiacon Ștefan și lângă dânsul moaștele bărbaților celor de Dumnezeu plăcuți, ale lui Nicodim, Gamaliel și Aviv. Mormântul a fost deschis, s-a oficiat o slujbă de Patriarhul Ioan al Ierusalimului și sfintele moaștele au fost duse la Ierusalim. Aici a fost ridicată o biserică în cinstea sfântului, lăcaș în care au fost depuse și sfintele sale moaște. La puțin timp, ctitorul sfântului lăcaș a trecut la cel veșnice și a fost depus în sfânta biserică, având un sicriu asemănător cu racla Sfântului Ștefan. Soția ctitorului, pe nume Iuliana, a hotărât să se întoarcă acasă, la Constantinopol, și a dorit să ia cu dânsa trupul soțului, însă, prin providență divină, a greșit sicriul și a luat racla cu sfintele moaște ale Sfântului Ștefan, care astfel au ajuns la Constantinopol.

„Ce este de la Dumnezeu nu poate fi nimicit”, le-a spus Dreptul Gamaliel saducheilor în momentul în care aceștia voiau să-i omoare pe Sfinții Apostoli pentru a risipi învățătura propovăduită de ei.

„Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici, iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”, le-a recomandat marele cărturar arhiereului și saducheilor în Sinedriu. Dreptul Gamaliel a fost mentorul Sfântului Apostol Pavel înainte de convertire (Fapte 22:3), un învățător al Legii iudaice din secolul I d.Hr., conducător al uneia dintre principalele școli rabinice ale vremii, din partida fariseilor, membru de vază al Sinedriului (organismul judecătoresc suprem al poporului evreu din acea vreme). Pe când Sf. Apostoli învățau în Sinedriu, saducheii au încercat să le interzică propovăduirea Evangheliei; aruncați în închisoare, aceștia au fost eliberați de un înger și s-au întors la propovăduire. Readuși înaintea Sinedriului, Gamaliel cere ca Apostolii să fie scoși afară, după care recomandă Sinedriului să nu mai ia măsuri de pedepsire a acestora. Sinedriul a ascultat de Gamaliel, a pus doar ca Sf. Apostoli să fie bătuți cu nuiele, după care i-au eliberat (Fapte 5:40). Fariseul Gamaliel era prețuit de tot poporul, iar glasul său era respectat în Sinedriu, unii autori consideră chiar că a fost președintele acestuia. Gamaliel este forma elenizată a numelui său, care înseamnă „răsplata lui Dumnezeu” (ebr. גמליאל, gr. Γαμαλιήλ). Potrivit tradiției, Gamaliel a crezut în Hristos, fiind botezat împreună cu fiul său de Sf. Apostol Pavel, posibil după ce au asistat la martiriul Sf. Arhid. Ştefan sau potrivit Sf. Fotie, el ar fi fost botezat de Sf. Apostoli Petru și Ioan. Unele surse afirmă că acesta a rămas creștin în ascuns, încercând să-și păstreze locul în Sinedriu pentru a-i putea ajuta astfel mai mult pe creștini.

Binecredinciosul Împărat Iustinian (527-565) s-a născut în anul 483 din părinți binecredincioși, în Tauresium, un sat la miazăzi de Uskub, lângă Scopje, capitala Macedoniei de astăzi. Savatie și Biglenisa, părinții săi, creștini fiind, i-au acordat o educație aleasă. În anul 518, unchiul său, Justin a ajuns împărat, apoi, cu patru luni înainte să moară, în luna aprilie a anului 527, se pare că l-a înfiat pe Justinian ungându-l cesar în locul său. Se pare că a stat în preajma unchiului său încă din tinerețe, și a avut astfel posibilitatea să primească o educație deosebită, devenind un excepțional cunoscător al dreptului și istoriei Imperiului Roman, dar și un foarte bun teolog. Împăratul Justinian a fost un sprijinitor ferm al Bisericii. Astfel, după ce împăratul Teodosie I proclamase creștinismul ca singura religie acceptată în stat, legislația justiniană vine cu noi întăriri, suprimând dreptul necreștinilor de a accede la funcții publice. De asemenea, în timpul domniei sale, au fost ridicate numeroase biserici, cea mai impresionantă fiind Catedrala Sfânta Sofia, iar în anul 553 a fost convocat al V-lea sinod ecumenic la Constantinopol, fiind condamnată erezia monofizită. Opera sa legislativă (Codul justi-nian) și cea religioasă, reprezintă o moștenire valoroasă pe care a lăsat-o posteriorității. A trecut la cele veșnice în noiembrie 565.

Sfântul Cuvios Isaachie este prăznuit și în data de 30 mai. A avut îndrăzneala de a merge la Constantinopol în fața împăratului arian Valens (364-378) cerându-i să deschidă biserica ortodocșilor, dacă nu vrea să piară în război. Împăratul nu a dat crezare cuvintelor Sfântului Isaachie, îndepli­nin­du-se astfel prorocia. Dalmat, fost ostaș al îm­pă­ra­tu­lui Teodosie cel Mare (379-395), și Faust, fiul său, au fost monahi în mănăstirea Cuviosului Isaachie de lângă Constanti­no­pol. Au trăit amândoi în post și în rugăciune, ostenindu-se să împlinească pustniceștile îndatoriri. Când Isaachie a ajuns la bătrâ­ne­țe, Dalmat a fost ales egumen al mănă­stirii, aceasta numindu-se astfel, cu timpul, Mănăstirea lui Dalmat. Sfântul Dalmat a fost de mare ajutor Sfinților Părinți la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes din 431, când a fost combătut nesto­rianis­mul. Și Sfântul Faust a avut o viață sfântă, străbătând cu dumnezeiască râvnă toată scara nevoințelor pustni­cești.

Sf. Mironosiță Salomeea a fost soția lui Zevedei și mama celor doi Sfinți Apostoli Iacob și Ioan Evanghelistul. Ea a cerut Mântuitorului cinstea ca ei să fie așezați unul de-a dreapta și celălalt de-a stânga în Împărăția Sa (Matei 20, 20-22). Salomeea nădăjduia, ca mulți iudei de altfel, într-o împărăție pământească a lui Iisus. De abia mai târziu s-a încredințat de înaltul înțeles al răspunsului primit atunci. Salomeea a fost de față la patimile și răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos (Matei 27, 56). În dimineața Sfintei Învieri a fost la mormânt împreună cu celelalte mironosițe, cărora li s-a arătat Mântuitorul Hristos. Sfintele mironosițe împreună cu Salomeea au fost prinse și întemnițate împreună cu alți creștini. După aceea au fost urcați într-o corabie și lăsați în mijlocul mării. Corabia a ajuns pe coastele Provencei, în Franța de azi. Mironosițele au răspândit în această parte cuvântul Domnului. Maria lui Cleopa și Salomeea s-au stabilit într-o insulă de la gura Ronului, unde au rămas până la moarte.

Sfânta Teodora s-a născut în insula Eghina, din părinţi creştini dreptcredincioşi, Antonie şi Hrisanta, a căror dreaptă credinţă şi faptă bună au fost arătate în acea vreme, când Biserica lui Hristos se tulbura de eresul iconoclasmului, în împărăţia lui Mihail Valvos. Fericita Teodora, după creşterea sa, a fost dată după bărbat şi a născut o fiică. Din cauza năvălirii barbarilor, s-a mutat în cetatea Tesalonic, unde, crescând pe fiica sa, a făcut-o mireasa lui Hristos. După moartea bărbatului, a intrat în mănăstirea de fecioare, la fiica ei şi s-a tuns în rânduiala monahicească. Trecând după moartea sa câţiva ani şi murind egumena mănăstirii aceleia, s-a pus trupul ei în mormânt aproape de Sfânta Teodora. Când s-a descoperit mormântul aceleia, atunci au putut să vadă toţi cei care erau acolo, o minune mare. Căci Sfânta, după mulţi ani de la sfârşitul său, mişcându-se, ca şi cum ar fi fost vie, a făcut puţin loc egumenei ce a fost așezată lângă dânsa, dând locul cel mai larg po-văţuitoarei sale, arătându-şi smerenia sa și după moarte; şi toţi văzând acest lucru s-au înspăimântat şi au strigat: „Doamne, miluieşte!” Încă şi mir mirositor şi tămăduitor izvora din sfintele ei moaşte şi se făceau tămăduiri multe, prin ungerea cu acel mir: diavolii se izgoneau, orbii vedeau şi toate neputinţele se vindecau, întru slava lui Hristos Dumnezeu.

Biserica Ortodoxă îi sărbătorește astăzi, 4 august, dar și în data de 22 octombrie pe Sfinții 7 tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamblic, Martinian, Dionisie, Antonin și Constantin. Efesul a fost una dintre cele 12 cetăți întemeiate de grecii ionieni pe țărmul Asiatic al Mării Egee. Aici au înflorit din cele mai vechi timpuri comerțul și credința în zei, foarte multe imperii râvnind la bogăția Efesului. Templul zeiței Artemis (Diana) din Efes era de patru ori mai mare decât vestitul Panteon din Acropola Atenei, fiind una din cele șapte minuni ale lumii. Biserica creștină a Efesului s-a dezvoltat încă din veacul apostolic. Răscoala argintarului Dimitrie și alungarea Sfântului Apostol Pavel din cetate n-au împiedicat progresul ei. Faptele Apostolilor și Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel dovedesc viața creștină care s-a întemeiat în Efes. Aici a păstorit Timotei, pus episcop de Sfântul Apostol Pavel, și tot aici a locuit Sfântul Ioan Evanghelistul, după trecerea Sfintei Fecioare Maria din această viață. Istoria celor șapte tineri, scrisă de Simeon Metafrastul, de Nichifor Calist, de Teodor, Rufin și de alți scriitori, organizarea celui de-al treilea Sinod Ecumenic în anul 431, precum și marele număr de mucenici efeseni, arată locul de seamă pe care l-a avut Efesul în lumea creștină. În timpul împăratului Deciu (249-251), în toamna anului 249, a fost emis un Edict de persecuție generală a creștinilor. În acest context, al declanșării unei persecuții generalizate în Imperiul Roman împotriva creștinilor, Împăratul Deciu vine în jurul anului 250 în Efes și impune aplicarea imediată a Edictului. Între cei identificați ca fiind creștini au fost și cei șapte tineri pe care îi pomenim astăzi în Biserica noastră Ortodoxă, legionari importanți în trupele imperiale romane. Unul dintre ei, Maximilian, era chiar fiul guvernatorului orașului Efes. Împăratul Deciu, aflând că acești tineri sunt creștini, a încercat printr-un interogatoriu direct să-i determine să apostazieze, însă, văzând că aceștia refuză, le-a dat un timp de reflecție între a muri pentru Hristos sau a-și păstra funcțiile în cadrul Armatei romane.

Cei șapte tineri s-au retras într-o peșteră din muntele Ohlon (azi muntele Pion) din imediata apro-piere a Efesului. Cel mai tânăr dintre ei, Iamblic, cobora din când în când în Efes pentru a cumpăra hrană și pentru a aduce haine de schimb. Împăratul Deciu, întorcându-se în Efes, aflând că cei șapte nu au apostaziat, ci din contră s-au ascuns într-o peșteră din imediata apropiere a orașului, a ordonat să fie zidită intrarea pentru ca tinerii să moară prin asfixiere și prin lipsa hranei. Această sarcină ingrată a revenit unor ofițeri din armata romană, Teodor și Rufin, care erau creștini în ascuns. Ei s-au aflat între ceilalți soldați romani care au îndeplinit ordinul împăratului și au scris pe două tăblițe de plumb pătimirea celor șapte tineri și le-au ascuns între pietrele puse la intrarea în peșteră. Sursele siriene ale vieţilor celor şapte sfinţi spun că ei au dormit, prin voia lui Dumnezeu, 200 de ani. Sfântul Simeon Metafrastul descrie acest moment în următorii termeni: „Iar milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale şi Se îngrijește de robii Săi, a poruncit acestor şapte tineri să adoarmă cu oarecare străină şi minunată adormire, ca Cel ce voia să facă prin ei, în vremea viitoare, o minune preaslăvită şi să încredinţeze pe cei care se îndoiau de învierea morţilor“. Această minune s-a făcut în vremea împăratului Teodosie al II-lea (401-450), când învăţătura ereticilor manihei spunea că nu este înviere. Atunci Dumnezeu i-a înviat pe cei şapte sfinţi și piatra cu care fusese zidită gura peşterii a fost luată de către cineva, așa că Iamblichos a putut ieși, crezând că a dormit doar o noapte. Când a încercat să cumpere pâine cu banii săi, oamenii s-au mirat și a ajuns vestea la proconsul și la Episcopul Ștefan al Efesului. Așa s-a descoperit minunea învierii lor. Au mai trăit 7 zile pentru a da mărturie, inclusiv Împăratului Teodosie, și au adormit în Domnul în anul 434, fiind înmormântaţi cu mare cinste de către întregul popor.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Mucenic Tatuil.

La 5 august în Biserica Ortodoxă Română este Înainte-prăznuirea Schimbării la Față a Domnului.

Pentru pregătirea sufletească a credincioșilor toate sărbătorile împărătești (inclusiv cele ale Maicii Domnului) sunt precedate de un timp de pregătire, numit pre-serbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. Ele au de asemenea și o perioadă de continuare sau prelungire a sărbătorii, numită după-serbare sau după-prăznuire. Ziua cea dintâi a înainte-serbării se numește începutul sărbătorii, iar ziua ultimă a după-serbării se numește, cu un termen slavon, odovania, adică sfârșitul sau încheierea sărbătorii. Schimbarea la Față a Domnului este numită în popor și Preobrajenia sau Probojenia și rememorează momentul schimbării minunate la față a Domnului, în Muntele Taborului, în fața ucenicilor Săi, Petru, Ioan și Iacov. La început, sărbătoarea Schimbării la Față se pare că a fost aniversarea anuală a sfințirii bisericii zidite în sec. IV de Sfânta Elena, pe locul de pe Muntele Taborului, unde a avut loc schimbarea Domnului la față. Praznicul este menționat în sec VII, într-un calendar liturgic local al Ierusalimului, apoi în sec. VIII găsim sărbătoarea enumerată în sinaxarele constanti-nopolitane și în diferite cărți liturgice și manuscrise grecești. De asemenea, tot din sec. al VIII-lea, se păstrează o predică festivă a sfântului Andrei Criteanul la Sărbătoarea Probojeniei. Sărbătoarea a fost generalizată până la sfârșitul sec al VIII-lea, când Sfinții Ioan Damaschinul și Cosma de Maiuma au compus imnuri pentru slujba zilei. În Apus, sărbătoarea Schimbării la Față s-a generalizat prin hotărârea luată de papa Calist III de a o consacra definitiv, drept mulțumire pentru victoria armatei creștine asupra turcilor, la Belgrad, în anul 1456. Următorul praznic care are înainte-prăznuire și după-prăznuire este Adormirea Maicii Domnului, la 15 august.

Biserica noastră îl cinstește astăzi pe unul dintre cei mai importanți părinți isihaști români din veacul XX. El s-a desăvârșit duhovnicește în Țara Sfântă, în pustiul Hozevei, locul unde, în decursul istoriei isihasmului, mulți anahoreți s-au nevoit în post și rugăciune. Despre căutarea lui spirituală în duhul isihiei imnografia sărbătorii lui de astăzi mărturisește: „Părăsind cu bucurie cele pământești, din tinerețe ai primit chipul îngeresc în obștea Mănăstirii Neamț și, închinându-te la Mormântul Domnului, te-ai făcut sihastru iscusit și gustând din lumina cea tainică a Taborului, te-ai nevoit singur în pustiul Iordanului și al Hozevei, călăuzit de Duhul Sfânt, Cuvioase Părinte Ioane, podoaba Moldovei și lauda sihaștrilor, pe Hristos roagă-L să mântuiască sufletele noastre”. Sfântul Ioan Iacob s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Horodiștea, din județul Dorohoi, în prezent nordul județului Botoșani. Părinții săi erau oameni credincioși și se numeau Maxim și Ecaterina Iacob. Singurul lor copil a fost Cuviosul Ioan Iacob. La Botez, sfântul a primit numele Prorocului Ilie, pe urmele căruia se va nevoi la maturitate în pustiul Hozevei. La șase luni de la nașterea cuviosului, mama sa a trecut la Domnul. El a rămas în grija bunicii sale, Maria, mai ales după ce, în toamna anului 1916, tatăl său a murit pe front în Primul Război Mondial. Din anul 1924, copilul Ilie a trecut în grija unchiului său, Alecu. În casa acestuia are parte de un tratament nedrept, singura sa mângâiere fiind credința și imaginea plină de iubire a celor dragi mutați la Domnul. La sărbătoarea Paștilor din anul 1927, pe când aprindea o lumânare la mormintele părinților, s-a învrednicit să audă glasul Domnului nostru Iisus Hristos și să-L vadă cu trupul înviat, după cum mărturisește în poezia „Micul orfan”. La vârsta de 14 ani, Sfântul Ioan Iacob a avut parte de o teofanie și în urma ei s-a încredințat întru totul purtării de grijă a lui Dumnezeu. Din acel moment drumul său în viață a fost slujirea lui Hristos Cel înviat. După ce a terminat liceul de la Coz­me­ni, ­Cernăuți, fiind cel mai bun elev, rudele sale doreau să urmeze cursurile Facultății de Teologie din Cernăuți pentru a deveni preot. Dorind să urmeze vocația sa monahală, a intrat la vârsta de 20 de ani în obștea Mănăstirii Neamț. Starețul mănăstirii, ierarhul Nicodim (viitorul Patriarh al României), i-a dat ca ascultare să se ocupe de biblioteca marii lavre de la Neamț și să aibă grijă de cei bolnavi din obște ca infirmier. În Sfânta şi Marea Miercuri a anului 1936 a fost călugărit de arhiereul Valerie Moglan, starețul de atunci al mănăstirii, primind numele Ioan. Dorind să se desăvârșească duhovniceşte, a plecat în Țara Sfântă, unde, după ce s-a închinat la Locurile Sfinte, a rămas la Mănăstirea Sfântului Sava din pustiul Iudeei pentru 10 ani. Între 1939 şi 1940 s-a nevoit ca sihastru într-o peșteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Din cauza celui de-al Doilea Război Mondial între anii 1940 şi 1941, împreună cu mai mulți călugări, a stat într-un lagăr britanic de pe Muntele Măslinilor. După ce a fost eliberat, s-a întors la Mănăstirea „Sfântul Sava”. În 1947 a fost recomandat de arhimandritul Victorin Ursache, Superiorul Așezământului Românesc de la Ierusalim, pentru a fi hirotonit. Cu binecuvântarea Patriarhului Ni-codim și a Patriarhului Timotei al Ierusalimului, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah, fiind numit egumen al Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de pe Valea Iordanului. Timp de 5 ani a îndeplinit această ascultare. În noiembrie 1952 a intrat în obștea Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul” de pe valea râului Cherit, iar după un an și jumătate s-a retras în chilia Sfintei Ana. Aici s-a nevoit cuviosul vreme de 7 ani, încheindu-și drumul acestei vieți, după cum relatează biografii săi: „În vara anului 1960, era bolnav și suferea toate cu multă răbdare. Simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri, 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața la ora 5 și-a dat sufletul în mâi-nile lui Hristos, la vârsta de 47 de ani. După trei zile a fost înmormântat în aceeași peșteră de egumenul Mănăstirii ,,Sfântul Gheorghe”, arhimandritul Amfilohie. Trupul său neputrezit și cu bună mireasmă a fost descoperit în octombrie 1979, când ieromonahul grec Pantelimon a primit binecuvântarea să meargă să se închine la mormântul cuviosului, pe care-l avusese duhovnic. Desco-perind trupul sfântului, s-a dorit mutarea lui în Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul”. Din cauza revărsării râului Horat, acest lucru nu s-a putut realiza decât în vara anului următor. Sfintele sale moaște se află de atunci în această mănăstire de pe Valea Hozevei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în anul 1992, cu ziua de serbare 5 august. Același lucru a făcut și Patriarhia Ierusalimului în anul 2016, înscriind în calendar ziua mutării moaștelor sale în Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul”, 28 iulie (10 august).

Sfântul Evsignie era de neam antiohian și a fost cu rânduiala ostaș sub împărații Romei Dioclețian și Maximian, apoi sub Constanțiu Chlor și sub marele Constantin și fiii lui. Acesta a fost împreună vorbitor cu Sfântul Mucenic Vasilisc și scriitor al pătimirii lui, pe vremea împărăției lui Maximian. Iar când i s-a tăiat capul Sfântului Vasilisc, Sfântul Evsignie și alți credincioși ce erau acolo s-au învrednicit de au văzut mulțimea sfinților îngeri luând sufletul mucenicului și înălțându-l la cer. De asemenea, au văzut și pe Domnul nostru Iisus Hristos stând la cer și primind sufletul pătimitorului. Iar pe vremea împărăției lui Constantin, când era cu el în oaste, a văzut împreună cu acela crucea cea închipuită cu stele și bine s-a îmbărbătat nevoindu-se asupra potrivnicilor, fiind înarmat cu puterea Sfintei Cruci. Petrecând în ostășie 60 de ani, a lăsat rânduiala ostășească pe vremea împărăției lui Constanțiu, fiul lui Constantin. Întorcându-se în patria sa, Antiohia, viețuia după Dumnezeu în rugă-ciune și în postiri, alergând totdeauna la bisericile lui Dumnezeu. El a ajuns până pe vremea împărăției celui urât de Dumnezeu, împăratul și călcătorul de lege Iulian. Iar când acel împărat păgân a mers în Antiohia, Sfântul Evsignie a fost prins la muncire. Dar Sfântul Evsignie, fericind cu multe laude pe marele Constantin, ocăra pe Iulian, depărtatul de Dumnezeu, pentru păgânătatea lui, și-l batjocorea cu cuvinte defăimătoare. Iar Iulian, nesuferind să audă aceste cuvinte, a poruncit să-i taie capul ostașului. Astfel s-a sfârșit Sfântul Evsignie pentru Hristos, ca un mucenic, având vârsta de 110 ani, și s-a sălășluit în viața cea neîmbătrânită, unde anii lui nu vor lipsi în veci.

Sfânta Nona este mamă a trei sfinți, cinstiți cu toții în cultul liturgic al Bisericii Ortodoxe. Născută și crescută în Capadocia, în Asia Mică, s-a căsătorit cu Grigorie, magistrat din orașul Nazianz. Așa cum confirmă scrierile de mai târziu ale Sfântului Grigorie de Nazians, soțul ei făcea parte dintr-o sectă ce nu îmbrățișa învățătura cea dreaptă ortodoxă. Prin răbdare și rugăciune, Nona a reușit să-l aducă pe bărbatul ei la credința adevărată. O credință care l-a făcut pe soțul ei să intre în clerul Sfintei Biserici, devenind episcop al orașului - slujire pe care a îndeplinit-o timp de 45 de ani. În spatele episcopului de la Nazians a stat smerită soția sa, Nona. Creșterea și educația celor trei copii a fost altarul ei - o jertfă pe care a închinat-o Bisericii. Un dar făcut creștinătății întregi de către o femeie simplă, o mamă ce a dat Împărăției lui Dumnezeu, dar și calendarului creștin, trei sfinți: Sfânta Gorgonia, prăznuită la 23 februarie, Sfântul Cezarie, prăznuit la 9 martie și Sfântul Grigorie Teologul, prăznuit la 25 ianuarie singur, iar la 30 ianuarie - dimpreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. Despre mama sa, Sfântul Grigorie Teologul a vorbit adeseori în scrierile sale: „Într-un trup de femeie, ea avea un suflet mai bărbătesc decât al celor mai bravi bărbați. Nu se ocupa de cele lumești și materialicești, decât în masura în care acestea puteau să fie spre înalțarea sufletului. Dezinteresându-se de farduri și toaletele femeiești, ea nu avea decât o singură grijă: să facă mai strălucitor chipul lui Dumnezeu în sufletul său; și nu socotea niciun fel de noblețe lumească, decât numai aceea că, prin credință lucrătoare, prin fapte, omul cunoaște că vine de la Dumnezeu și la Dumnezeu merge”. După moartea soțului ei, în anul  374, Sfânta Nona s-a îmbolnăvit. Și-a dat sufletul în mâinile Domnului, în timpul slujirii dumnezeiștii Liturghii, rămânând peste veacuri drept mama care a dat Cerului și Bisericii trei sfinți.

Sfântul Fabian, ca preot, a îngropat fără teamă trupurile martirilor. După moartea Sf. Antherus (Antheros), Papa de la Roma, Sfântul Fabian i-a succedat ca Papă. Sfântul Fabian îl iubea pe Sfântul Pontiu ca și cum ar fi propriul său fiu. Sfântul Pontiu a împărțit împreună cu Sfântul Fabian toată averea săracilor. După moartea necredinciosului Maximian, noul împărat, Gordie (238-244), nu i-a persecutat pe creștini. Împăratul Filip (244-249), împreună cu fiul său și co-regentul Filip, a fost convins de convorbirile și predicarea Sfântului Pontiu să creadă în Hristos și să accepte Botezul de la Sfântul Fabian. Cu permisiunea împăraților, Sfinții Pontius și Fabian au distrus statuia lui Jupiter din templul păgân și au construit o biserică pe acest loc. Timp de patru ani, Biserica lui Hristos a locuit în pace și liniște. Apoi Decius (249-251) a urcat pe tron, după organizarea unei rebeliuni și uciderea împăratului Filip și a fiului său. Atunci Sfântul Fabian, Episcopul Romei (+ 250), a acceptat moartea pentru Hristos.

Domnul nostru Iisus Hristos, în anul al treizeci şi treilea de la naşterea Sa, şi în al treilea an şi cel de pe urmă al propovăduirii Sale, apropiindu-Se de Pătimirea cea de bunăvoie pentru mântuirea noastră, a mers în părţile Cezareei lui Filip, şi, după cuvintele pe care le-a zis Petru, acolo: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16, 16), a început a spune ucenicilor Săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult de la farisei, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât.

Din această pricină, ucenicii s-au înstristat, dar mai ales Petru, care-L oprea pe El, zicându-I: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Atunci, alungând mâhnirea lor, a făgăduit unora dintre ei că, după puţine zile, le va arăta slava Sa, zicând: „Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăţia Sa” (Matei 16, 28). Trecând opt zile de la ziua în care a grăit aceste cuvinte, Domnul a plecat în părţile Cezareei lui Filip, în hotarele Galileei, la Muntele Tabor, mergând după El ucenicii Săi şi mult popor. Dar, de vreme ce era obiceiul Domnului Hristos ca rugăciunile cele către Dumnezeu-Tatăl să le facă singur, despărţit de ucenicii Săi, a lăsat la poalele muntelui poporul şi pe ucenici şi a luat numai pe trei dintre ei, Petru, Iacov şi Ioan, şi S-au suit pe munte, ca să se roage. Acolo, depărtându-Se puţin de cei trei ucenici, S-a urcat la un loc înalt şi Se ruga, iar ucenicii, osteniţi, pe de o parte de suirea muntelui înalt, iar pe de alta de lungimea rugăciunii, se luptau cu somnul, precum zice Evanghelistul Luca: „Iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn” (Luca 9, 32). Hristos S-a schimbat la faţă, strălucind cu slava dumnezeirii Sale și atunci au stat înaintea Lui, prin porunca Lui, doi Proroci: Moise, dintre morţi, şi Ilie, din Rai, şi le vorbea lor despre Pătimirea Lui şi despre ceea ce avea să se săvârşească la Ierusalim. Din această pricină Apostolii, deşteptându-se, au văzut slava Lui cea negrăită, faţa Sa cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe ca lumina şi doi bărbaţi stând şi vorbind cu El, întru slava aceea, şi s-au înspăimântat. Şi au cunoscut, descoperindu-le lor Duhul Sfânt, că bărbaţii aceia erau Moise şi Ilie şi au înţeles cuvintele lor despre Pătimirea cea de bunăvoie a lui Hristos. Aşadar, Apostolii stăteau cutremuraţi, ascultând cele ce se grăiau şi îndulcindu-se cu vederea slavei celei dumnezeieşti, atât cât puteau cuprinde ochii lor trupeşti, deoarece Domnul le-a arătat numai atât cât putea suferi firea omenească; de vreme ce este cu neputinţă omului muritor să vadă dumnezeirea cea fără de moarte şi nevăzută, precum de demult i-a răspuns Dumnezeu lui Moise, care se ruga ca să-i arate slava feţei Sale celei dumnezeieşti, zicând: „Nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieşire 33, 20). Sfârşind Mântuitorul Hristos de vorbit cu Moise şi cu Ilie, iar Apostolii înţelegând, prin Duhul, de plecarea Prorocilor, lui Petru i-a părut rău, pentru că dorea neîncetat să se bucure de slava lui Hristos şi să se îndulcească de vederea cinstiţilor Proroci. De aceea, luând îndrăzneală a zis: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie” (Luca 9, 33). Însă, pe când grăia Petru acestea, un nor luminos i-a umbrit pe Apostoli, înconjurând vârful Muntelui Tabor. Atunci Apostolii au fost cuprinşi de frică, pentru că, apropiindu-se de Hristos, au intrat şi ei în nor şi au auzit un glas, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei 17, 5). La auzirea acestui glas venit de Sus, Apostolii au fost cuprinşi cu totul de frică şi, temându-se, au căzut cu feţele la pământ. Atunci slava Domnului s-a depărtat de la faţa lor. Iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ei, zicându-le: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!” (Matei 17, 7). Iar ucenicii, ridicându-şi ochii, n-au văzut pe nimeni, decât numai pe Domnul Iisus Hristos. Şi pe când se coborau din munte, Domnul le-a poruncit să nu spună nimănui nimic despre cele întâmplate, până ce nu va pătimi şi nu va învia din morţi. Mântuitorul, îndreptându-Se pe drumul spre Ierusalim, drumul spre Pătimire, Cruce şi moarte, dar cunoscând şi slăbiciunea omenească a Apostolilor, n-a vrut să-Şi lase ucenicii deznădăjduiţi. Odată cu Schimbarea Lui la Faţă, Domnul a luminat şi a îmbărbătat inima lor, faţă de sminteala crucii, care urma să fie (cf. 1 Corinteni 1, 23). Umilirile Pătimirilor şi ale morţii Mântuitorului, oricât de adânci, nu mai puteau clătina cu totul credinţa celor care cunoscuseră dumnezeirea ascunsă a Învăţătorului lor. Pătimirile şi moartea Mântuitorului nu mai sunt un sfârşit, ci dovezi că El S-a predat morţii de bunăvoie, pentru mântuirea lumii.

Sf. Cuv. Teodora s-a născut pe la jumătatea sec. al XVII-lea, în satul Vânători – Neamţ, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetăţii Neamţului şi armaş, adică făuritor de arme. Mama, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de cele ale casei şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora şi Maghiţa (Marghioliţa). Fericita Teodora, sub povăţuirea duhovnicului ei - Sfântul Ioan de la Râşca, sporea în rugăciune şi fapte bune, iubind din tot sufletul pe Hristos şi dorind să-I închine toată viaţa ei. Voinţa părinţilor ei a fost însă alta, iar Teodora a fost căsătorită, împotriva voinţei ei, cu un tânăr evlavios din cetatea Ismail. Neavând copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Iisus Hristos şi arzând de dorinţa unei vieţi cu totul curate, închinate numai Lui, s-au învoit să îmbrăţişeze viaţa monahală. Astfel, fericita Teodora a intrat în cinul monahal la Schitul Vărzăreşti - Vrancea, iar după doi ani, soţul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, primind numele de Elefterie. După câţiva ani, năvălind turcii în acele părţi, au dat foc Schitului Vărzăreşti. Atunci, Cuvioasa Teodora s-a retras în munţii Vrancei împreună cu stareţa ei, schimonahia Paisia. Răposând stareţa, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, a părăsit munţii Vrancei şi s-a retras în părţile Neamţului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria şi Sihla. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredinţată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o să rămână acolo până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieţii pustniceşti, iar de nu va putea suferi ispitele şi frigul iernii, să se aşeze la o sihăstrie de călugăriţe. Aşa a ajuns fericita Teodora în munţii Sihlei, iar un sihastru bătrân i-a oferit chilia sa, care se afla sub stâncile uriaşe ale Sihlei, iar el şi-a căutat adăpost şi mai tainic în altă parte. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăţie mulţi ani, ostenindu-se singură în post şi rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, departe de lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o sfătuia, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă. După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. Năvălind turcii să prade mănăstirile şi satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din adâncul peşterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte. În această peşteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieţii sale. Stăruind neîncetat în rugăciunea de taină a inimii, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora. Ajungând Cuvioasa aproape de sfârşitul vieţii şi cunoscând că o cheamă Hristos la cereştile locaşuri, unde este odihna şi desfătarea tuturor sfinţilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtăşească cu Preacuratele Taine. Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărâmituri spre Sihla şi a trimis doi fraţi să vadă unde anume se duc. Călăuziţi de mâna lui Dumnezeu, fraţii au ajuns noaptea aproape de peştera Sfintei Teodora şi au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălţate spre cer, învăluită în lumină ca de foc. Atunci, înfricoşându-se, au strigat, iar Cuvioasa, chemându-i pe nume, le-a cerut o haină ca să se acopere, căci hainele îi erau rupte şi zdrenţuite de vreme, şi le-a spus să coboare la Sihăstria şi să aducă un duhovnic, care să o spovedească şi să o împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Călăuziţi de o lumină ce-rească, fraţii au mers repede la schit şi dimineaţa au adus la peşteră pe ieromonahul Antonie şi pe ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora şi-a făcut cuvenita spovedanie şi şi-a destăinuit viaţa şi ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieştile Taine şi, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, şi-a dat duhul în mâinile Lui. Părinţii au făcut slujba înmormântării şi au îngropat sfântul trup în peşteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea. Între anii 1725-1780, întru pomenirea nevoinţelor Cuvioasei Teodora, s-a ridicat Schitul Sihla cu o bisericuţă de lemn şi câteva chilii, având hramul Schimbarea la Faţă, care, cu unele adăugiri şi prefaceri, dăinuieşte şi azi. Cinstitul trup al Sfintei Teodora a rămas în peşteră până prin anii 1828-1835, când familia domnitorului Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a aşezat moaştele ei în raclă de preţ şi le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moşia lui din satul Miclăuşeni - Iaşi, le-a adus în această biserică. În anul 1853 familia Sturza a convenit cu stareţul Mănăstirii Pecerska din Kiev să dea sfintele moaşte în schimbul unor veşminte preoţeşti şi arhiereşti. Aşa s-au înstrăinat moaştele Sfintei Teodora din patria ei şi se păstrează în peşterile de la Pecerska, aşezate în raclă de mult preţ, pe care sunt scrise aceste cuvinte: Sfânta Teodora din Carpaţi.

Cuviosul Pafnutie, vestit iconar cunoscut cu numele de Pârvu ,,Mutul”, s-a născut în Câmpulung-Muscel, la 12 octombrie 1657, ca fiu al preotului Ioan Pârvescu (1623-1702) și al credincioasei sale soții, al cărei nume nu s-a păstrat. La botez a primit numele nașului său, marele vistiernic Pârvu Vlădescu. Crucea încercărilor s-a abătut asupra familiei preotului Ioan, când preoteasa acestuia a trecut la Domnul ca o muceniță, născând pe al șaselea copil. Boala a secerat apoi pe cinci dintre ei, Pârvu fiind singurul rămas în viață. Prin urmare, preotul Ioan Pârvescu s-a călugărit la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel, luând cu sine și pe fiul său Pârvu, în vârstă de 11 ani. La școala acelei mănăstiri s-a deprins cu cititul și scrisul, dar și cu cele dintâi taine ale zugrăviei, adică ale picturii bisericești, alături de monahul Evghenie, care l-a luat lângă sine, pe schele, punându-i în mâini scoica pentru amestecat culorile şi găsindu-l înzestrat pentru iconografie. La împlinirea vârstei de 18 ani, Pârvu a fost trimis să înveţe zugrăvia în Bucovina, cu un vestit meșter rus. Acolo a deprins tainele pictării icoanelor și a luat ca pildă de iconografie numeroasele mănăstiri și biserici bucovinene, împodobite cu picturi interioare și exterioare. După 5 ani s-a întors din Moldova, devenind pentru scurt timp pictor de curte al boierilor Vlădeşti, urmașii nașului său. Din această perioadă datează şi cea dintâi pictură a sa la biserica Mănăstirii Aninoasa (jud. Argeș). Apoi, alături de monahul Evghenie, primul său dascăl, a pictat biserica Mănăstirii Negru Vodă (oraș Câmpulung-Muscel, jud. Argeș). Fiind recomandat familiei domnești a Cantacuzinilor, a zugrăvit mai multe ctitorii ale acestora, dar și unele ale Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, și anume: mănăstirile Cotroceni (București), Mărgineni (azi penitenciar, com. I. L. Caragiale, jud. Dâmbovița), Sinaia (jud. Prahova), Colţea (București), Berca (jud. Buzău), Schitul Poiana (com. Poiana Câmpina, jud. Prahova), Schitul Lespezi (oraș Comarnic, jud. Prahova) şi Bordeşti (jud. Vrancea), bisericile de mir de la Filipeştii de Târg (distrusă, jud. Prahova), Filipeştii de Pădure (jud. Prahova), Călineşti(com. Florești, jud. Prahova) și Măgureni (jud. Prahova), biserica Adormirea Maicii Domnului, din Râmnicu Sărat (jud. Buzău) şi biserica de la Fundenii Doamnei (com. Dobroești, jud. Ilfov); biserica Mănăstirii Mamu (com. Lungești, jud. Vâlcea), precum şi biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. Alături de fresce, Pârvu Mutu a pictat şi icoane pe lemn. Dintre ele, cea mai cunoscută se află la Mănăstirea Sinaia: icoana Sfintei Treimi (numită și Sfânta Troiță, Cina din Mamvri sau Filoxenia lui Avraam), inspirată de icoana asemănătoare a Sfântului Andrei Rubliov din Rusia (sec. XV). Pârvu Pârvescu a primit supranumele de Mutul deoarece picta fără să vorbească și fără să mănânce, adică în post şi rugăciune. Stabilit în cele din urmă în București, a ajuns dascăl la propria sa școală de zugrăvie, în care a format mai mulți ucenici. Căsătorit cu credincioasa Tudora, a avut doi copii, Pârvu și Gheorghe, dar la scurt timp a avut de purtat și el, precum odinioară tatăl său, crucea încercărilor vieții. Soţia sa, Tudora, a trecut la cele veşnice, iar el a pornit într-un pelerinaj la Ierusalim, în timpul căruia a postit și s-a rugat stăruitor. La întoarcere, în anul 1718, luminat de harul lui Dumnezeu, intră în monahism la Mănăstirea Mărgineni, împreună cu fiul său cel mai mic. Pârvu primește numele de Pafnutie, iar fiul său, Gheorghe, pe cel de Gherasim. La Mărgineni, monahul Pafnutie, dovedind o vastă cultură și cunoașterea de limbi străine, se îndeletnicește și cu traducerea în românește a unor texte din vasta bibliotecă înființată acolo de Cantacuzini. În 1731, după 13 ani de nevoință, rabdă o nouă încercare: fiul său, monahul Gherasim, trece la cele veșnice. Luând binecuvântarea starețului Cosma, s-a îndreptat spre schitul mai depărtat de lume, din inima codrilor, Robaia (com. Mușătești, jud. Argeș). Acolo a primit marea schimă călugărească și s-a nevoit încă patru ani în rugăciune, tăcere, răbdare și smerenie, trecând la Domnul în anul 1735. Cuviosul Pafnutie – Pârvu, iconarul de la Robaia, a fost recunoscut drept cel mai mare pictor bisericesc român al epocii cantacuzine și brâncovenești, întemeietor și dascăl al unei școli de iconografie bizantină cu specific național, dar și ca un mare trăitor al Ortodoxiei româneşti. Luând aminte la viața virtuoasă, la nevoința și lucrarea Cuviosului Pafnutie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, în anul 2017, an închinat iconarilor și pictorilor bisericești, rânduindu-i zi de pomenire în data de 7 august.

Sf. Cuv. Mc. Dometie a trăit pe vremea marelui împărat Constantin și era de neam pers. El a fost povățuit la credința creștinească de un oarecare creștin, Uar, și lăsându-și păgânătatea părintească și rudeniile a mers la hotarele grecești, în cetatea care se numea Nisibe și, intrând intr-o mănăstire, a primit Sfântul Botez, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc și a petrecut în toată nevoința vieții pustnicești. Dar prin zavistia și asupririle diavolului viclean, fiind urât de monahii ce erau acolo, a fugit și a mers în mănăstirea Sfinților Mucenici Serghie și Vah, în cetatea lui Teodosie, și a urmat vieții arhimandritului Nurvel, despre care se spune că 60 de ani n-a gustat fiertură și dormea foarte puțin, neculcându-se, nici șezând, ci stând rezemat în toiagul său. De acel arhimandrit s-a hirotonit diacon Cuviosul Dometie, iar când s-a înștiințat că arhimandritul voiește să-l silească și la preoție, s-a dus de acolo și s-a suit într-un munte pustiu, unde viețuia întru Dumnezeu, suferind arșița, frigul și toate schimbările văzduhului. Când a mers acolo Iulian, lepădatul de Dumnezeu, înștiințându-se de cele ce făcea sfântul, a poruncit să-l omoare cu pietre. Și ducându-se trimișii, au aflat pe sfântul părinte cu cei doi ucenici ai lui făcându-și cântarea cuviincioasă a ceasului al treilea, și, năvălind asupra lor, i-au omorât cu pietre. Astfel și-a săvârșit Cuviosul Dometie alergarea vieții sale celei plăcute lui Dumnezeu, împreună cu cei doi ucenici ai lui.

Sfântul Ierarh Narcis, arhiepiscopul Ierusalimului, a primit moartea pentru Hristos prin decapitare în anul 213. Avea vârsta de 116 ani.

Sfântul Cuvios Nicanor s-a născut în anul 1491, în Tesalonic. Părinții săi, Ioan și Maria, doi credincioși înstăriți, au întâmpinat mari greutăți în a dobândi prunci. După mulți ani de rugăciuni, posturi și fapte bune, cei doi au dobândit de la Dumnezeu un băiat, pe care l-au botezat Nicolae. Dorind a avea o viețuire creștină, părinții săi l-au dat pe băiat în grija unui învățător creștin. Încă din fragedă vârstă, tânărul Nicolae și-a manifestat dorința de a intra în mănăstire. Pe când tânărul avea numai 20 de ani, tatăl său a trecut la cele veșnice, iar, la scurt timp, și mama sa. Văzându-se unic moștenitor al unei mari averi, tânărul va împărți întregul avut săracilor și orfanilor, după care va lua drumul mănăstirii, primind numele Nicanor. Datorită viețuirii lui înalte, mulți au început a-l căuta, pentru sfătuire și binecuvântare. Vestea despre monahul nevoitor Nicanor a ajuns până la mitropolitul din Tesalonic, care îl va și hirotoni diacon, iar mai apoi preot, păstrându-l lângă dânsul. Cu toate acestea, sfântul își dorea încă o viață sihăstrească, liniștită și tăcută. Astfel, într-o noapte, pe când sfântul se ruga și priveghea, o voce dumnezeiască i-a spus: „Mergi în Muntele Kalistratos, pentru a duce luptele cele înalte”. La numai cei 27 de ani ai săi, părintele Nicanor a plecat spre destinația revelată împreună cu Sfântul Dionisie din Olimp. Pe cale însă, prin mijlocirea lui Dumnezeu, drumurile celor doi se vor separa, Nicanor ajungând în Muntele Kalistratos, cunoscut și sub denumirea de muntele Vermion sau Grevena. Ajuns în muntele pustiu, tânărul își va săpa singur o peșteră sihăstrească, în pieptul muntelui stâncos, deasupra apelor râului Aliakmonas. Într-o noapte, în vremea rugăciunii, o voce dumnezeiască i-a cerut să urce pe culmea muntelui, să afle icoana cu Mântuitorul Iisus Hristos; aceasta fusese ascunsă în munte încă din vremea iconoclaștilor. Aflând icoana, Dumnezeu i-a cerut sfântului să zidească pe acel loc o mănăstire. Sfântul va zidi mănăstirea închinată Schimbării la Față a Domnului. A trecut la cele veșnice în ziua de 7 august 1549, la vârsta de numai 58 de ani. Sfintele sale moaște sunt păstrate, cu mare evlavie, în capela închinată Sfântului Ioan Botezătorul, în incinta mănăstirii sale.

Sfântul Emilian, episcopul cetății Cizic, a trăit în timpul domniei împăratului Leon Armeanul (813-820) care a luptat împotriva sfintelor icoane. De multe ori s-au făcut presiuni asupra Sfântului Emilian pentru a renunța la cinstirea icoanelor, dar acesta nu a cedat. Pentru aceasta a suferit multe chinuri.

Pe toate le-a răbdat cu bucurie având nădejdea că pentru necazurile cele vremelnice va dobândi bunătățile cele veșnice. Sfântul Emilian a trecut la Domnul, în exil, în anul 815, încununându-se cu cununa mărturisirii. De aceea este numit până astăzi Mărturisitorul.

Sfântul părinte Miron s-a născut în satul Avrachi din insula Creta (Marea Mediterană). A fost un om gospodar, lucrător de pământ, de o rară bunătate și blândețe, milostiv și iubitor de Dumnezeu. Odată a prins niște hoți pe aria sa. Tocmai își umpluseră sacii și încercau să-i ridice pe umeri. În loc să-i izgonească sau să le facă vreun alt rău, Miron i-a ajutat să ridice sacii și să plece cu ei, poruncindu-le să nu spună la nimeni nimic. Dumnezeu nu a trecut cu vederea bunătatea sufletească a cuviosului Miron. Pentru aceste daruri alese a fost sfințit preot în vremea împăratului Deciu (249-251). După încetarea prigoanei acestuia s-a învrednicit și de Episcopia Cretei, unde, cu darul și cu ajutorul lui Dumnezeu, a păstorit până la adânci bătrâneți. A trecut la cele veșnice la vârsta de 110 ani.

Sfântul Apostol Matia s-a născut în Betleem și era din seminția lui Iuda. S-a deprins din copilărie cu învățătura Sfintelor Scripturi și cunoașterea legii, având îndrumător pe sfântul, dreptul și bătrânul Simeon, purtătorul de Dumnezeu. Ascultând cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, a lăsat toate și L-a urmat împreună cu ceilalți ucenici. Pentru aceasta s-a învrednicit a fi ales între cei șaptezeci de apostoli. Faptele Apostolilor arată cum după Înălțarea la Cer a Mântuitorului, Sfinții Apostoli s-au întors de la muntele Eleon la Ierusalim și au ales doi bărbați, pe Iosif, numit Varsava sau Just și pe Matia. Sfinții Apostoli s-au rugat zicând: Tu, Doamne, Care cunoști inimile tuturor, arată pe care din aceștia doi l-ai ales ca să ia locul acestei slujiri și al apostoliei din care Iuda a căzut, ca să meargă în locul lui. Și au tras sorți, și sorții au căzut pe Matia, și s-a socotit împreună cu cei unsprezece apostoli (F. Ap. 1, 12-26). La Pogorârea Duhului Sfânt era și Matia de față. El a predicat Evanghelia Mân-tuitorului în Iudeea și Ierusalim. Din Ierusalim a mers în Antiohia, Capadocia și Sinope. Tradiția spune că Sfântul Apostol Matia a predicat în Etiopia și în Macedonia. Apostolul Matia a săvârșit multe mi-nuni vindecând numeroși bolnavi, printre care și unii oameni cărora li se dăduse otravă. Pentru aceasta a fost întemnițat. A doua zi de dimineață a fost găsit în mijlocul poporului propovăduind. Reîntorcându-se în Iudeea a fost prins iarăși și adus în fața arhiereului Ana. Față de acesta a mărturisit credința în Hristos, motiv pentru care arhiereul l-a condamnat la moarte prin ucidere cu pietre. Majoritatea istoricilor susțin că Sfântul Apostol Matia a fost crucificat în Colchis (Georgia), în anul 63.

Tot astăzi, Biserica face pomenirea sfinților zece mucenici care au mărturisit pentru Sfânta Icoană a Mântuitorului din Poarta de Aramă: Iulian, Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Fotie, Petru, Leontie și Maria patriciana, din Constantinopol (sec. VIII). Au suferit cumplite chinuri pentru Hristos, în timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul (717-741), cel care prigonea sfintele icoane, socotindu-le chipuri cioplite şi idoli. Fiind prinşi, cei 10 cinstitori de Dumnezeu au fost întemniţaţi şi vreme de 80 de zile au primit de la chinuitori câte 500 de lovituri. Pentru că nu au renunţat la credinţa lor cea dreaptă, au fost scoşi pe uliţele cetăţii, iar în cele din urmă au fost ucişi.

Sfântul Mucenic Lavrentie a suferit moarte martirică în timpul persecuției pornite împotriva creștinilor de împăratul Valerian (253 – 260). Sfântul Lavrentie a fost arhidiacon și avea în grijă asistența socială din orașul Roma, deoarece împreună cu alți diaconi se ocupa cu împărțirea lucrurilor oferite de credincioși pentru cei lipsiți. Sfântul a fost martor la martirizarea Sfântului episcop Xist, în catacombe, după ce oficiaseră Sfânta Liturghie. După ce a împărțit averea bisericii episcopale din Roma ca să nu fie confisacată de împăratul Valerian, sfântul a fost prins și supus supliciilor suferind moarte martirică. Foarte mulți păgâni, văzând curajul sfântului Lavrentie, s-au convertit la creștinism. Împăratul Constantin cel Mare a înălțat un lăcaș de cult pe mormântul Sfântului Lavrentie, și odată cu trecerea timpului au mai fost zidite în Roma încă șapte lăcașuri de cult în numele sfântului. Un fragment din sfintele sale moaște a fost dăruit de Papa Adrian împăratului Carol cel Mare (768-814) și se află în orașul Strasbourg, în biserica ce-i poartă numele.

Sfântul Mucenic Xist, episcopul Romei, era originar din Atena, Grecia. Născut păgân s-a convertit primind botezul creștin. Prin rânduială divină a ajuns la Roma unde a trecut prin toate treptele bisericești, iar după moartea mucenicească a episcopului Ștefan i-a urmat în scaunul episcopal. Primind poruncă de la împăratul Valerian să jertfească zeilor, a refuzat să se lepede de credința creștină și l-a înfruntat. A suferit moarte martirică în catacombe după ce a oficiat Sfânta Liturghie.

Sfântul Ipolit a fost ostaș roman, gardian al închisorii unde erau întemnițați creștinii. Fiind martor la numeroase tămăduiri minunate făcute de Sfântul Laurențiu, s-a botezat împreună cu toată familia sa. Sfântul Ipolit a fost cel care, împreună cu un preot pe nume Justin, a luat trupul Sfântului Laurențiu și l-a îngropat într-o peșteră aflată pe proprietatea unei creștine pe nume Chiriachi, în apropiere de Roma. Fiind neclintit în credință sfântul a mărturisit că este creștin și l-a înfruntat pe împăratul Valerian, fapt pentru care a suferit moarte martirică prin decapitare, în data de 13 august 258, la trei zile după trecerea la cele veșnice a Sfântului Lavrentie. Trupul sfântului a fost îngropat în taină de către preotul Justin, în afara orașului Roma, lângă Via Salaria.

Sf. Nifon s-a născut în Peloponez în prima jumătate a veacului al XV-lea, din părinţi străluciţi cu neamul, dar şi cu dreapta credinţă şi cu faptele bune, Manuel şi Maria, primind la botez numele de Nicolae. Arătând multă dragoste pentru carte, a avut mulţi dascăli iscusiţi şi cuvioşi la şcolile Despotatului din Mistra, care i-au dat o învăţătură aleasă dar l-au povăţuit şi pe căile slujirii lui Dumnezeu. După trecerea la cele veşnice a tatălui său, alege calea vieţii monahale, plecând în ascultare la pustnicul Antonie din Epidaur, apoi la dascălul său, ieromonahul athonit Zaharia, din mâi-nile căruia a primit chipul monahicesc, luând numele Nifon, care în limba greacă înseamnă cel ce veghează. Împreună cu acesta, din pricina tulburărilor iscate de Sinodul unionist de la Ferrara-Flo-renţa (1438-1439) a plecat din Grecia în Albania, unde a fost hirotonit ieromonah, iar după cucerirea ei de către turci, a stat o vreme la Mănăstirea Maicii Domnului din Ohrida. După moartea îndrumătorului său a plecat la Muntele Athos. Cercetând mai multe mănăstiri, schituri, peşteri şi chilii pustniceşti, s-a aşezat în cele din urmă la Mănăstirea Dionisiu, unde s-a ostenit multă vreme în ascultare, în nevoinţe, în privegheri şi mai ales în rostirea neîncetată a rugăciunii minţii. Aflând de evlavia şi de înţelepciunea lui, clerul şi credincioşii din Tesalonic l-au ales mitropolit, în anul 1483. A păstorit cu vrednicie, învăţând şi întărind în Ortodoxie pe credincioşii săi, tulburaţi de zvonurile falsei uniri cu Biserica latină. În anul 1484 mitropolitul Nifon a luat parte la un sinod care a osândit hotărârile de la Ferrara-Florenţa. În anul 1486 Sfântul Nifon a fost ales patriarh al Constantinopolului. De vreme ce împrejurările erau deosebit de grele - întrucât, de la cucerirea Constantinopolului (1453), turcii se amestecau necontenit în treburile Bisericii Ortodoxe, şi păstoria Sfântului Nifon a fost zbuciumată. A fost alungat din scaun, iarăşi chemat, la cererea credincioşilor, iar în anul 1498 a fost surghiunit la Adrianopol. În această cetate l-a aflat voievodul Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1495-1508), în anul 1503, pe când se întorcea de la Constantinopol spre ţară, şi l-a înduplecat să vină spre a pune bună rânduială în Biserica Ţării Româneşti. Astfel, a venit la Târgovişte însoţit de cei doi ucenici ai săi, Macarie şi Ioasaf (mai târziu martirizaţi de păgâni și cinstiţi în rândul Sfinţilor). Îndată ce a sosit în Ţara Românească, Sfântul Ierarh Nifon a adunat în sobor pe egumenii şi boierii ţării. Atunci au fost întemeiate Episcopia de la Râmnic şi cea de la Buzău, iar Sfântul Nifon a sfinţit pe cei doi episcopi. De asemenea, s-a îngrijit de apărarea credinţei ortodoxe şi de bunul mers al vieţii monahale. În Ţara Românească a avut ca fiu duhovnicesc pe Neagoe Basarab, cel care avea să devină în 1512 domnitor. Nu a trecut multă vreme şi domnitorul Radu cel Mare a săvârşit o nelegiuire, căsătorind pe o soră a sa cu un boier moldovean, numit Bogdan, care avea în Moldova, soţie şi copii. Sfântul Nifon, neputând încuviinţa o asemenea căsătorie, a rămas neînduplecat la rugăminţile voievodului. A plecat din Ţara Românească, împreună cu cei doi ucenici ai săi, mergând întâi în Bitolia Macedoniei, iar de acolo la Sfântul Munte, aşezându-se la Mănăstirea Vatoped. După moartea mucenicească a ucenicului său Macarie (14 septembrie 1507), Sfântul Nifon s-a stabilit în Mănăstirea Dionisiu, unde, prorocind pătimirea pentru Hristos a celuilalt ucenic al său, Ioasaf († 26 octombrie 1516), şi-a dat fericitul suflet în mâinile lui Dumnezeu, la 11 august 1508. După şapte ani, Sfântul Voievod Neagoe Basarab (1512-1521), noul domn al Ţării Româneşti, a trimis pe boierii săi la Mănăstirea Dionisiu şi, cu încuviinţarea monahilor de acolo, luând moaştele Sfântului Nifon, le-au pus într-un sicriu de lemn şi le-au adus în ţară cu mare alai. Le-au aşezat deasupra mormântului lui Radu cel Mare de la Mănăstirea Dealu, ctitoria acestuia, ca astfel Sfântul să ierte greşeala răposatului domnitor. Sfântul Voievod Neagoe Basarab a rânduit ca sfintele moaşte ale Ierarhului să fie puse într-o raclă de argint, poleită cu aur şi pietre scumpe, şi să fie duse înapoi la Sfântul Munte. Însă părinţii din acea mănăstire, văzând adânca evlavie a voievodului, i-au dăruit capul Sfântului Nifon şi o mână. Zidind Sfântul Voievod Neagoe Basarab biserică nouă la Curtea de Argeş, în anul 1517 a venit la sfinţire patriarhul Teolipt al Constantinopolului, săvârşind şi trecerea în rândul Sfinţilor a marelui ierarh Nifon. Moaştele lui au fost aşezate acolo, iar din anul 1949 se află în Catedrala Mitropolitană din Craiova.

Sfântul Evplu a trăit în zilele împăratului Dioclețian și era de neam din cetatea Catania, din eparhia Siciliei. Fiind pârât la guvernatorul Calvisian că este creștin și nevoind a se lepăda de Hristos, a fost supus la nesfârșite și grele chinuri și, tăindu-i-se capul, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Sfinții Fotie şi Anichit (+306) au pătimit în Nicomidia (Bitinia - Asia Mică) în timpul persecuției pornite de Împăratul Dioclețian împotriva creștinilor. Sfântul Anichit era căpitan în armata impe-rială. Auzind că este creștin, împăratul a încercat să-l convingă să aducă jertfă zeilor păgâni, însă Sfântul Anichit l-a înfruntat cu mult curaj, fapt pentru care a fost supus supliciilor. Văzând chinurile la care era supus pentru dragostea sa față de credința creștină, Fotie, nepotul Sfântului Anichit, a mărturisit în văzul tuturor faptul că și el este creștin. Pentru mărturisirea sa a fost închis alături de Sfântul Anichit. În ciuda încercărilor de a-i convinge să se lepede de la credința creștină, Sfinții Anichit și Fotie au rămas neclintiți în credința lor și au suferit moarte martirică după numeroase chinuri la care au fost supuși. Au fost aruncați într-un cuptor de foc, însă au trecut la cele veșnice, prin minune divină, fără să fie atinși de flăcări.

Termenul odovanie provine din limba slavonă și înseamnă sfârșit, încheiere. În Biserica Ortodoxă durata serbării praznicelor împărătești este de o zi, cu excepția Sărbătorii Învierii Domnului care ține trei zile de-a rândul. Însă, pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, toate sărbătorile împărătești sunt precedate de un timp de pregătire numit preserbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. De asemenea, sărbătorile împărătești au și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Prima zi a înainte-serbării se numește începutul sărbătoririi, iar ultima zi a după-serbării se numește, cu un termen slavon, odovania, adică sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii. Obiceiul de a prelungi sărbătorile mari pe anumite perioade e moștenit în cultul ortodox din cel al Vechiului Testament. În creștinism, prima manifestare de acest fel este menționată de istorie în vremea sfântului împărat Constantin cel Mare, cu prilejul festivităților sfințirii basilicilor din Ierusalim și din Tir (13 sept. 335), sfințire care se serba în fiecare an, câte șapte zile de-a rândul.

Sfântul Maxim s-a născut într-o familie de aristocrați, în jurul anului 580. În timpul împăratului Heraclie (610-641), în 610, a ocupat pentru trei ani funcția de secretar la curtea imperială, iar în jurul anului 614 a părăsit curtea imperială și a intrat în monahism la Mănăstirea Chrysopolis, în apropiere de Constantinopol. Din cauza invaziei persane din 614, a plecat în Africa, unde l-a cunoscut pe Sofronie, viitorul patriarh de Ierusalim, care începuse în Cartagina lupta împotriva ereziilor monoteliste și monoenergiste, apărute de ceva timp în imperiu. Este vremea în care Sfântul Maxim a scris primele sale opere teologice. În perioada în care a stat în Cartagina, erezia monotelistă a luat amploare. Susținută de împăratul Heraclie și de alți oameni politici din Constantinopol ca o formulă de împăcare cu grupările necalcedoniene, erezia fusese îmbrățișată chiar și de patriarhul Serghie I și de succesorul acestuia, Pyrrhus, fost stareț la Mănăstirea Chrysopolis, după plecarea lui Maxim. Văzând că Biserica este tulburată de erezia monotelistă (care mărturisea o singură voință în Domnul nostru Iisus Hristos), s-a dus la Roma, unde l-a convins pe Sfântul Martin, papă al Romei, să convoace un sinod local care să-i condamne pe eretici. La sinodul convocat de papa Martin I, din anul 649, au participat 105 episcopi care au semnat actul sinodal de condamnare a monotelismului. În 653, la ordinul noului împărat Constans II, susținător al monotelismului, Sfântul Maxim a fost arestat și trimis în exil în Tracia. Papa Martin I a fost arestat și el, fără a fi judecat, dar a murit în drumul spre Constantinopol. După câțiva ani de exil, Maxim a fost readus la Constantinopol și întemnițat acolo. A trecut la Domnul pe 13 august 662, luptând până la sfârșit pentru adevărurile doctrinare ale Bise-ricii. Monotelismul a fost condamnat la Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol din 680-681. După aceasta a fost posibilă și aducerea moaștelor sfântului de la Lazica la Constantinopol.

Cuviosul Dositei ascultătorul a sihăstrit în chinovia Avei Serida, ce era sub povățuirea Sfântului Dorotei și care cu pace s-a săvârșit.

În Biserica Ortodoxă durata serbării praznicelor împărătești este de o zi, cu excepția Sărbătorii Învierii Domnului care ține trei zile de-a rândul. Însă, pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, toate sărbătorile împărătești sunt precedate de un timp de pregătire numit preserbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. De asemenea, sărbătorile împărătești au și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Prima zi a înainte-serbării se numește începutul sărbătoririi, iar ultima zi a după-serbării se numește, cu un termen slavon, odovania, adică sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii. În ziua dinaintea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului se oficiază, în cadrul Vecerniei Mari, Rânduiala Prohodului Adormirii Maicii Domnului. Acesta a fost alcătuit de Manuel din Corint la începutul secolului al XVI-lea, după modelul Prohodului Mântuitorului care se cântă în Vinerea Mare. Generalizată mai ales în bisericile ruseşti, a pătruns şi în spaţiul românesc, prin traducerea făcută în 1820 de Ion Pralea.

Sfântul Proroc Miheia a fost fiul lui Ioram și a prorocit 84 de ani, cu 660 ani înainte de venirea Mântuitorului Iisus Hristos. Miheia - cel care este de la Dumnezeu. Aceasta este tâlcuirea numelui prorocului Miheia. Însuşi numele său reprezintă o mărturie a activităţii sale proroceşti.  Miheia s-a născut în localitatea Morati. Era fiul lui Ioram şi a fost contemporan cu alţi proroci importanţi precum Isaia, Osea sau Amos. Acest proroc l-a mustrat pe Ahav, împăratul Samariei, pentru păcatele săvârșite, și, pentru a nu fi pedepsit pentru această îndrăzneală, a fugit în munți. După moartea lui Ahav, Miheia a fost ucis de fiul acestuia, deoarece și el a fost mustrat de proroc pentru păcatele lui și ale părinților săi. Sfântul Proroc Miheia a fost îngropat în Morati, lângă movila lui Enachim.

Praznicul Adormirii Maicii Domnului este cea mai de seamă dintre sărbătorile Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură nu aflăm nimic despre Adormirea Maicii Domnului. În schimb, cântările şi imnurile de la Vecernia şi Utrenia sărbătorii ne vestesc adevărata tradiţie a Bisericii, în această privinţă. Când a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, să ia la Sine pe Maica Sa, atunci, cu trei zile mai înainte, a rânduit ca ea să cunoască printr-un înger mutarea de pe pământ la viaţa cerească. Înştiinţându-se Născătoarea de Dumnezeu despre aceasta, s-a bucurat mult şi s-a suit degrabă în Muntele Măslinilor, ca să se roage. S-a întors apoi acasă şi a pregătit toate cele de îngropare, încredinţând pe cele de aproape ale ei că, mutându-se la ceruri, nu numai că nu le va uita, ci pe toată lumea o va cerceta şi o va ocroti. Ea a împărţit văduvelor sărace veşmintele sale, apoi, luându-şi iertare de la toţi şi aşezându-se pe pat, a făcut rugăciune pentru întărirea lumii şi pentru vieţuirea în pace. Şi, binecuvântând pe toţi cei de faţă, şi-a dat sufletul în mâinile Fiului şi Dumnezeului ei. Multe vindecări s-au împărţit atunci tuturor celor bolnavi, prin binecuvântarea ei. Şi s-a făcut atunci tunet mare şi au venit de la marginile lumii, ca pe nişte nori, toţi Apostolii lui Hristos la casa Maicii Domnului, din Ierusalim. Şi, începând Petru cântarea cea de îngropare, Apostolii au ridicat patul şi au însoţit la mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Sosind în satul Ghetsimani şi aşezând în mormânt trupul Maicii Domnului, Apostolii au zăbovit acolo încă trei zile, aşteptându-l pe Sfântul Apostol Toma, care, din rânduială dumnezeiască, lipsea. Sosind, Sfântul Apostol Toma s-a întristat, fiindcă nu se învrednicise a mai vedea chipul Maicii Domnului, ca şi ceilalţi Apostoli. Deci, cu hotărâre de obşte, s-a deschis mormântul pentru el. Şi, dacă s-a deschis, s-au minunat, că au aflat mormântul fără sfântul ei trup, fiind numai giulgiul lăsat, ca mângâiere şi mărturie neîndoielnică a mutării Născătoarei de Dumnezeu la ceruri cu trupul. Aşadar, după credinţa Sfintei noastre Biserici, la Adormirea Maicii Domnului, trupul ei n-a cunoscut stricăciunea, care vine după moarte, nici n-a rămas în mormânt. Maica Domnului, cu trupul schimbat, viu şi preaslăvit, a fost mutată la ceruri, ca o pârgă a întregii omeniri. Dar, spre deosebire de Mântuitorul, ea a fost dusă la ceruri de îngeri, nu prin puterea ei proprie, ci prin voinţa Fiului ei, Domnul nostru Iisus Hristos; iar acolo, în ceruri, se roagă de-a pururi pentru noi. Să avem, aşadar, mare încredere în ocrotirea ei, pentru că ea singură poate mijloci înaintea lui Dumnezeu cu îndrăznire de mamă.

Pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfânta Mahramă a Mântuitorului Iisus Hristos este cinstită în fiecare an la 16 august în Biserica Ortodoxă Română. Conform tradiției, pânza a fost dată de Iisus Hristos regelui Abgar al Edessei (Turcia) pentru a fi vindecat de lepră. Pe mahramă a rămas imprimat chipul Mântuitorului care, de-a lungul timpului, a constituit model pentru iconografi. Ea este cea mai veche reprezentare a chipului Mântuitorului. Sfânta Mahramă a Domnului s-a păstrat la Edessa, în catedrala orașului. A fost mutată la Constantinopol în 944, iar în 1204 cavalerii cruciadei a IV-a au luat-o și au dus-o în Occident. Sfânta Mahramă a ars la Paris, în timpul revoluției franceze.

Constantin Brâncoveanu, acest binecredincios şi iubitor de Hristos domnitor al Ţării Româneşti, s-a născut în anul 1654, după tată fiind din neamul domnitorului Matei Basarab (1632-1654), iar după mamă fiind nepot de soră al domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688), în timpul căruia, în anul 1688, s-a tipărit pentru întâia oară, în întregime, Sfânta Scriptură în limba română. Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino († 1716), un foarte învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i aducă dascăli înţelepţi spre a primi învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinereţe. După moartea domnitorului Şerban Cantacuzino, în 29 octombrie 1688, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către mitropolitul Teodosie († 1708). Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit ţara cu multă pricepere, dar şi cu înţelepciune şi răbdare creştinească. Luându-L în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor, şi având pildă pe vrednicii săi înaintaşi, Constantin Vodă și-a început domnia punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde şi-a pregătit loc de veşnică odihnă. Multe alte biserici şi mănăstiri au fost ridicate sau înzestrate de milostivul şi evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Ţării Româneşti. Însă dărnicia şi purtarea de grijă ale evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu se vor opri la hotarele Ţării Româneşti, ci se vor întinde şi la fraţii români din Moldova şi din Transilvania. Vrednice de pomenit sunt şi ajutoarele trimise dreptcredincioşilor creştini aflaţi în suferinţă în ţinuturile siriene, caucaziene şi arabe, precum şi la toate Locurile Sfinte ale Răsăritului. În anul 1714, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) a trimis mulţime de ostaşi care l-au luat pe Constantin Vodă împreună cu fiii săi şi l-au dus la Înalta Poartă Otomană din Constantinopol (azi Istanbul). Atunci, jale mare i-a cuprins pe toţi locuitorii ţării. La Constantinopol, domnitorul creştin şi fiul său cel mare au fost întemniţaţi şi chinuiţi cumplit de către otomani vreme de patru luni, fiind supuşi la nenumărate suferinţe în închisoarea Şapte Turnuri (Edicule) din Istanbul, fiind învinuit că nu era cu totul supus sultanului. Pentru a nu fi pedepsit cu moartea, el trebuia să se lepede de credinţa creştină, dar n-a voit să se despartă de Hristos. Astfel, după aproape 25 de ani de strălucită domnie, a venit ceasul ca marele domnitor creştin Constantin Brâncoveanu să-şi încununeze fruntea, el şi cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi sfetnicul său, Ianache, cu cinstita cunună a muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care toţi au mărturisit-o până la moarte. Şi anume, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714, când dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu împlinea vârsta de 60 de ani, a primit sfârşitul mucenicesc prin sabie împreună cu fiii săi şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare. Trupurile Martirilor Brâncoveni au fost aruncate de turcii otomani în mare, de unde au fost scoase de către unii creştini milostivi, care le-au îngropat cu evlavie, în taină, nu departe de Constantinopol, în insula Halki, la Mănăstirea Maicii Domnului. Mai târziu, moaştele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în ţară, în anul 1720, de către doamna Maria, soţia sa, şi aşezate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria voievodului. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ziua de 19 iunie 1992, a trecut în rândul Sfinţilor din calendar pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu și Matei, şi sfetnicul Ianache, având zi de prăznuire data de 16 august a fiecărui an.

Cuviosul Iosif s-a născut în jurul anului 1750, în Transilvania, într-o familie de oameni credincioşi. În acea vreme a avut loc răscoala românilor ortodocşi din Transilvania, condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece şi a uniaţiei. Din cauza acestor tulburări şi prigoniri, multe familii de români, statornici în credinţa ortodoxă, au plecat în Moldova, între care şi cea a Cuviosului Iosif. Râvnind viața îmbunătăţită a monahilor, Cuviosul Iosif a cercetat mănăstirile din Moldova şi, văzând viaţa duhovnicească a multor nevoitori, le-a urmat pilda. Astfel, a devenit ucenic al Sfântului Cuvios Paisie Velicicovschi († 1794), pe când acesta se afla la Mănăstirea Dragomirna, şi a învăţat de la el ascultarea, smerenia, înfrânarea, postirea, privegherile şi rugăciunea minţii. Când Sfântul Paisie s-a mutat cu obştea la Mănăstirile Secu şi Neamţ, a venit şi Cuviosul Iosif, care, la recomandarea stareţului, a fost călugărit şi hirotonit ieromonah. Pe la anul 1779, Cuviosul Iosif povăţuia duhovniceşte Schitul Pocrov, de lângă Mănăstirea Neamţ, dar şi maicile de la Schiturile Gura Carpenului şi Durău. La ceva timp, cu binecuvântarea stareţului său, a devenit sihastru în Munţii Neamţului cu alţi doi părinţi, Gherman şi Gherontie. După anul 1785, sub îndrumarea Cuviosului Paisie şi cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei, Cuviosul Iosif a fost rânduit să pună temelie Mănăstirii Văratec, împreună cu maicile Olimpiada şi Nazaria, ucenicele sale duhovniceşti de la Schitul Durău. Sihastru şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, duhovnic renumit, părinte adevărat pentru călugări şi mireni, Sfântul Iosif este cel dintâi îndrumător al aşezării călugăreşti de la Văratec şi, în acelaşi timp, unul dintre ctitorii acestei mănăstiri. Cunoscându-i purtarea, lucrarea şi slujirea de la Văratec, mitropolitul Veniamin Costachi († 1846) al Moldovei, l-a preţuit pentru sfinţenia vieţii şi faptele bune pe care le săvârşea. Ca ucenic şi următor al Sfântului Paisie Velicicovschi, Cuviosul Iosif a devenit întemeietor al vieţii monahale de la Văratec, dar şi misionar pentru cei din împrejurimi. Împreună cu stareţele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli cu privire la slujbele bisericeşti, la lucrul de obşte şi pravila din chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână şi rugăciunea cea de toată vremea. La Mănăstirea Văratec a devenit ctitor al primelor două biserici ridicate, al celei de lemn (1785) şi al celei de zid (1808-1812), ambele cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Cuviosul Iosif s-a nevoit, timp de treizeci de ani, cu îndrumarea duhovnicească a mai bine de 300 de călugăriţe din ţinutul Neamţului, precum şi a numeroşi pustnici din munţii de lângă Sihla. Slujitor râvnitor al cuvântului lui Dumnezeu, el a pătruns încă din tinereţe duhovniceştile înţelesuri ale Sfintei Scripturi şi ale scrierilor Sfinţilor Părinţi, ostenindu-se şi la copierea manuscriselor scripturistice, patristice şi a cărţilor de cult. Ucenicilor săi, Cuviosul Iosif le-a insuflat duhul râvnei duhovniceşti şi al jertfirii de sine, dar şi gândul de a dobândi desăvârşirea, dintre ei amintind pe arhimandritul Irinarh Rosetti († 1859), ctitor al Mănăstirii Horaiţa, apoi al bisericii de pe Muntele Tabor, în Ţara Sfântă. Cuviosul Iosif a dus o viaţă aspră, iubindu-L pe Dumnezeu, pe oameni, îndeletnicindu-se cu rugăciunea şi cu citirea cărţilor duhovniceşti. Pentru viaţa sa sfântă, a fost binecuvântat cu darul facerii de minuni şi al izgo-nirii duhurilor necurate. Adesea, prin rugăciunile sale înălţate către Sfânta Treime şi către Maica Domnului, mulţi creştini primeau vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti. Blândeţea, îndelunga răbdare, bunătatea şi dragostea l-au făcut pe ieroschimonahul Iosif să fie iubit, ascultat şi preţuit de către soborul Mănăstirii Văratec, dar şi de către pelerinii care veneau acolo. Prin viaţa sa, prin tot ceea ce a învăţat şi a lucrat, Cuviosul Iosif s-a dovedit a fi o adevărată pildă de trăire a Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A trecut la cele veşnice la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul bisericii Adormirea Maicii Domnului, de la Mănăstirea Văratec, ctitoria sa. Locurile din Munţii Neamţului unde s-a nevoit Ieroschimonahul Iosif au rămas în tradiţia locului sub denumirea: „Poiana lui Iosif”, „Pârâul lui Iosif” şi „Chiliile lui Iosif”. De la marele isihast român se păstrează şi un Tipic al rugăciunii inimii, pe care îl urma dimpreună cu ucenicii săi din mănăstiri. Pentru faptele şi viaţa lui plină de sfinţenie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinţilor Cuvioşi, în anul 2008, fiind pomenit pe 16 august. Sfintele sale moaşte au fost aflate în anul 2013 şi sunt aşezate spre închinare în biserica mare a Mănăstirii Văratec.

Sfântul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu meşteşugul doctor, iar de credinţă creştin. El tămăduia nu numai trupurile, dar şi sufletele omeneşti, pentru că învăţa pe păgâni să creadă în Hristos şi apoi să se boteze. În vremea împăratului Diocleţian a lăsat Tarsul şi a mers în Niceea, cetatea Bitiniei, acolo făcând multe tămăduiri, după obiceiul său, nu cu doctorii pământeşti, ci cu chemarea numelui Atotputernicului şi dătătorului de tămăduiri Hristos, şi cu însemnarea cinstitei Cruci. Mulţi se întorceau de la înşelăciunea idolească prin doctoria şi învăţătura lui. Împăratul Diocleţian, fiind atunci în părţile Răsăritului şi înştiinţându-se de acest lucru, a trimis să-l prindă. Ostaşii trimişi, mergând la dînsul, l-au aflat sfârşit în Domnul. Au tăiat capul mortului, ca să-l ducă împăratului, dar toţi ostaşii aceia şi-au pierdut lumina ochilor, rămânând orbi, și au fost duşi de alţii la împărat, împreună cu capul cel tăiat al lui Diomid. Văzând împăratul capul şi ostaşii orbi, le-a poruncit să ia capul şi să-l pună la locul său. Făcând ostaşii aceasta, îndată au văzut şi au crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Sfântul Gheorghe Pelerinul s-a născut în anul 1864, în Şugag (Alba) din părinţi binecredincioşi, pe vremea când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic. Încă din fragedă vârstă mânca puţin, postind, şi iubea singurătatea, având o mare bucurie să se roage în biserica satului. După ce a deprins cititul, se ruga cu Psaltirea, încât a învăţat-o pe de rost. La vârsta de 24 de ani s-a însoţit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credincioasă pe nume Pelaghia, fiind binecuvântaţi de Dumnezeu cu cinci copii. Ca soţ şi tată nu şi-a neglijat deprinderile sale duhovniceşti, împlinind cu şi mai mare evlavie faptele credinţei şi căutând mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Fiind milostiv şi lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deşi el însuşi trăia în sărăcie. Nu se tulbura de mustrările celor apropiaţi, ci tuturor le spunea cu încredere şi pace: „Nu vă tulburaţi, are grijă Dumnezeu să ne hrănească; datoria noastră este să ne rugăm fără încetare şi să facem voia Lui”. Prin astfel de cuvinte se îmbărbăta şi pe sine şi pe cei din jur. După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviinţarea soţiei sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulţi ţărani din satul său. Luând cu sine Evanghelia şi Psaltirea, a mers pe jos până la Constanţa, apoi cu vaporul până la Ierusalim. Acolo a rămas patruzeci de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru Dumnezeiasca Liturghie şi celelalte slujbe. Apoi s-a dus şi la celelalte Locuri Sfinte: Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret, Tabor. La peştera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie şi rugăciune neîncetată; numai astfel avea să-şi mântuiască sufletul său şi să aprindă evlavia în ini-mile multor oameni. Mai înainte însă de a începe această vieţuire, a rămas vreme de patruzeci de zile în nevoinţă aspră şi post, cu multe ispite de la diavolul, în pustia Egiptului de Sus. După ce a mers în pelerinaj şi la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, după trei ani de când plecase. Într-o noapte, în timp ce se afla în biserica din Şugag la rugăciune, l-a văzut aievea pe diavolul venind la el şi zicându-i cu mare mânie: „Ce faci aici, Moş Gheorghe?”. „Mă rog lui Dumnezeu” a răspuns bătrânul cu îndrăzneală, iar vrăjmaşul a fugit de la el. Altă dată bătrânul povestea celor apropiați ai săi: „Într-o duminică, pe când mă întorceam de la sfânta biserică, am văzut la cârciuma din Şugag mulţi săteni la băut, şi printre ei, mulţime de diavoli, aşa cum n-am mai văzut în altă parte”. Sfântul n-a mai rămas mult în satul său, ci şi-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pe-lerin străin şi călător în hotarele ţării. Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla fără grabă, desculţ şi cu capul descoperit, postea şi se depărta de toate desfătările lumii, cutreierând prin părţile Sibiului, Făgăraşului şi Braşovului. Aproape în fiecare an făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor. Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpaţii şi s-a aşezat la Piatra Neamţ, unde a primit o cămăruţă în turnul clopotniţă al bisericii Sfântul Ioan Domnesc, lăcaş ctitorit de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. În scurtă vreme a ajuns cunoscut de preoţi, călugări şi mireni, care îl preţuiau ca pe un adevărat om duhovnicesc. În acest loc a rămas până la sfârşitul vieţii sale, având acolo biserică şi chilie, linişte, duhovnic şi multe mănăstiri în împrejurimi. Sfântul Gheorghe Pelerinul a vieţuit în smerenie şi osteneală, fiind propovăduitor, prin viaţă şi prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârşit minuni şi vindecări, atât în vremea vieţii pământeşti, cât şi după moarte, fiind cinstit de credincioşi. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinţilor, cu zi de pomenire la 17 august.

Sfântul Sfințit Mucenic Miron Preotul (sec. III) a fost preot în provincia Ahaia (Grecia). Guvernatorul Ahaiei, Antipatru, dorind să ducă la îndeplinire porunca împăratului Deciu (249-251) a început a persecuta pe creștini. În ziua sărbătorii Nașterii Domnului, Antipatru a venit în lăcașul de cult unde slujea sfântul Miron pentru a prinde pe cei care participau la sfintele slujbe. Sfântul Miron l-a înfruntat pe guvernator în fața tuturor, scăpând astfel pe creștinii din biserică. Pentru aceasta sfântul a fost închis și supus supliciilor. Prin minune dumnezeiască a scăpat nevătămat din nume-roasele chinuri la care a fost supus. A suferit moarte martirică prin decapitare în nord-vestul Asiei Mici, în orașul Cizic.

Sfinții Mucenici Straton și Ciprian (303) au suferit moarte martirică în timpul persecuției pornite de împăratul Dioclețian (284-305). Aceștia au fost prinși propovăduind pe Hristos fapt pentru care au închiși împreună cu animale sălbatice, însă prin providență divină au scăpat fără să pățească nimic. În cele din urmă au suferit moarte martirică prin foc, fiind arși de vii, în orașul Nicomidia (Asia Mică – astăzi satul Ismid).