SINAXAR

Pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, toate sărbătorile împărătești (inclusiv cele ale Maicii Domnului) sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare sau introducere, numit preserbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. Înainte-prăznuirea Botezului Domnului este sărbătorită la 2 ianuarie. Sărbătorile au, de asemenea, și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Prin aceste perioade de pregătire și de prelun-gire, sărbătorile mari sunt ca soarele care, înainte de a răsări el însuși, își trimite razele, iar după ce apune, lumina lui stăruie încă pe culmi. Ziua cea dintâi a înainte-serbării se numește începutul sărbătoririi, iar ziua ultimă a după-serbării se numește, cu un termen slavon, odovania, adică sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii.

Sfântul Silvestru s-a născut în Roma şi a fost crescut de mic în credinţa creştină, învăţând carte şi purtări bune de la preotul Cvirin. Ajungând în vârstă şi-a arătat dragostea către Dumnezeu şi către aproapele prin ajutorarea şi apărarea celor prigoniţi pentru credinţă. Pentru faptele sale alese şi pentru viaţa sa îmbunătăţită, după moartea lui Miltiade, a fost hirotonit episcop al Romei vechi, cu învoirea tuturor. Păstoria lui s-a arătat pilduitoare: a dat rânduieli bune Bisericii şi preoţilor şi a apărat Dumnezeirea Mântuitorului împotriva hulitorilor, dovedindu-le din Scriptură că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, născut din Fecioară, cum au grăit proorocii. La adânci bătrâneţi episcopul Silvestru a trecut la Domnul, în anul 335.

Cuviosul Serafim s-a născut în anul 1759, la 19 iulie, în oraşul Kursk din Rusia, având părinţi binecredincioşi, Isidor şi Agafia. A intrat în mănăstirea din Sarov la vârsta de 19 ani, iar la 27 de ani a fost hirotonit preot. Vreme de 10 ani, din 1794 până în 1804, a trăit singur în pădure, păzind în amănunt rânduiala Sfântului Pahomie din Egipt, pe care a descoperit-o în setea lui neobosită de a citi cărţile Sfinţilor Părinţi. În pădure, Sfântul Serafim locuia în tovărăşia animalelor sălbatice care se obişnuiseră să ia hrana din mâna lui. Din ispita diavolului, Sfântul Serafim a fost bătut rău de tâlhari şi a fost găsit fără cunoştinţă în coliba lui din pădure. Vindecat de răni, între anii 1804-1807 a primit rânduiala de viaţă a stâlpnicilor şi a petrecut o mie de zile şi de nopţi, rugându-se în genunchi, pe o piatră, în inima pădurii, îndurând ierni grele. Mai apoi, vreme de mulţi ani, a stat zăvorât în chilia lui din mănăstire, fără pat şi fără căldură, având ca pravilă rostirea rugăciunii lui Iisus, iar ca citire săptămânală, cele patru Evanghelii. Duminica se împărtăşea cu Sfintele Taine, pe care i le aducea un preot în chilia sa. În urma unei vedenii în care i s-a arătat Maica Domnului, însoţită de Sfinţii Petru al Alexandriei şi Clement al Romei, Sfântul Serafim a primit darul de a povăţui suflete ca părinte duhovnicesc (stareţ) şi a început să primească pe credincioşi la chilia sa. Îi întâmpina întotdeauna rostind cuvintele: „Bucuria mea!”, şi îi învăţa că scopul vieţii creştine este „dobândirea Duhului Sfânt”. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, chemat în rugăciunea neîncetată, Se arată prin venirea Duhului Sfânt, iar Duhul şi Fiul, împreună, îl duc pe cel ce se roagă la apropierea de Tatăl. Mărturia lucrării de împărtăşire din lumina dumnezeiască, aşa cum a cunoscut-o Sfântul Serafim, este descrisă în cartea lui Nicolae Motovilov: Viaţa Sfântului Serafim de Sarov. Motovilov îi spuse Cuviosului Se-rafim: „Şi totuşi, eu nu înţeleg cum pot să am siguranţa că sunt în Duhul Sfânt. După care semne pot eu să cunosc singur că harul Sfântului Duh se află în mine?” Părintele Serafim spuse: ,,Iată, acum, suntem amândoi în harul Sfântului Duh… Dar de ce nu mă priveşti?” ,,Părinte, nu pot să te privesc.

Ochii sfinţiei tale aruncă fulgere de lumină. Faţa sfinţiei tale e mai arzătoare decât soarele şi mă dor ochii”. Şi Cuviosul Serafim urmă: ,,Te afli în plinătatea Sfântului Duh, altfel n-ai putea să mă vezi în starea aceasta”. Apoi i-a spus şoptit: ,,Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru milostivirea Lui către noi. Vezi, în adâncul inimii m-am îndreptat către Dumnezeu, zicând: Doamne, fă pe omul acesta vrednic să vadă, cu ochii lui trupeşti, arătarea Preasfântului Duh. Şi iată, Dumnezeu a auzit rugăciunea sme-ritului Serafim…”. ,,Încurajat, încercai să ridic ochii şi o spaimă sfântă îmi cuprinse toată fiinţa. Închipuiţi-vă faţa unui om care vă vorbeşte din mijlocul soarelui; îi vezi mişcarea buzelor, înfăţişarea ochi-lor, îi auzi glasul, simţi că te ţine de umeri, dar nu-i vezi nici braţele, nu vezi nici trupul tău, nici al celui ce-ţi vorbeşte, ci vezi numai o lumină strălucitoare, o lumină orbitoare, luminând întinsul zăpezii, până departe, împrejur, luminând fulgii de zăpadă, care nu încetau să cadă peste mine şi peste marele stareţ”. Şi Părintele Serafim urmă: ,,Dacă numai presimţirea, arvuna aceasta a bucuriei viitoare, umple inima noastră de atâta mângâiere şi atâta înviorare, ce vom spune de bucuria însăşi, care este pregătită în ceruri, tuturor celor ce plâng aici pe pământ? Şi dumneata, dragul meu, ai plâns destul în viaţa pământească. Dar, iată, cu câtă bucurie te mângâie Dumnezeu… Dar acum e vremea luptelor, a strădaniilor neîncetate, e vremea dobândirii unor puteri din ce în ce mai mari, ca să creştem ,,până la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (cf. Efeseni 4, 13). Atunci, însă, bucuria aceasta, pe care o simţim acum în parte şi într-un timp scurt, se va arăta în toată plinătatea ei şi ne va covârşi toată fiinţa cu desfătări negrăite, pe care nimeni nu va mai putea să le ia de la noi”. Cuviosul Serafim a întemeiat mănăstirea de maici de la Diveevo, apoi a răposat cu pace în ziua de 2 ianuarie 1833. Prima aflare a moaştelor sale a avut loc cu prilejul trecerii lui în rândul Sfinţilor, în anul 1903, la 19 iulie, dată care a devenit a doua lui zi de prăznuire. În anul 1926, pe vremea prigoanei ateiste, mănăstirea Diveevo a fost desfiinţată, iar moaştele Cuviosului au fost ascunse de atei, spre a opri pelerinajele prin care credinţa se întărea. Ele au fost descoperite din nou în anul 1991 şi au fost aşezate la Diveevo, unde mulţimi de credincioşi din toată lumea vin spre a-l cinsti. Sfântul Serafim a rămas în conştiinţa credincioşilor ortodocşi ca un mare părinte duhovnicesc, lucrător al rugăciunii neîncetate, purtător de har şi făcător de minuni.

Sfântul Proroc Maleahi s-a născut în satul Sofes, din seminţia lui Levi, după întoarcerea evreilor din robia babilonică. Încă de tânăr a avut viaţă curată şi sfântă. Maleahi este cel din urmă proroc din Legea Veche şi a prorocit cu 430 de ani înainte de venirea Mântuitorului, despre înaintemergătorul Domnului (Luca 1, 17), adică despre Sfântul Ioan Botezătorul. Murind, a fost îngropat în satul părinţilor săi. După Sfânta Tradiţie, numele Sfântul Proroc Maleahi se tâlcuieşte ‘îngerul Domnului’.

Sfântul Mucenic Gordie a trăit în Cezareea Capadociei în timpul împăratului păgân Liciniu (308-324), fiind crescut în credinţa cea dreaptă creştină. Adult fiind, a fost luat în armată şi pus conducător peste o sută de oameni, pentru că întrecea pe mulţi cu tăria trupească şi cu bărbăţia sufletească. Începând Liciniu prigoana aspră împotriva creştinilor, sutaşul Gordie s-a scârbit de slujba lui, a aruncat brâul ostăşesc, a părăsit toate înlesnirile vieţii din lume şi s-a dus în pustiu să locuiască mai bine cu fiarele, decât cu închinătorii la idoli. Şi, întărindu-se cu duhul în pustiu, ca şi altădată prorocul Ilie, a luat îndrăzneală să iasă iar în lume, să lupte împotriva rătăcirii. Şi aşa, când se ţineau în Cezareea alergări de cai în cinstea zeului Marte, Gordie a mărturisit pe Hristos în mijlocul hipodromului, spre bucuria creştinilor şi spre supărarea păgânilor. Pe loc a fost adus înaintea eparhului, unde a mărturisit cu tărie credinţa creştină şi a murit ca martir. Pe acest sfânt mucenic Gordie l-a cinstit cu frumos cuvânt de laudă Sfântul Vasile cel Mare.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut 70 de ucenici, pe lângă cei 12 apostoli aleşi. Toţi aceşti ucenici ai Domnului s-au ostenit propovăduind cuvântul lui Hristos, îndurând chinuri şi prigoniri. Biserica îi cinsteşte, cântându-le astăzi: „Ceata ucenicilor lui Hristos, celor şaptezeci, să o lăudăm dumnezeieşte credincioşii şi să o prăznuim. Că printr-înşii toţi ne-am învăţat a cinsti Treimea Cea nedespărţită, că sunt luminătorii dumnezeieştii credinţe”. Referitor la cei 70 de ucenici, Eusebiu, Episcopul Cezareei Palestinei, spune în cartea sa cea dintâi (Istoria Bisericească), în cap. al 12-lea: „Numele fiecăruia din cei doisprezece apostoli ai lui Hristos din destul se încredinţează, din mărturiile Evangheliei, iar pentru cei şaptezeci de apostoli nici un catalog sigur nu se află undeva”. Dintre aceşti apostoli, menţionăm:

Sfântul Iacob, ruda Domnului, menţionat de Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Galateni: ,,M-am suit în Ierusalim ca să văd pe Petru, iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacob, fratele Domnului” (I, 18-19). Acesta a fost primul episcop al Ierusalimului, pus de însuşi Domnul, pe care propovăduindu-L, evreii l-au dat jos de pe aripa bisericii şi cu pietre l-au rănit; apoi lovindu-l cu un lemn în cap, a trecut la Domnul.

Sfântul Marcu Evanghelistul, menţionat de Sfântul Apostol Petru: ,,Închină-se vouă Biserica cea adunată în Babilon şi Marcu, fiul meu” (I, 5, 13). Acesta a fost aşezat episcop în Alexandria de acelaşi Sfânt Petru, unde, fiind supus supliciilor, şi-a dat duhul său.

Sfântul Luca Evanghelistul, menţionat de Sfântul Apostol Pavel în epistola către Coloseni, zicând: ,,Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit”(IV, 14). Acelaşi a scris şi Faptele Apostolilor; după multe osteneli, a suferit moarte martirică, în Teba Beoţiei.

Sfântul Cleopa, fratele mai mic al dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, care, călătorind în E-maus cu Sfântul Luca (menţionat în Evanghelia sa), a văzut pe Domnul după Înviere; şi după o vreme, a suferit moarte martirică.

Sfântul Simeon, rudenia Domnului, după Iacob, a fost al doilea episcop în Ierusalim şi a fost şi el răstignit pentru Hristos.

Sfântul Barnaba, cel numit astfel de apostoli, care mai înainte se numea Iosie, menţionat de către Sfântul Pavel, în epistola către Galateni, zicînd: ,,M-am suit în Ierusalim cu Barnaba” (II, 1). A fost episcop în Mediolan şi în insula Ciprului și a fost ucis cu pietre.

Sfântul Filip, unul din cei şapte diaconi, care a botezat pe Simon vrăjitorul în Samaria şi pe famenul Candachiei; a fost episcop în Tralia Asiei.

Sfântul Silvan, pe care Sfântul Petru, în scrisoarea sa cea sobornicească, îl pomeneşte astfel: ,,Prin Silvan, credinciosul frate, precum mi se pare, puţin am scris vouă” (I, 5, 12). Asemenea şi Sfântul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, zice: ,,Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care la voi prin noi S-a propovăduit de mine şi de Silvan”. A fost episcop în Tesalonic.

Sfântul Apolo, menţionat în Faptele Apostolilor: ,,Iar un iudeu anume Apolo, de neam din Alexandria, bărbat cuvântător, a venit în Efes, fiind puternic în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi, arzând cu Duhul, învăţa cu dinadinsul despre Domnul”. Îl pomeneşte Sfântul Pavel în Epistola I către Corinteni (I, 3, 6): ,,Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a crescut”. A fost episcop în Smirna, mai înainte de Sfântul Policarp.

Enumerăm în cele ce urmează datele de prăznuire din cursul anului a unora dintre cei 70 de ucenici:

• 27 septembrie: Marcu, Aristarh şi Zinon;
• 30 octombrie: Terție, Marcu Evanghelistul, Iust şi Artema;
• 31 octombrie: Stahie, Amplie, Urban, Narcis şi Apeles;
• 5 noiembrie: Ermeu, Lin, Gaie, Filolog şi Patrova;
• 10 noiembrie: Olimp, Rodion, Sosipatru, Erast şi Cvart;
• 22 noiembrie: Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia;
• 8 decembrie: Sosten, Apolo, Chifa, Tihic, Epafrodit, Cezar şi Onisifor;
• 8 aprilie: Irodion, Agav, Ruf, Flegon, Asincrit şi Ermis;
• 28 aprilie: Iason şi Sosipatru;
• 11 iunie: Barnaba;
• 28 iulie: Apostoli şi diaconi: Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena;
• 30 iulie: Sila, Silvan, Criscent, Epenetos şi Andronic.

Tot pe 4 ianuarie, este cinstit Sfântul Cuvios Teoctist, egumenul de la Kucumia Siciliei.

Cuviosul Nichifor Leprosul (1890-1964) s-a născut în insula Creta într-o familie de țărani evlavioși și a rămas orfan de mic. La vârsta de treisprezece ani s-au arătat pe trupul lui primele semne ale „bolii sfinte”, cum este numită lepra în Biserica lui Hristos. Ca să scape de izolarea definitivă care îl aștepta, s-a adăpostit pentru o vreme în Egipt. La douăzeci și patru de ani a ajuns la leprozeria din Hios, aflată în grija Sfântului Antim din Hios, unde a fost tuns monah. Aici, vreme de patruzeci și unu de ani, deși era din ce în ce mai schilodit de boală, s-a dăruit cu răbdare mucenicească nevoințelor mai presus de fire, arătându-se pildă de urmat pentru frații lui de suferință. După descoperirea leacului leprei în anul 1947, leprozeria din Hios s-a închis și Cuviosul a fost mutat la Spitalul Sfânta Varvara din Atena. Orb și țintuit pe patul de suferință, însă înzestrat cu multe harisme dumnezeiești, și-a petrecut ultimii ani din viață însuflând nădejde deznădăjduiților, mângâiere suferinzilor, râvnă ti-nerilor. La vârsta de șaptezeci și patru de ani sfântul lepros a plecat din lumea aceasta, iar mai târziu, descoperirea sfintelor sale moaște și nenumăratele vindecări, pe care le face și astăzi, l-au arătat a fi unul dintre cei mai mari mijlocitori ai vremurilor noastre. În anul 2012 Patriarhia Ecumenică a săvârșit proslăvirea Sfântului Nichifor Leprosul, cu zi de prăznuire pe 4 ianuarie, ziua adormirii sale. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis includerea sfântului în calendar la ședința de lucru din 21 iulie 2021.

Astăzi o pomenim şi pe Sfânta Cuvioasă Apolinaria (†470). Luând slugi, slujnice, aur şi argint a plecat la Ierusalim, unde, după ce s-a închinat la Locurile Sfinte, i-a eliberat pe robi şi a împărţit toate averile ei săracilor. Apoi, a plecat la Alexandria, unde s-a nevoit mulţi ani, după care a intrat într-un schit, spunând că este famen şi că se numeşte Dorotei. Aici, Cuvioasa Apolinaria a vindecat-o pe sora ei, care era demonizată. După o vreme, sora sa părea că este însărcinată, iar tatăl ei, Antemie, socotind că a rămas grea de la Dorotei, a trimis îndată călăreţi şi l-au adus înaintea sa. Atunci Sfânta, arătând că este fiica lui Antemie, i-a făcut pe toţi să se minuneze şi să se înfricoşeze. După ce a trecut la cereştile lăcaşuri, s-a cunoscut de către monahi că este femeie, de care lucru toţi s-au înspăimântat şi s-au îndemnat să mulţumească Domnului. 

În Ajunul Botezului Domnului sunt oficiate Ceasurile Împărătești, Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia, apoi Sfințirea cea mare a apei. În cadrul slujbei de sfințire a apei, se citesc trei paremii, toate din prorocia lui Isaia (cap. XXV, 1-10; LV, 1-13 și XII, 3-6), apoi Apostolul (din I Cor. X, 1-4) și Evanghelia (de la Mc. I, 9-12), în care se prezintă în rezumat Botezul Domnului. În Tipicul Sfântului Sava se spune că, dacă Ajunul cade duminica sau sâmbăta, nu se ține post negru. Postul din ziua de 5 ianuarie este păstrat din secolele IV-VI, când catehumenii se pregăteau prin post și rugăciune timp de 40 de zile, ca să primească botezul în seara acestei zile. După ce primeau botezul, puteau să participe pentru prima dată la Liturghia Credincioșilor și să se împărtășească.

Sfântul Mucenic Teopempt a trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi a fost episcop în Nicomidia. În timpul persecuţiei împotriva creştinilor din timpul împăratului Diocleţian (284-305), Sfântul Teopempt a mărturisit că este creştin, refuzând să se închine şi să aducă jertfă idolilor. A fost prins şi supus la chinuri grele. Fiind aruncat în cuptor, prin pronia divină a fost păzit nevătămat. Apoi a fost întemniţat timp de 22 de zile fără apă şi mâncare, i s-a scos un ochi însă, prin minune, a fost vindecat de Dumnezeu. A suferit moarte martirică prin decapitare.

Sfântul Mucenic Teonas a trăit în vremea împăratului Diocleţian şi a fost vrăjitor. Teonas a fost chemat de împărat ca să „risipească farmecele creştineşti ale lui Teopempt”. Teona i-a dat sfântului otravă să bea şi văzând că Dumnezeu l-a ocrotit pe Teopempt s-a convertit la creştinism, fiind mai apoi botezat în temniţă de către acesta. Refuzând să se lepede de credinţa creştină, Sfântul Mucenic Teonas a fost îngropat de viu, trecând astfel la Domnul.

Sfânta Cuvioasă Sinclitichia s-a născut într-o familie credincioasă din Macedonia. Atunci când părinţii ei au trecut la cele veşnice, a împărţit averea săracilor şi a intrat în monahism închinându-şi viaţa lui Dumnezeu în post şi rugăciune. Îmbolnăvindu-se, după trei luni de zile de răbdare în suferinţă, a trecut la Domnul.

Praznicul Botezului Domnului este sărbătorit la 6 ianuarie. El este numit în popor şi Boboteaza, iar în limbaj teologic-liturgic are şi denumirile de Teofanie sau Epifanie (Arătarea Domnului). Mântuitorul Iisus Hristos a crescut în Galileea, în cetatea Nazaret, tăinuindu-Şi înaintea oamenilor puterea şi înţelepciunea dumnezeirii Sale până la vârsta de 30 de ani, pentru că la iudei se socotea a fi o necuviinţă, ca să primească cineva vrednicia de învăţător sau de preot înainte de 30 de ani. De aceea, nu Şi-a început Hristos propovăduirea până la acea vârstă; locuia în Nazaret cu Preacurata Sa Mamă şi cu Dreptul Iosif, care era tâmplar şi cu el împreună Se ostenea la lucrul tâmplăriei. Murind Dreptul Iosif, Domnul lucra singur cu mâinile Sale, câştigând hrană pentru Sine şi pentru Preacurata Sa Mamă, ca să ne înveţe pe noi a nu ne lenevi, nici a mânca pâinea în zadar. Împlinind 30 de ani şi venind vremea să Se arate lui Israel, atunci ,,a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie”, trimiţându-l să înceapă a boteza cu apă. Şi i-a dat lui şi un semn, după care putea să-L recunoască pe Mesia, Cel care atunci venise în lume, precum singur Botezătorul ne spune, zicând: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1, 33). Deci, ascultând Sfântul Ioan cuvântul lui Dumnezeu, a venit la râul Iordan, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, el fiind acela despre care zisese prorocul Isaia mai înainte: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările” (cf. Ioan 1, 23; Isaia 40, 3). Şi veneau la el oameni din toate ţinuturile Iudeei şi ale Ierusalimului şi se botezau în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Atunci, a venit la Iordan şi Iisus, din Galileea, ca să fie botezat de către Ioan. Iar în acea vreme, Ioan tocmai spunea poporului: „Vine după mine Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg curelele încălţămintelor Lui. Că eu v-am botezat cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt” (cf. Luca 3, 16). Deci, a venit Iisus să Se boteze, deşi nu îi trebuia Botezul, ca Unul Care era curat şi neîntinat, născut din Preacurată şi Preasfântă Maică-Fecioară, fiind El Însuşi izvorul a toată curăţia şi sfinţenia. Însă, ca Cel ce a luat asupra Sa păcatele lumii întregi, ca „Miel al lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), a venit la râu, ca să le spele pe ele cu botezul pocăinţei. A venit la ape, ca să sfinţească firea apelor; a venit să Se boteze, ca să ne pregătească nouă scăldătoarea Sfântului Botez; a venit la Ioan, ca acesta să fie pentru El martor nemincinos, ca unul care a văzut pe Duhul Sfânt pogorându-Se peste El când Se boteza, şi a auzit glasul Tatălui din cer. Şi L-a cunoscut Ioan cu duhul şi se smerea pe sine, zicând: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” (Matei 3, 13). Şi Ioan avea trebuinţă cu adevărat de botezul cel de la Domnul, ca unul care era în păcatul neascultării, cel adus de Adam asupra a tot neamul omenesc. Dar Domnul a zis către el: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Ca şi cum ar fi zis: „Mi Se cade Mie să împlinesc şi această poruncă a lui Dumnezeu”. Că poruncă a Lui era cu adevărat botezul lui Ioan, precum tâlcuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi s-a botezat Iisus fiind de 30 de ani, de vreme ce la vârsta de 30 de ani oamenii se pleacă mai cu uşurinţă la tot păcatul, după cum grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cea dintâi vârstă, a copilăriei, are multă neştiinţă şi nebunie; cea de a doua vârstă, a tinereţilor, cu poftă trupească se aprinde; iar cea de treizeci de ani, vârsta bărbatului desăvârşit, aceasta robeşte pe om tuturor păcatelor. De aceea, şi Hristos Domnul a aşteptat până la această vârstă ca să Se boteze, ca la toate vârstele să împlinească voia Domnului şi să sfinţească firea noastră şi să ne dea putere ca să biruim patimile şi să putem scăpa de păcatele cele de moarte.” Iar, după Botezul Său, Domnul a ieşit îndată din apă; Sfântul Ioan Botezătorul, pe cel pe care îl boteza, îl afunda în apă până la grumaji şi-l ţinea aşa până ce îşi mărturisea toate păcatele şi atunci îl lăsa pe el şi ieşea din apă. Dar Hristos, fiind fără de păcat, n-a zăbovit în apă; de aceea Evanghelia zice că a ieşit îndată din apă (cf. Marcu 1, 10). Şi ieşind Domnul din ape, I s-au deschis Lui cerurile, strălucind de sus o lumină în chip de fulger, iar Duhul lui Dumnezeu S-a coborât peste El, în chip de porumbel (cf. Marcu 1, 10): ,,precum în zilele lui Noe micşorarea apelor a vestit-o porumbelul, tot aşa şi aici, micşorarea păcatului s-a vestit prin chipul porumbelului.” Şi Duhul Sfânt S-a arătat în acest chip, fiindcă această pasăre este curată şi iubitoare de oameni şi blândă şi fără răutate şi nu stă în locuri întinate. Aşa şi Duhul Sfânt este izvor al curăţiei, izvor adânc al iubirii de oameni, învăţător al blândeţilor, vistier al bunătăţilor şi fuge de la cel care se tăvăleşte în mocirla păcatului, fără de pocăinţă. Şi pogorându-Se Duhul Sfânt, ca un porumbel, peste Iisus Hristos, s-a auzit un glas din cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Acesta era glasul Tatălui din cer, care întregea descoperirea Preasfintei Treimi. Astfel, sărbătoarea se numeşte pe drept şi Epifanie sau Teofanie, adică Arătare, pentru că, pe de o parte, Iisus Hristos Se arată lumii, fiind mărturisit de Prorocul şi Botezătorul Ioan, iar pe de altă parte Se arată lumii pentru întâia dată în chip limpede taina Sfintei Treimi, cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi calea mântuirii, aşa cum ne arată şi Troparul sărbătorii:

,,În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, slavă Ţie.”

Sfântul Ioan Botezătorul a fost toată viaţa Proroc şi Înaintemergător al Mântuitorului Iisus. A fost pecetluit cu această chemare încă de la venirea lui pe lume, printr-o naştere minunată, vestită de înger (Luca 1, 17; 76); apoi, încă de tânăr este un Proroc al pocăinţei: iubeşte înfrânarea şi viaţa aspră din pustia Iordanului. Aici, în pustie, trăieşte, predică, mărturiseşte şi botează în Iordan pe cei care cred în cuvântul propovăduit de el (Luca 3, 1-6; Matei 3, 2-6). Predica lui cerea schimbarea vieţii, întoarcerea la Dumnezeu şi împăcarea cu El, pentru a primi viaţa nouă pe care o aduce Împărăţia lui Mesia: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2). El împlineşte în faptă ceea ce predică, prin înfrânarea şi viaţa aspră pe care o duce; îmbrăcat în haina aspră, de păr de cămilă, nemâncând pâine, nici bând vin (Matei 3, 4; Luca 7, 33), hrănindu-se doar cu lăcuste şi miere sălbatică, precum un înger în trup, cum îl arată unele icoane. Botezul lui Ioan nu era botezul nostru, al creştinilor. El însuşi făcea deosebire între cele două botezuri: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine… vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”(Matei 3, 11). Dar Sfântul Ioan, şi pentru acest botez, cerea „roadă vrednică de pocăinţă” (Matei 3, 8), dragoste de oameni, milostenie, dreptate, omenie, osândind pe făţarnicii care-l ispiteau, cărora el le spunea „pui de vipere” (Matei 3, 7). Atât de mare faimă de Proroc al Domnului îşi atrăsese Ioan, încât mulţi se întrebau: „Nu cumva Ioan este Hristos-Mesia?”. Iar Ioan le răspundea: „Nu sunt eu Hristosul… Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Îndreptaţi calea Domnului… Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel ce vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei… dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu botezând cu apă”(Ioan 1, 20; 23; 26-27; 31). Mântuitorul Însuşi îl cinsteşte pe Sfântul Ioan, ca pe un adevărat Proroc, zicând: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie?… Un proroc? Da, zic vouă, şi mai mult decât un proroc… Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11, 7; 9; 11). Iar dovada cinstei de care se bucura Sfântul Ioan este că Mân-tuitorul Iisus S-a lăsat botezat de către el în Iordan. În Sfintele Evanghelii, Sfântul Ioan este prezentat ca un martor şi mărturisitor al dumnezeirii Mântuitorului. Momentul culminant din viaţa Sfântului Ioan a fost atunci când a botezat pe Iisus în Iordan şi L-a mărturisit ca fiind Hristos-Mesia, Fiul lui Dumnezeu, după semnul ce i s-a încredinţat: „Am văzut Duhul coborându-Se din cer, ca un porumbel, şi a rămas peste El! Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu”(Ioan 1, 32-34). Este momentul când Sfântul Ioan înţelege că Domnul Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), Care, deşi era fără păcate, S-a botezat pentru mântuirea lumii. După ce a împlinit lucrarea sa de Înaintemergător şi Botezător al Domnului, Sfântul Ioan îi îndeamnă pe doi dintre ucenicii săi, Andrei şi Filip, să se ducă şi să urmeze pe Domnul Iisus (Ioan 1, 35-40). Iar când unii dintre ucenicii săi încearcă să-i strecoare în suflet o umbră de invidie faţă de Mântuitorul, Sfântul Ioan, printr-o zguduitoare înălţime de suflet, le răspunde: „Nu poate un om să ia nimic dacă nu i s-a dat lui din cer… Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 27; 31; 30). În lupta sa pentru trezirea sufletelor, Sfântul Ioan Botezătorul a mustrat şi pe regele Irod Antipa († 39), care îşi izgonise legiuita soţie şi trăia acum cu Irodiada, soţia fratelui său Filip. Ioan îl mustra pe Irod, zicându-i: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Dar mânia Irodiadei era nestăvilită. Mai întâi, ea a obţinut de la Irod arestarea Sfântului Ioan şi întemniţarea lui. La ospăţul dat de ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei, Salomea, a dansat atât de plăcut, încât regele i-a făgăduit că-i va da orice-i va cere. Iar aceasta i-a cerut capul lui Ioan. Și, prin dansul fiicei sale, Irodiada a primit pe tipsie, de la rege, capul marelui Proroc. Astfel, prietenul Mirelui s-a mutat la cer, ca Mucenic al Legii Domnului.

Sfântul Gheorghe a trăit în Hozeva pe la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea. Numele de „Hozevitul” provine după acela al chinoviei sale, Mănăstirea Hozeva. Mănăstirea este săpată într-un perete de stâncă, pe locul unei străvechi aşezări monahale, de la începutul vea-cului al V-lea, situată la apus de Ierihon, pe valea pârâului Horat - Cherit - numit azi Hozeva, în preajma căruia a trăit Prorocul Ilie, în timpul prigonirii lui de către regele Ahab. Sfântul Gheorghe s-a născut în insula Cipru, din părinţi binecredincioşi, având un frate care a intrat în monahism şi care a trecut la cele veşnice la vârsta de 70 de ani, în mănăstirea Koloman, din apropierea Iordanului. Sfântul Gheorghe, rămânând orfan, a fost luat în grijă de o rudă mai îndepărtată care îl dorea ca şi ginere. Acesta a fugit la o mănăstire din Creta a cărui stareţ era o altă rudă de a sa, apoi de aici s-a îndreptat spre Locurile Sfinte, şi în cele din urmă la fratele său, la Mănăstirea Koloman. Însă, stareţul de aici nu l-a primit în obştea mănăstirii, dar l-a încredinţat stareţului mănăstirii Hozeva, unde s-a nevoit în rugăciune şi ascultare. După o vreme a plecat de la Hozeva şi s-a îndreptat din nou spre Mănăstirea Koloman, unde a vieţuit alături de fratele său, Iraclid, până la trecerea la Domnul a acestuia. După ce fratele său s-a mutat la viaţa veşnică, Sfântul Gheorghe a mers iarăşi la Mănăstirea Hozeva, mănăstire pe care a mai părăsit-o o singură dată până la moartea sa, în timpul împăratului Focas (602-610), când perşii au cuprins Palestina. După ce împăratul Heraclis (610-641) i-a înfrânt pe perşi, Sfântul Gheorghe s-a reîntors la Mănăstirea Hozeva. Mănăstire care, acum, îi poartă numele Sfântului Gheorghe și adăposteşte moaştele sale şi pe cele ale Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ - Hozevitul.

Sfânta Domnica († 474) s-a născut în Cartagina, Africa, în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379 - 395), din părinţi bogaţi, greci de neam, dar păgâni. Şi-a părăsit casa părintească și a venit la Constantinopol, împreună cu alte patru fecioare, unde au fost botezate de către Patriarhul Nectarie.

A intrat în monahism şi a fost diaconiţă la biserica patriarhiei. Slujirea diaconiţelor este menţionată în Sfânta Scriptură de către Sfântul Apostol Pavel (Romani 16, 1; I Tim. 5, 3-10); acestora li se citea o rugăciune de sfinţire în afara Sfântului Altar şi aveau datoria de a învăţa femeile şi fecioarele păgâne cum să se poarte în timpul primirii Sfintei Taine a Botezului, cercetau pe cei bolnavi, și altele. A ridicat o mănăstire lângă Constantinopol şi a trecut la Domnul în timpul împăratului Zenon (474-491) la o vârsta înaintată.

Sfântul Mucenic Polieuct (†255/259) era originar din Meletina (Armenia). A trăit în secolul al III-lea, în timpul împăraţilor Deciu şi Valerian, fiind ostaş. Când s-a declanşat o persecuţie împotriva creştinilor, Felix, socrul lui Polieuct, care avea împuternicire de la împărat să persecute pe creştini, a încercat să-l convingă pe ginerele său să renunţe la credinţa creştină. Dar nici Felix şi nici Paulina, soţia lui Polieuct, nu l-au putut convinge. Sfântul Polieuct a primit moarte martirică prin decapitare din porunca lui Felix.

Sfântul Petru a fost cel mai mic copil din familia retorului Vasile, originar din provincia Pont. Mama Sfântului Petru, Emilia, era din Cezarea Capadociei. Viitorul episcop al Sevastiei era unul din cei zece fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Petru de Sevasta, Grigorie de Nyssa; cinci vor fi monahi, cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare, Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru şi Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără. Sfântul Petru a intrat în obştea mănăstirii fratelui său Vasile şi i-a urmat ca egumen în anul 362. În anul 380 a fost ales episcop al Sevastiei în locul lui Eustaţie. În anul 381 a participat la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol. A trecut la cele veşnice în anul 387.

Sfântul Grigorie s-a născut în anul 335. Tatăl său, pe nume Vasile, era originar din provincia Pont, iar mama, Emilia, din Cezareea Capadociei. Din cei zece copii născuți de Emilia, cinci au îmbrăcat haina monahală, dintre care trei au ajuns episcopi: Vasile cel Mare, Petru de Sevasta, Grigorie de Nyssa. Bunica Macrina i-a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără. Șase persoane din această familie sunt cinstite ca sfinți în Biserica Ortodoxă: Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfânta Macrina cea Bătrână (bunica), Sfânta Emilia (mama), Sfântul Vasile cel Mare (frate), Sfântul Petru de Sevasta (frate) și Sfânta Macrina cea Tânără (sora). Sfântul Grigorie a studiat în Cezareea Capadociei. A fost căsătorit cu Theosebeia şi se pare că ar fi avut un băiat. A fost hirotonit în anul 371/372 episcop de Nyssa - mic oraş aflat la o distanţă de circa 80 km de Cezareea. Sfântul Grigorie a avut necazuri din partea arienilor care, în anul 375/376, i-au înscenat un proces de ordin economic, în urma căruia a fost trimis în exil. Se va întoarce în scaunul episcopal după trei ani, în urma unui decret imperial de graţiere. A fost unul dintre apărătorii dreptei credințe la Sinodul al II-lea Ecumenic, împăratul Teodosie remarcând calitatea deosebită a prestaţiei sale teologice şi retorice. Pentru aceste calități, Sfântul Grigorie de Nyssa a fost ales să rostească cuvântul funerar la înmormântarea împărătesei Pulheria, din anul 385, şi apoi la funeraliile împărătesei Flacilla, şi nu episcopul Constantinopolului, cum prevedeau uzanţele. Lucrările sale cu caracter teologic au fost elaborate în a doua parte a vieţii sale, când a urmat, pas cu pas, învăţătura celorlalţi doi capadocieni, Vasile şi Grigorie de Nazianz. Asemenea lor, Sfântul Grigorie apără unitatea Fiinţei divine şi Treimea Persoanelor. A trecut la cele veşnice în anul 395.

Cuviosul Antipa se numără printre cele mai alese roade duhovniceşti pe care le-a odrăslit binecuvântatul pământ al Moldovei. Viaţa Sfântului Antipa a fost povestită de el însuşi egumenului Pimen de la Mănăstirea Valaam, din nordul Rusiei. S-a născut în anul 1816 în satul Calapodeşti, azi în judeţul Bacău. La botez a primit numele Alexandru. Tatăl său, Gheorghe Constantin Luchian, era diacon la biserica satului, iar mama, Ecaterina Manase, a fost călugărită mai târziu cu numele Elisabeta. În Patericul Valaamului găsim scris că cei doi soţi nu au avut copii multă vreme, însă, în cele din urmă, rugăciunile lor au fost ascultate şi Dumnezeu le-a dăruit un prunc pe care mama sa l-a născut fără dureri. Despre copilul Alexandru mai ştim din sinaxare că lua în mânuţele sale şerpi ve-ninoşi şi, spre mirarea şi spaima tuturor, nu pătimea niciun rău din partea lor. A studiat la şcoala satului și încă nu o terminase când tatăl său a fost chemat la Domnul. Rămas orfan, a fost nevoit să înveţe meşteşugul legării cărților, pentru a contribui la întreţinerea familiei. La vârsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfânt să intre în nevoinţa călugărească. În urma unei cercetări dumnezeieşti, Alexandru a părăsit casa părintească, îndreptându-se spre Mănăstirea Neamţ, unde nu a fost primit însă de stareţul așezământului. A mers la schitul Brazi, din Vrancea. Acolo, în vremea noviciatului său, a fost de faţă la aflarea în chip minunat a moaştelor Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie, mitropolitul Moldovei, ctitor al schitului și martirizat de tătari (pomenit la 22 septembrie). La Schitul Brazi, fratele Alexandru a deprins ascultarea şi rugăciunea minţii de la duhovnicul şi stareţul Dimitrie. Acesta l-a tuns în rasoforie şi i-a dat numele de Alipie, apoi, văzând sporirea lui duhovnicească, după doi ani de ucenicie, i-a da binecuvântarea să meargă în Sfântul Munte Athos, pentru o mai mare nevoinţă. Rasoforul Alipie s-a oprit pentru o vreme la Mănăstirea Căldăruşani, în care se păstrau încă tradiţiile paisiene, moştenite prin ucenicii vrednicului de pomenire, Sfântul stareţ Gheorghe (pomenit la 3 decembrie). S-a dovedit a fi cu luare aminte la toate cuvintele de învăţătură ale părinţilor, nevoindu-se cu rugăciunea, cu postul, cu ascultarea, aşa cum se cuvine celor dornici de viaţă călugărească. După doi ani a plecat la Muntele Athos, despre care îi vor fi vorbit unii părinţi mai în vârstă care trăiseră în „Grădina Maicii Domnului”. Aşezat la schitul românesc Lacu, cunoscut pentru asprimea vieţii călugăreşti de acolo, nu i s-a oferit nimic din cele necesare vieţii pământeşti şi s-a stabilit într-o chilie pe jumătate distrusă. În chilie a aflat o icoană a Maicii Domnului afumată pe care a dus-o la renumitul zugrav Paisie şi l-a rugat să o cureţe. După puţină vreme i-a fost înapoiată complet nouă, zugravul încredinţându-l că a devenit aşa în chip minunat, după o simplă curăţare. Era o icoană făcătoare de minuni care a vindecat mulţi bolnavi şi de care Sfântul nu s-a despărţit toată viaţa. Această icoană se află acum la Mănăstirea Valaam din Finlanda. Timp de patru ani a trăit şi în mănăstirea athonită Esfigmenu, în nordul Sfântului Munte, așezământ ajutat de domnitorii moldoveni, precum şi de familia marelui mitropolit Veniamin Costachi (1803-1842). În acea mănăstire a primit schima cea mare, care impunea post aspru şi rugăciune neîncetată, devenind schimonahul Antipa. Se pare că tot în această perioadă a fost hirotonit întru ierodiacon şi ieromo-nah. În anul 1860, Cuviosul schimonah Antipa, după o vieţuire de aproape 20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova la cererea şi îndemnul a doi monahi moldoveni, vieţuitori în Athos, Nifon şi Nectarie, care începuseră să zidească Schitul românesc Prodromu. Sfântul a fost rugat să meargă în Moldova pentru a strânge ajutoare, în vederea terminării ctitoriei lor. A vieţuit la schitul Bucium din Iaşi, metocul Schitului Prodromu. Numele său ajunge să fie cunoscut şi aici, și este căutat de mulţi credincioşi, pentru care era o adevărată pildă de smerenie, de dragoste şi de trăire adevărată. Se îndreaptă apoi spre Rusia, având acelaşi scop, strângerea ajutoarelor pentru Schitul Prodromu. S-a oprit la Kiev pentru a se închina moaştelor Cuvioşilor părinţi din Lavra Pecerska, după care a pornit spre Moscova şi apoi spre Sankt-Petersburg, unde a primit felurite ajutoare de la mitropoliţii din aceste două oraşe, stareţi de mănăstiri şi credincioşi. În schitul Prodromu se păstrează o bogată corespondenţă a Cuviosului părinte Antipa cu conducerea schitului, privind trimiterea de ajutoare din Moldova şi Rusia. Chiar din primul an al sosirii sale în Rusia, a vizitat mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda (pe atunci Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus), care l-a impresionat în chip deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865, s-a aşezat în schitul cu hramul „Tuturor Sfinţilor” de lângă Mănăstirea Valaam. Și-a continuat nevoinţele duhovniceşti, căutând să fie folositor obştii care îl înfiase. Şi în această mănăstire erau cunoscute tradiţiile paisiene, întrucât unii dintre monahii de pe vremuri fuseseră ucenici ai marelui stareţ Paisie de la Neamţ. În chilia lui nu era nici pat, nici scaun. În fiecare zi de luni, miercuri şi vineri de peste an, precum şi în prima săptămână a postului Sfintelor Paşti, nu gusta şi nu bea nimic, iar în celelalte zile se îndestula cu mâncarea pe care o primea sâmbăta la prânz. În viaţa anahoretică a avut mai multe slujiri monahale şi s-a învrednicit de darul înainte-vederii. Cunoştea gândurile ascunse ale oamenilor şi pe mulţi îi povăţuia pe calea mântuirii. Era cunoscut ca un mare părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Numele lui era vestit atât în Carelia, cât şi în Rusia de nord, încât mulţi monahi şi credincioşi iubitori de Dumnezeu îl căutau şi îi urmau învăţăturile. Sfântul Antipa şi-a cunoscut sfârşitul cu trei zile mai înainte, când icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului s-a ridicat cu zgomot în aer şi s-a aşezat singură pe pieptul său. După trei zile, în data de 10 ianuarie 1882, în chilia sa de la Valaam, în timp ce ucenicul său îi citea Acatistul Maicii Domnului, Sfântul Antipa a adormit în pace, la vârsta de 66 de ani. A fost înmormântat în cimitirul de obşte al mănăstirii, pe teritoriul schitului „Tuturor Sfinţilor”, lângă un paraclis ctitorit în cinstea Pătimirilor Mântuitorului, departe de patria sa, dar mereu cu gândul la ea.

Moaştele cuviosului, care răspândeau un miros plăcut, au fost descoperite la 14 mai 1991 şi depuse în biserica „Sfinţii Serghie şi Gherman de la Valaam”, unde se păstrează până în prezent. În anul 1906, la 24 de ani de la mutarea Cuviosului Antipa la Domnul, călugării ruşi de la mănăstirea „Sfântul Panteleimon” din Sfântul Munte Athos l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie, ziua 10. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în calendar, cu pomenire în ziua chemării sale la Domnul, 10 ianuarie. Prin decizia vrednicului de pomenire Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, la data de 19 iulie 2000, Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești a fost inclus şi în rândul Sfinţilor Bisericii Ortodoxe Ruse, cu data de pomenire 10/23 ianuarie.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Dometian, episcopul Meletinei.

Sfântul Teodosie era din satul Mogaris, din ţinutul Capadociei, şi se trăgea din părinţi drept-credincioşi, Proeresie şi Evloghia. A fost crescut de părinţii săi cu bune obiceiuri şi cu învăţătură de carte. De foarte tânăr a primit treapta de citeţ al bisericii şi era iscusit cititor al sfintelor cărţi către popor. Auzind în inima lui chemarea dumnezeiască de a ieşi din ţara lui şi de a urma pe Domnul, a îmbrăcat haina şi viaţa călugărească şi a plecat la Ierusalim. În drum, s-a oprit în Antiohia, unde a dorit să vadă pe Sfântul Simeon Stâlpnicul, care l-a primit sus, pe stâlpul său, strigându-l pe nume, fără a-l cunoaşte dinainte, şi i-a binecuvântat calea, prorocindu-i multe din cele ce aveau să i se întâmple. Ajuns la Ierusalim, după ce s-a închinat la Sfintele Locuri, se întreba mereu ce fel de viaţă călugărească se cuvenea să-şi aleagă: cea singuratică, a sihaştrilor, sau vieţuirea împreună cu mai mulţi călugări, stând sub îndrumarea unui conducător înţelept şi luminat, adică viaţa de obşte? Şi, hotărându-se pentru viaţa de obşte, a intrat sub ascultarea unui stareţ, Longhin, cu bun nume şi iscusit pe calea mântuirii. La porunca stareţului său, Sfântul Teodosie a luat în grija sa o biserică aflată pe drumul spre Betleem. Simţind însă că laudele încep să-i schimbe inima, s-a retras într-o peşteră din munte, unde, la început, a primit ucenici mai puţini, apoi pe toţi cei ce veneau la el. Cu toţi aceşti ucenici Sfântul Teodosie a zidit o mare mănăstire aproape de Betleem, pentru prima dată în Palestina, și a rânduit toate după legile vieţii de obşte, de unde faima lui de „întemeietor al vieţii de obşte”. Mănăstirea lui era ca o adevărată cetate, cu patru biserici, trei bolniţe şi locuinţe deosebite pentru călugări şi oaspeţi de toate neamurile, câte erau acolo, viaţa desfăşurându-se în cea mai desăvârşită tăcere şi evlavie. Era o viaţă de înfrânare, de slujire a oamenilor şi de rugăciune de zi şi de noapte. Cu toate că avea o vârstă înaintată, Sfântul Teodosie nu a schimbat nimic din asprimea vieţii sale petrecută în post, în priveghere şi în rugăciune. Timp de 30 de ani n-a mâncat nicidecum pâine, hrănindu-se doar cu legume şi ierburi sălbatice. Era foarte apropiat duhovniceşte de Sfântul Sava cel Sfinţit, împreună cu care a apărat Ortodoxia de rătăcirea monofizită, de severianism şi de alte erezii ale vremii. N-a iubit bunurile pământeşti, ci totdeauna ajuta din ele pe săraci. Pentru acestea Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni. Astfel vieţuind, s-a mutat către Domnul în anul 529 la 11 ianuarie, având vârsta de 105 ani.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Cuvios Vitalie.

Și acum, să ascultăm cuvântul Domnului cât mai avem timp de pocăință. Iată Hristos Mântuitorul nostru a început să predice Evanghelia în Galileea. Sfântul Ioan Botezătorul propovăduiește pocăința în pustiul Iordanului; Sfinții toți ne vorbesc de Dumnezeu în scrierile lor; preoții, călugării și ierarhii Bisericii ne învață calea mântuirii și apără ortodoxia din amvoanele bisericilor. Fiul lui Dumnezeu se jertfește zilnic pe Sfintele altare în timpul Sfintei Liturghii, iar Domnul ne cheamă acum la început de an la o viață nouă în Hristos, zicând: Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor! Deci să ne deșteptăm, să venim și să ne pocăim, ca să trăim cu Hristos în veci. Amin