SINAXAR

În timpul împăratului Leon cel Mare al Constantinopolului (457-474), doi senatori – Galvie și Candid – au plecat la Ierusalim să se închine Mormântului Domnului nostru Iisus Hristos. După ce au ajuns, au umblat prin Galileea, apoi s-au dus în Nazaret dorind să vadă și casa unde a copilărit și a trăit Mântuitorul Hristos până la vârsta de 30 de ani. Peste noapte au rămas în casa unei bătrâne văduve. În timpul cinei cei doi au observat că într-o cameră alăturată erau adunați mai mulți oameni bolnavi care aprindeau lumânările din jurul unei racle în care nu puteau vedea ce se află. Considerând că acolo s-ar afla moaștele vreunui sfânt, s-au hotărât să o întrebe pe bătrâna văduvă despre ce se întâmplă în acea cameră. În urma insistențelor, femeia le-a mărturisit că în acea raclă se află veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care a fost păstrat de fiecare predecesoare a ei în curăție și feciorie, până când a ajuns la ea. Lângă sfântul veșmânt se săvârșesc multe minuni și vindecări pentru cei ce se roagă Maicii Domnului cu toată puterea credinței lor. Galvie și Candid au stat toată noaptea lângă veșmântul Fecioarei Maria, au aprins lumânări și s-au rugat împreună cu ceilalți, iar dimineață au plecat spre Ierusalim. La întoarcere s-au oprit din nou la bătrâna din Nazaret după ce, în prealabil, confecționaseră o raclă asemănătoare cu cea a bătrânei și o acoperiseră cu un veșmânt țesut cu fir de aur. Noaptea le-au schimbat între ele, iar dimineața s-au întors la Constantinopol unde au așezat veșmântul chiar în casa lor pe care o transformaseră într-un paraclis închinat Sfântului Apostol Petru și Sfântului Evanghelist Marcu. Un timp au ținut ascuns faptul că au adus sfântul veșmânt, însă datorită minunilor care se săvârșeau acolo au fost nevoiți să mărturisească mai întâi patriarhului, apoi chiar împăratului, despre cele întâmplate. În urma acestui fapt împăratul Leon cel Mare a construit o biserică în Vlaherne, o suburbie din Constantinopol, unde a așezat sfântul veșmânt al Maicii Domnului.

Sfântul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), numit de popor cinstit, bun, mare şi sfânt: bun, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor greşiţi; mare, pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; sfânt, pentru luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor. Marele Voievod Ştefan al Moldovei a fost fiul binecredincioşilor creştini Voievodul Bogdan al II-lea şi Doamna Maria-Marina Oltea. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie. Pe Câmpia Dreptăţii este întâmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”. Şi a domnit, precum ştim, 47 de ani, 2 luni şi 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti, a întregii creştinătăţi, zidind cetăţi militare, dar şi cetăţi ale sufletului, adică multe biserici şi mănăstiri. Deşi a fost încercat de numeroase suferinţe, rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii şi a două soţii, trădarea unor sfetnici şi multe războaie, nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci şi-a purtat crucea vieţii sale cu răbdare creştinească, luptând cu dârzenie şi neîntrecută iscusinţă împotriva duşmanilor ţării şi ai credinţei. De aceea, istoria mărturiseşte că evlaviosul Ştefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru ţara şi credinţa întregului popor. El aducea mulţumiri şi laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci şi atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinţei. Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creştinătăţi chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creştini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, din care, pentru frumuseţea şi valoarea ei duhovnicească, redăm acest text: ,,Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu şi vă doresc tot binele şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Paşa. Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii şi i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră care e o parte creştinească şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere.” Ştefan cel Mare a pus biruinţele în luptele purtate nu pe seama iscusinţei sale, ci a voii şi puterii lui Dumnezeu. Pentru credinţa şi smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înţelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6). Domnitorul a fost nu numai un apărător al credinţei creştine în luptele sale cu turcii şi tătari, ci şi un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi obştii călugărilor, care împleteau rugăciunile de zi şi de noapte cu lucrul mâinilor şi cultura minţii. Ştefan cel Mare a zidit biserici şi mănăstiri nu numai în Moldova, ci şi în Muntenia şi Transilvania, mărturisind prin aceasta conştiinţa unităţii de credinţă şi neam. De asemenea şi la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult Ortodoxia, a înălţat, înnoit şi înzestrat mai multe biserici şi mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lăcaşuri Ştefan cel Mare le-a înălţat ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru biruinţele purtate în lupta cu duşmanii creştinătăţii, cât şi pentru cinstirea şi pomenirea celor căzuţi în luptele cu duşmanii credinţei neamului. Pentru aceasta poporul l-a cinstit numindu-l ,,cel Sfânt”.

Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii, a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia lui, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea rugătorii noştri. ,,Să ne cânte nouă şi Doamnei Maria, cerea călugărilor şi egumenului din Mănăstirea Neamţ, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire.” Viaţa de rugăciune personală a lui Ştefan cel Mare ne este arătată şi de cele trei icoane unite numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii şi mai ales în bătălii. Ştefan cel Mare şi Sfânt însoţea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului şi după biruinţă, aşa cum aminteşte cronicarul că a făcut-o la Vaslui: Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă. Ştefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine. Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite: ,,Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile şi întâmplările petrecute, ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioşi şi de cinste.” Întreaga sa viaţă Ştefan cel Mare a trăit-o sub povaţa permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea şi cinstea cuvenită. Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morţii, aşa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viaţa cu adevărat creştineşte: ,,Iar când au fost aproape de sfârşenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum a ţinut-o el.” Cum vedem, grija pentru binele ţării şi al credinţei străbune o poartă în inima sa până în ceasul morţii. Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod şi aceste cuvinte înainte de moarte: ,,Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele vea-curilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi înfrânt.” Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” pe 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul: ,,… iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat (păgubit) de mult bine şi multă apărătură.” Binecredinciosul Voievod a avut întotdeauna credinţa că Mântuitorul Iisus Hristos va mijloci la Judecata de Apoi şi va răsplăti pe toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru credinţă şi apărarea hotarelor ţării. La mormântul său străjuieşte, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creştinătăţii, după cum se vede şi în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăţ (Jud. Iaşi), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa. De aceea trecerea lui în rândul sfinţilor prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi potrivită cu evlavia poporului dreptcredincios. Este o icoană de lumină, un ocrotitor al ctitorilor de lăcaşuri sfinte şi al celor care luptă pentru biruinţa Crucii şi a iubirii lui Hristos pentru oameni.

Tot în această zi, Biserica Ortodoxă pomeneşte pe Sf. Ier. Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului.

Sfântul Ioan (Maximovici, 1896-1966) este considerat de creştinii ortodocşi de pretutindeni ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfinţenie, el a fost în acelaşi timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu şi „nebun pentru Hristos”, un zelos ierarh misionar şi un apărător al săracilor, un nevoitor desăvârşit şi un părinte iubitor de orfani. Asemenea lui Moise, el şi-a scos turma din robie, conducând-o din China în lumea liberă. În ziua de 2 iulie 1994 a avut loc proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San Francisco, ierarh al Bisericii Ruse din diaspora, în America. S-a născut în înfloritoarea regiune Harkov, pe atunci, în sudul Rusiei. Aici, pe moşia Adamovka, în familia binecunoscută de nobili, Maximovici, părinţilor Boris şi Glafira li s-a născut un fiu, în data de 4 iunie 1896, pe care l-au botezat Mihail, în cinstea Sfântului Arhanghel al Domnului, purtând acelaşi nume. În 1914 Mihail a absolvit şcoala de cadeţi şi, urmând vocației sale lăuntrice, a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Părinţii aveau însă alte planuri cu el, insistând să se înscrie la facultatea de drept, şi, din ascultare, el a renunţat la dorinţa sa. În 1921, în plin război civil rus, Mihail emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit Facultatea de Teologie a universităţii belgrădene. În 1926 a fost tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon la mănăstirea Milkovo, luând numele Ioan. La sfârşitul aceluiaşi an părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934 a funcţionat ca profesor şi diriginte la seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol (Macedonia iugoslavă). A fost hirotonit ca episcop, la data de 28 mai 1934, ultima hirotonie săvârșită de mitropolitul Antonie Hrapovițki. A fost trimis în China, în eparhia de Shanghai. Aici el a organizat unele societăţi filantropice şi de binefacere, în special pentru copiii chinezi săraci şi orfani şi pentru emigranţii ruşi. De asemenea reuşeşte să aplaneze conflicte religioase şi ridică o catedrală ce a fost mai târziu, în cursul aşa-numitei revoluţii culturale chineze, rasă de pe faţa pământului de către comuniştii chinezi. Odată cu venirea la putere a comuniştilor în China, colonia emigranților ruşi a fost nevoită să se refugieze în insulele arhipelagului filipinez, bântuite de uragane sezoniere. În anul 1951, arhiepiscopul Ioan e trimis în Europa, întâi la Paris, apoi la Bruxelles. Astfel, el primeşte sub jurisdicţia sa Bisericile Ortodoxe din Franţa şi Olanda. Singurul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. În America şi-a început activitatea de arhipăstor în anul 1962. Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă. În acelaşi an, la cererea numeroşilor credincioşi ce-l cunoşteau de la Shanghai, vlădica a fost invitat la San Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America. În 1963, cu blagoslovenia vlădicăi, a fost întemeiată Frăţia preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California. Truda de arhipăstor a vlădicăi Ioan s-a încheiat odată cu călătoria sa la Seattle, la sfârşitul lui iunie 1966, pe 2 iulie (19 iunie pe stil vechi), unde, după ce a săvârşit Sfânta Liturghie la biserica Nikolsk, vlădica a plecat însoţit de prietenul său apropiat, vlădica Nectarie, având cu sine icoana Kursk-Korennaia a Maicii Domnului. În dimineaţa zilei de 3 iulie, trupul ierarhului a fost adus în biserica din Seattle. Conducerea de stat americană i-a dat cinstirea cuvenită Sfântului Ioan şi au acceptat ultima dorinţă a turmei sale, modificând legea care nu prevedea posibilitatea înmormântării trupului unui episcop la temelia unei catedrale. Astfel, Sfântul Ioan a fost înmormântat într-o criptă la baza catedralei arhiepiscopale din San Francisco. Faptele minunate săvârşite de Sfântul Ioan după moarte, pe care le cunoaştem, sunt şi mai multe decât cele din timpul vieţii. Ele s-au săvârşit şi prin arătarea sa directă oamenilor, ca răspuns la rugăciunile lor, şi după ce se slujeau panihide, şi prin harul uleiului sfinţit şi a altor obiecte sfinţite luate din cripta lui de la temelia catedralei din San Francisco.

Sfântul Mucenic Iachint, originar din Cezareea Capadociei, a fost cubiculariu (cel care se îngrijea de camera de culcare a stăpânului) şi slujea şi la masa împăratului Traian (98-117). Pentru că a fost pârât că este creştin, a fost silit să guste din jertfele idoleşti, însă a refuzat categoric şi a mărturisit pe Hristos. Iachint a fost bătut peste tot trupul şi băgat în temniţă, unde i s-a dat să mănânce numai din cele jertfite idolilor, dar n-a mâncat, ci a postit 40 de zile.

Slăbit de foame, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sf. Ier. Anatolie, patriarhul Constantinopolului.

Sfântul Andrei Criteanul este cunoscut ca unul dintre cei mai de seamă și mai prolifici creatori de canoane și imne, deosebite prin frumusețea formei și profunzimea gândirii. S-a născut în Damasc în jurul anului 600 și este menționat în izvoarele istorice începând cu secolul al IX-lea. De la o vârstă fragedă a fost făcut diacon de către Patriarhul Ierusalimului şi a participat la Sinodul al VI-lea Ecumenic din 680-681, fiind trimis cu mărturisirea de credinţă a Bisericii din Ierusalim la acest sinod. După o vreme a fost ales Episcop în Creta. A alcătuit cărţi pline de înţelepciune în care s-a arătat cuvântător iscusit şi insuflat de Dumnezeu. Pe lângă alte scrieri, Sfântul Andrei a alcătuit Canonul cel Mare care se citeşte în Postul Paştilor. Şi-a păstorit credincioşii cu frică de Dumnezeu, fiind tuturor pildă vie şi jertfelnică de dăruire. Sfântul Andrei Criteanul a murit în jurul anului 740.

Tot în această zi pomenim pe Sfânta Cuvioasă Marta, mama Sfântului Simeon din Muntele Minunat (sec. VI), care a vieţuit făcând multe fapte bune şi primind străinii.

Cuviosul Atanasie Athonitul a fost originar din Trapezunt, de pe țărmul sud-vestic al Mării Negre. Tatăl său era de neam din Antiohia Siriei, iar mama din Colhida (Grecia). Deși părinții Cuviosului Atanasie doreau ca el să ajungă un soldat viteaz, nu au avut parte nici măcar de creșterea lui, deoarece au murit de timpuriu. El a fost crescut de către o călugăriță, care era rudă mai îndepărtată. Într-o zi a venit în Trapezunt un slujitor împărătesc care, văzându-l pe Atanasie și calitățile sale sufletești, l-a luat la Constantinopol și l-a încredințat unui învățător vestit pentru a-l învăța filosofia; chiar Atanasie ajungând profesor mai târziu. A părăsit Constantinopolul împreună cu Mihail Malein, starețul mănăstirii Chiminan din Asia Mică. Acesta l-a tuns în monahism, dându-i numele de Atanasie. După patru ani s-a retras la muntele Athos. Împăratul Nichifor și fratele său, Leon patricianul, au ascultat rugămintea Cuviosului Atanasie și au zidit în Athos Mănăstirea Maicii Domnului, chilii și case pentru călugări. Cuviosul Atanasie a murit în timp ce înălța un zid în mănăstire, împreună cu alți șase frați călugări. Zidul s-a prăbușit peste ei și i-a omorât pe toți. S-au săvârșit multe minuni la mormântul Cuviosului Atanasie, mulți oameni bolnavi vindecându-se.

Cuviosul Lampadie a intrat în monahism din copilărie și ducându-și viața în sihăstrie, a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Tămăduia și povățuia pe toți cei care veneau la el.

Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare s-a stabilit încă din tinereţe în deşertul Scetei (Egipt), sub ascultarea sihastrului Hor. S-a retras apoi, peste Nil, la o sihăstrie din muntele Sfântului Antonie cel Mare. Cuviosul împletea rugăciunea cu munca, primind vizita multor pustnici din jur, fiind învrednicit şi cu darul facerii de minuni. Odată, un om a plecat cu fiul său spre sihăstria Cuviosului Sisoe, dar pe drum copilul s-a îmbolnăvit şi a murit. Însă tatăl nu s-a întors, ci şi-a continuat drumul. Ajungând la cuvios, în lipsa acestuia, l-a aşezat pe fiul lui cu faţa în jos, ca şi cum ar fi stat la rugăciune. Cuviosul Sisoe l-a binecuvântat pe tată, care a ieşit afară, apoi şi pe copil, spunându-i să se ridice şi să se ducă la tatăl lui. În acel moment copilul a înviat. Pe acest Părinte, insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat frații: „De va cădea vreun frate, în vreo greșeală îi este destul un an de pocăință?” Răspuns-a starețul: „Aspru este cuvântul acesta”. Zis-au frații: „Atunci șase luni, se cade să se pocăiască, cel ce a greșit?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. Și iarăși, au zis frații: „Dar patruzeci de zile, îi este de ajuns pentru pocăință?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. După aceasta, a zis: „Cred în milostivirea lubitorului de oameni că, de se va pocăi omul din tot sufletul trei zile sunt de ajuns, pentru a primi Dumnezeu pocăința lui”. Alt frate a întrebat pe stareț, zicând: „Ce voi face, părinte, că am căzut în păcat?” Starețul a răspuns: „Ridică-te, fiule, și te vei mântui.” Zis-a fratele: „După ridicare, iarăși am căzut”. Starețul i-a zis: „Ridică-te iarăși”. Fratele a zis „Până când va fi căderea și ridicarea mea?” Starețul a răspuns: „Până ce te va ajunge și te va găsi sfârșitul, ori în cele bune, ori în cele rele. Până atunci ni se cade să petrecem totdeauna în ridicare din păcate, pentru că în pocăință să ne ajungă sfârșitul”. Și când era să moară, stând lângă dânsul monahii, s-a luminat fața lui ca lumina și a grăit către dânșii: „Iată, ava Antonie a venit”. Și trecând puțin, iarăși a zis: „Iată, ceata Proorocilor a venit”. Și iarăși s-a luminat, mai mult, și a zis: „Iată, ceata Apostolilor a venit.” Și îndoit fața lui s-a luminat și vorbea cu cei nevăzuți. Și l-au rugat pe el frații, zicând: „Spune-ne, Părinte, cu cine vorbești?” Și le-a zis lor: „Iată, îngerii au venit ca să mă ia pe mine, și mă rog lor să mă lase pe mine puțin ca să mă pocăiesc”. Și i-au zis lui frații: „Nu-ți este ție de trebuință pocăință”. Răspuns-a starețul: „Cu adevărat, nu mă știu pe mine să fi atins, măcar începutul pocăinței”. Și toți frații îl știau pe el că este desăvârșit. Și iarăși, mai mult, s-a luminat și se făcuse fața lui ca soarele și s-au temut toți. Și a grăit către dânșii starețul: „Iată, vine Domnul, vedeți toți, că zice: Aduceți-Mi vasul cel ales din pustie”. Și zicând acestea, Cuviosul, îndată și-a dat duhul său la Domnul. Și s-au văzut niște fulgere și s-a umplut casa aceea de bună mireasmă. Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare a trecut cu pace la Domnul în anul 429.

Sfânta Muceniţă Lucia a fost prinsă de locţiitorul guvernatorului Provinciei Campania (Italia), Rix, care a obligat-o să jertfească zeilor. Lucia a refuzat cu desăvârşire acest lucru şi a mărturisit pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu atât curaj, încât Rix a primit şi el învăţătura creştină şi sfântul botez. De câte ori trebuia să plece la luptă, Rix venea, cu respect, la Sf. Lucia și o ruga să se roage pentru el ca să se întoarcă victorios. După 20 de ani, aflând că împăratul Dioclețian a început prigoana împotriva creștinilor, Sf. Lucia i-a cerut lui Rix să o lase să meargă înapoi în Italia. Ea își dorea să-L slăvească pe Dumnezeu împreună cu compatrioții săi. La acea vreme, Sf. Lucia reușise să-l convingă pe Rix să treacă la creștinism, acesta ajungând chiar să-și dorească mucenicia pentru Hristos. Lăsând în urmă proprietățile și familia, a plecat la Roma cu Sf. Lucia. Prefectul roman de pe-atunci, Aelius, i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia. După ei au mai fost decapitați sfinții mucenici Antoninus, Lucian, Isidore, Dion, Diodorus, Cutonis, Arnosus, Capicus și Satyrus, în total 24 de mucenici au suferit împreună cu Sf. Lucia și Rix.

Biserica Ortodoxă Română a rânduit, prin hotărârea Sfântului Sinod din anul 1992, ca în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să fie cinstiţi toţi sfinţii români. „Pe cei cunoscuţi şi pe cei necunoscuţi, pe cei care au fost canonizaţi şi trecuţi în calendar şi pe cei care nu sunt trecuţi în calendar şi care au pătimit în închisorile comuniste luptând pentru păstrarea credinţei ortodoxe”.

Cel mai tânăr, Sfânta Filofteia, 7 decembrie – 12 ani. De origine vlahă, Sfânta Filofteia a suferit moarte martirică. A fost ucisă de tatăl ei pentru că împărţea mâncarea săracilor. Moaştele Sfintei Filofteia se află la Curtea de Argeş, fiind aduse în vremea domniei lui Radu (Negru) Vodă.

Cel mai vârstnic, Sfântul Atanasie Todoran, 12 noiembrie – 104 ani. A fost martirizat la vârsta de 104 ani de către generalul Bukov, trimis de Curtea de la Viena. La 12 noiembrie 1763, binecredinciosul mucenic Atanasie a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, ,,pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…”.

Primul sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, 11 aprilie – 1950. S-a născut și a crescut în București, a avut 3 frați, a înființat la Râmnic o tipografie „Kallinik Rîmnik” pe care a donat-o ulterior Consiliului Municipal al orașului Râmnicu Vâlcea, a ctitorit Schitul Frăsinei, unde a rânduit regula de viețuire atonită, a ridicat în total 7 biserici și 3 paraclise, a cerut clerului să scrie și să vorbească doar în limba română, a fost un iubitor al literaturii, a scris versuri, o cronică, istoria Mănăstirii Cernica și îndreptare duhovnicești. Pentru că nu a adunat pe parcursul vieții averi, testamentul Sfântului Calinic a cuprins doar cărți.

Cel mai recent sfânt canonizat, Sfântul Ierarh Dionisie, 17 septembrie – 2018. Ultimul român care a făcut pasul din istorie în sinaxare este Sfântul Dionisie, Episcopul Cetăţii Albe – Ismail. Sfântul Sinod a hotărât canonizarea lui în Anul Centenarului Marii Uniri. Episcopul Dionisie reprezintă una dintre cele mai marcante personalități eclesiastice basarabene din prima jumătate a secolului trecut, fiind unul dintre luptătorii pentru realizarea statului național unitar român. La numai 15 ani, în data de 28 noiembrie 1883, a intrat în obştea Mănăstirii Suruceni, în 1908 a fost ales starețul mănăstirii, 80% dintre membrii Sfatului Țării din Basarabia îl aveau ca povățuitor și duhovnic, în 1918 a fost hirotonit episcop, trecând la cele veșnice în 1943.

Sfântul Sinod a decis pregătirea procesului de canonizare a 12 preoți și călugări pentru anul 2025, când Biserica Ortodoxă Română împlinește 140 de ani de autocefalie și 100 de ani de la obținerea statutului de patriarhie. Printre numele anunțate se regăsesc Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie și Arhimandritul Gherasim Iscu.

Sfinţi români poligloţi, Sfinții Neagoe Basarab și Andrei Șaguna, 26 septembrie și 30 noiembrie – șase limbi străine. Sfântul Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești în perioada 1512 – 1521, cunoștea româna (limba maternă), slavona, greaca, latina, turca, germana, maghiara. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, știa româna (limba maternă), maghiara, germana, greaca, slavona, sârba și franceza. Părintele Gherasim Iscu, propus spre canonizare în anul 2025, ştia şapte limbi străine.

Primii martiri atestaţi pe teritoriul României, Sfinții Epictet și Astion, 8 iulie. Au suferit moarte martirică în timpul persecuţiei împăratului Diocleţian (244-311), la 8 iulie 290. Sunt cei mai vechi martiri dobrogeni atestaţi de izvoarele hagiografice. Actul martiric închinat lor ni s-a păstrat doar într-o copie târzie din sec. al XV-lea, aflată în Biserica Mântuitorului din Utrecht. A fost publicat în anul 1615 de învăţatul iezuit Herbert Rosweyde (†1629).

Sfântul trecut la cele veşnice cel mai recent, Sf. Ioan Iacob de la Neamț, 5 august – 1960. Om de rugăciune, dar şi poet, Sfântul Ioan Iacob este un reprezentant important al Ortodoxiei, atât la nivel naţional cât şi internaţional. A trăit 47 de ani, intens, cu un dor nestins după Dumnezeu, dintre care 27 i-a petrecut în monahism. A trecut la cele veșnice în anul 1960. Ocrotitor al bibliotecarilor, primul sfânt român din calendarul Bisericii Ierusalimului, sfânt poet, stareţ al Schitului românesc de la Iordan.

Sfinți reprezentați iconografic în straie populare: Sf. Oprea Nicolae 21 octombrie, Sf. Gheorghe Pelerinul 17 august, Sf. Sava Gotul 17 aprilie, Sf. Mc. Filofteia 7 decembrie, Sf. Martiri Năsăudeni 12 noiembrie, Sf. Ioan Valahul 12 mai.

Sfânta Mare Muceniță Chiriachi a trăit în zilele împăratului Diocleţian (284-305). Era un creştin pe nume Dorotei, cu soţia sa Eusebia, care, fiindcă nu aveau fii, se rugau lui Dumnezeu să le dea rod pântecelui, făgăduind să-l dăruiască Domnului pe copilul care se va naşte. A ascultat Dumnezeu rugăciunea lor şi au născut prunc de parte femeiască, în ziua Duminicii, pentru care pricină au numit-o Chiriachi (în limba greacă Ziua Domnului, adică Duminica, se spune Chiriachi). Şi au păzit-o fecioară, fiindcă făgăduiseră să o dăruiască lui Dumnezeu. Dar, pe când Sfânta Chiriachi era de 16 ani, păgânul împărat Diocleţian a pornit prigoană împotriva creştinilor. Atunci au fost pârâţi părinţii Sfintei, împreună cu ea, că sunt creştini. Au venit slujitorii împărăteşti şi, luându-i pe toţi trei, au despărţit pe fecioară de părinţii ei. Pe bătrâni i-au dus la Melitene în Armenia, unde au pătimit pentru Hristos de la dregătorul Iustus, iar pe frumoasa Chiriachi au trimis-o în lanţuri, la cezarul Maximian Galeriu (293-311), în Nicomidia. Acesta, cercetând pe frumoasa fecioară şi văzând statornicia ei în credinţă, a poruncit să fie crunt bătută. Sfânta a primit în tăcere cumplitele lovituri de toiege. Văzând prigonitorul că nu izbuteşte să înduplece pe tânăra creştină să se lepede de credinţa ei, a lăsat-o în seama dregătorului Ilarian al Bitiniei. Şi venind acesta la judecată chiar în capiştea idolească, mai înainte de a începe el să o întrebe pe Chiriachi, s-a făcut un mare cutremur de pământ, idolii au căzut şi s-au prefăcut în pulbere şi însuşi Ilarian şi-a aflat acolo moartea. Peste câtva timp a venit un alt dregător, care, aflând pe fecioară în temniţă, a poruncit să se aprindă un foc mare şi Sfânta să fie aruncată în flăcări. Şi începând atunci o ploaie mare, a potolit vâlvătaia şi a stins focul, iar fecioara a scăpat nevătămată. A fost aruncată la fiare sălbatice, dar fiarele, simţind sfinţenia ei, se gudurau ca mieii. Mulţi păgâni văzând lucrul acesta, au crezut în Hristos. Iar dregătorul înţelegând că nimic nu izbuteşte, a poruncit ca Sfânta să fie scoasă din cetate şi ucisă. Şi luând-o slujitorii, au scos-o afară din cetate ca să-i taie capul, în ziua de 7 iulie din anul 303. Iar Sfânta a cerut voie să se roage. După ce s-a rugat, a povăţuit pe creştinii care îi urmaseră să mărturisească şi ei credinţa. Apoi, culcându-se pe pământ, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Şi ostaşii, apropiindu-se de ea ca să-i taie capul şi văzând-o deja moartă, s-au mirat. Deci s-a făcut un glas dumnezeiesc, zicând: „Mergeţi, fraţilor, şi propovăduiţi măririle lui Dumnezeu”. Atunci ostaşii şi cei ce erau de faţă au crezut în Hristos. Moaştele Sfintei au fost îngropate cu evlavie de către creştini, fiind cunoscute pentru darul facerii de minuni. Prin voia lui Dumnezeu şi purtarea de grijă a episcopului Iacob Stamati al Huşilor, în anul 1763, o mână din sfintele moaşte a fost adusă de la Marea Lavră din Muntele Athos şi aşezată în biserica Mănăstirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, ctitoria Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, catedrala de astăzi a Episcopiei Huşilor. Astfel, Sfânta a devenit ocrotitoarea acestei eparhii.

Sfântul Cuvios Toma a fost din Maleon, care se află în sud-estul Greciei și desparte Golful Argolic de cel Laconic, loc periculos pentru corăbieri. În vechime se afla acolo un templu al zeului Apolon. Preacuviosul Toma Maleotul (sec. X) a fost un ostaș cinstit de toți cei ce-l cunoșteau. Iubirea pentru Hristos l-a îndemnat însă să părăsească lumea și astfel a îmbrăcat haina smereniei călugărești și s-a dus în pustie. Dumnezeu a binecuvântat rugăciunea și nevoințele sale prin învrednicirea cu darul tămăduirilor minunate.

Sfântul Mucenic Evanghel a fost ucenic al Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie), și primul episcop atestat documentar în Episcopia de Tomis (Constanța), situată în regiunea Dacia Pontica (Scythia Minor sau Dobrogea). A păstorit credicioșii de la Gurile Dunării spre sfârșitul secolului al III-lea. Sfântul Evanghel a convertit la creștinism mulți păgâni din Dacia Pontica. Este menționat în relatarea martiriului Sfinților Epictet și Astion (8 iulie), unde este descris ca întemeietor al Bisericii din această regiune. Sfântul Evanghel i-a botezat pe părinții după trup ai Sfinților Epictet și Astion, după ce preotul Bonosus i-a convertit la creștinism. Se crede că Sfântul Evanghel a fost martirizat în timpul persecuției lui Dioclețian (284-305).

Sf. Mare Mc. Procopie, mucenic al lui Hristos, a trăit pe vremea lui Dioclețian, trăgându-se din Ierusalim, născut din tată credincios, anume Hristofor, și dintr-o mamă necredincioasă, Teodosia, iar numele lui cel dintâi era Neania, fiindcă după botez a primit numele de Procopie. Și murind tatăl său, mama sa l-a crescut în credința păgânească, învățându-l închinarea la idoli. Dar tânărul Neania, fiind isteț la minte, a deprins repede învățătura cărților filozofiei elinești. Și ajungând la vârsta bărbatului desăvârșit, mama sa a voit să-l facă ostaș destoinic, în slujba împăratului. Și a ajuns dregător al Alexandriei. Dar mergând pe drum cu două sute de ostași, cu porunca să omoare pe creștini, a auzit un glas chemându-l pe nume, Neania. Rugându-se Sfântul să i se arate mai lămurit, cine este cel ce grăia, i s-a arătat o cruce în chipul cristalului și glas s-a făcut de la cruce, zicând: „Eu sunt Hristos cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu”. Și l-a învățat toată taina credinței noastre. Întorcându-se la Schitopolis, a poruncit unui argintar să-i facă o cruce, la fel cu aceea ce i se arătase, o cruce cu trei icoane. Fiind pârât de mama sa că este creștin, Sfântul a fost trimis spre cercetare la Paulin, dregătorul din Cezareea Palestinei. Și neplecându-se să jertfească idolilor, a fost bătut cumplit, încât l-au închis în temniță aproape mort. Dar fiind vindecat de un înger, au venit la credință o mulțime de închinători la idoli, între care și mama sa, Teodosia. Și mărturisind ei pe Hristos-Dumnezeu, li s-au tăiat capetele. Atunci dregătorul a hotărât și asupra Sfântului Procopie judecată de moarte, adică să i se taie capul cu sabia. Și scoțându-l afară din cetate, la locul cel de moarte, Sfântul și-a făcut rugăciunea sa pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru sărmani, ca toți să fie păziți prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Apoi, cu bucurie, și-a plecat sub sabie cinstitul său cap și, tăindu-l, și-a dat sufletul pentru Dumnezeul său, în ziua de opt a lunii lui iulie (+303).

Sfinţii Mucenici Epictet preotul şi Astion monahul au fost originari din Asia Mică. Epictet a intrat în monahism într-una din mănăstirile provinciei romane Frigia, primind darul facerii de minuni. L-a botezat pe Astion, nepotul senatorului roman Iulian, care a intrat în monahism, devenindu-i ucenic. În jurul anului 290, cei doi au venit în provincia romană Sciţia Minor, propovăduind cu mult curaj Evanghelia lui Hristos în oraşul Halmyris şi convertind la creştinism un mare număr de păgâni. Astion a fost învrednicit şi el cu darul facerii de minuni. La porunca guvernatorului provinciei, Latronianus, Epictet şi Astion au fost întemniţaţi şi supuşi la chinuri. Li s-au tăiat capetele în oraşul Halmyris, la data de 8 iulie 290. După încetarea persecuţiilor, creştinii au ridicat o biserică deasupra criptei ce adăpostea moaştele mucenicilor, dar, din pricina năvălirilor barbare, atât biserica Sfinţilor, cât şi cetatea Halmyris, au căzut în ruină. De abia peste 17 veacuri, la praznicul Adormirii Maicii Domnului (15 august) din anul 2001, moaştele Sfinţilor au fost descoperite în chip neaşteptat în cripta de sub altarul bisericii ruinate din cetatea Halmyris, alături de un fragment de inscripţie, care cuprinde cuvintele Martir şi Astion. Sfintele moaşte se află la Mănăstirea Halmyris, din eparhia Tulcii, fiind purtate în procesiune în fiecare an la ziua pomenirii lor, 8 iulie.

Icoana Maicii Domnului „Îndrumătoarea” se află în patrimoniul Mănăstirii Neamț de șase secole.

Ea datează din anul 665, a fost pictată în Lida și a fost dăruită domnitorului Alexandru cel Bun de Împăratul Bizanțului Ioan al VIII-lea Paleologul. Tradiţia şi unele însemnări vechi atestă că icoana de la Mănăstirea Neamţ este o copie a celei despre care se spune că a fost pictată prin minune pe un stâlp al bisericii din Lida, oraş din Israel. Pictura icoanei aflată în Biserica „Înălţarea Domnului“ din incinta mănăstirii este protejată cu o îmbrăcăminte metalică, ornamentată cu pietre preţioase, între anii 1844-1845, în timpul stareţului Neonil. Icoana a fost ascunsă în perioada 3 iunie 1821-28 octombrie 1822 în pădure pentru a fi apărată de turci.

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie, originar din Antiohia, a cunoscut pe Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului la Ierusalim, unde a venit însoţit de tatăl său. Călătoria lor a avut loc la scurt timp după Înălţarea la cer a Domnului şi după Pogorârea Duhului Sfânt. La Ierusalim, Pangratie a fost botezat de Sfântul Apostol Petru. Apostolul, văzând râvna lui Pangratie, l-a sfinţit Episcop al Tavromeniei din Sicilia (astăzi oraşul Taormina). În urma propovăduirii Evangheliei de către Pangratie, însuşi dregătorul împărătesc Bonifatie s-a botezat, ridicând şi o biserică. Cu toată râvna Sfântului Pangratie, mulţi dintre locuitori nu au renunţat la păgânism. Profitând că Bonifatie era plecat din cetate, păgânii l-au prins pe Pangratie şi l-au ucis.

Sf. 45 de Mucenici au trăit în timpul împăratului Liciniu (308-321). În acea perioadă, deși creştinii erau prinşi şi omorâţi, numărul lor, în loc să scadă, creştea fără încetare. Credinţa în Hristos luminase în acel oraş şi cugetele căpeteniilor, între care se aflau: Leontie, Mavrichie, Daniil şi Antonie. Aceştia, fără vreo teamă îşi arătau credinţa lor în Hristos Cel înviat din morţi. Pentru aceasta au îndurat chinuri pe care numai o minte rătăcită le putea născoci şi, împreună cu ei, au pătimit şi alţi 41 de creştini. În Nicopolea Armeniei Sfântul Leontie a fost adus înaintea judecătorului Lysius, împreună cu mai mulți prieteni ai lui. Ei au mărturisit înaintea lui Lysius, care era reprezentant și prieten al lui Licinius, că sunt creștini. „Și unde este Hristos al vostru?” a întrebat Lysius: „Au nu s-a răstignit el și nu a murit în chinuri?” La acestea a dat răspuns Sfântul Leontie: „Din moment ce știi că Hristos al nostru a murit pe cruce atunci cunoaște, judecătorule, că El a și înviat din morți și S-a înălțat la cer.”

După o vorbire lungă despre credință, Lysius a poruncit să fie biciuiți iar apoi aruncați în temniță, unde să nu li se dea nici mâncare, nici băutură. O femeie creștină din înalta aristocrație, pe nume Vlassiana, le-a adus apă pe care le-a strecurat-o prin fereastra temniței. Când a sunat ceasul rostirii osândei, înaintea lui Lysius s-au înfățișat doi dintre soldații lui și i-au declarat în față că sunt creștini, împreună și cu mai mulți alții, întru totul patruzeci și cinci de suflete. Judecătorul i-a osândit pe toți la moarte, poruncind ca să li se taie mâinile și picioarele, iar trupurile astfel mutilate să le fie aruncate în foc. Această tortură bestială a fost împlinită întocmai, iar suflețele cele mucenicești s-au înălțat la împăratul Hristos, strămutându-se la viața veșnică. Acești Sfinți patruzeci și cinci de mucenici au luat cu cinste cununa mărturisirii celei sângeroase în anul 319.

Sfânta Mare Muceniță Eufimia s-a născut în orașul Calcedon (Kadikoy – Turcia) din părinți binecredincioși, Filofron și Teodosiana. În anul 307, în timpul persecuției pornite de împăratul Dioclețian împotriva creștinilor, Sfânta Eufimia a fost denunțată guvernatorului Prisc că este creștină. Suferința ei a început în timpul serbării păgâne închinată zeului Ares, zeul războiului, la care trebuiau să participe toți locuitorii și să aducă jertfă idolilor. Sfânta Eufimia a refuzat să participe la această sărbătoare păgână și s-a ascuns în munți, însă a fost prinsă împreună cu alți patruzeci și nouă de creștini și au fost aduși împreună înaintea guvernatorului Prisc pentru a fi judecați. Refuzând să aducă jertfă idolilor, Sfânta a fost supusă la numeroase chinuri, însă prin minune dumnezeiască un înger al Domnului îi vindeca rănile, fapt pentru care guvernatorul a acuzat-o de vrăjitorie. Primind poruncă să o arunce pe sfântă într-un cuptor înroșit, ostașii Victor și Sosten au fost opriți de îngerii lui Dumnezeu, fapt pentru care cei doi s-au convertit la creștinism și au primit moarte mucenicească din porunca guvernatorului Prisc. Alți doi ostași, Cezar și Varus au ascultat porunca guvernatorului și au aruncat-o în cuptor, fapt pentru care au fost pedepsiți de către Dumnezeu. Neavând nici o arsură, sfânta muceniță a fost scoasă din cuptor și întemnițată. A doua zi a fost adusă din nou în fața guvernatorului și supusă supliciilor. În cele din urmă Sfânta Eufimia a suferit moarte martirică, fiind aruncată animalelor sălbatice. Trupul sfintei a fost luat de părinții ei și îngropat în afara orașului. Mai târziu, creștinii au dezgropat sfintele moaște și le-au așezat cu evlavie în biserica zidită în cinstea ei, în Calcedon. Sinodul al IV-lea Ecumenic din anul 451 s-a ținut în biserica sfintei mucenițe Eufimia din Calcedon. Ulterior, moaștele sfintei au fost mutate din Calcedon în biserica Sfintei Sofia din Constantinopol. Împăratul Constantin Copronim (741-775), care era împotriva sfintelor icoane, voia să le arunce în mare, însă au fost păzite prin minune dumnezeiască. O parte din sfintele moaște se află în orașul Silviri (pe coasta apuseană a Mării Marmara), iar o altă parte se află în Paris.

Sfânta Olga, împărăteasa Rusiei, a fost soția prințului rus Igor. Sfânta Olga s-a născut în satul Vibutca (din apropierea orașului Pskov de astăzi). Se trăgea dintr-un neam ales, potrivit istoricilor vremii era strănepoata lui Gostomislu, unul din marii cneji ruși din Novgorod. După ce soțul i-a trecut la cele veșnice, Sfânta Olga a devenit împărăteasa Rusiei, deoarece fiul ei Sviatoslav era minor. Olga a fost prima principesă care a primit botezul, împreună cu mulți din dregătorii săi, în timpul unei călătorii la Constantinopol, în anul 957. Întorcându-se în Kiev, Sfânta Olga a ridicat numeroase biserici, a adus numeroși oameni la credința în Hristos și a distrus templele idolilor.

În data de 11 iulie 969 Sfânta Olga s-a mutat cu pace la Domnul.

Icoana Maicii Domnului Prodromița (Înaintemergătoarea) este o icoană făcătoare de minuni „nefăcută de mână omenească” de la Schitul Sfântul Ioan Botezătorul - Prodromu (Înaintemergătorul) din Sfântul Munte Athos. Icoana se numără printre puținele nefăcute de mână omenească, pictarea având loc în 1863 - pe când se construia Schitul Prodromu, la Schitul Bucium, azi Mănăstirea Bucium din județul Iași. Cuvioșii ctitori monahi, Nifon şi Nectarie, au căutat un iconar care să picteze o icoană a Maicii Domnului în curăție, post şi rugăciune. L-au ales pe Iordache Nicolau din Iași, iconar bătrân și credincios. Acesta a pictat veşmin­tele și fundalul, lăsând la urmă chipurile, după cum este rânduiala picturii de icoane. În mod inexplicabil, la final, sfintele chipuri nu se lăsau zugrăvite cum se cuvine. Amărât, bătrânul iconar a acoperit icoana, a încuiat atelierul şi a amânat lucrul pentru a doua zi. În dimineața următoare a descoperit icoana pictată cu chipuri senine și luminoase. Despre această minune a lăsat o mărturie scrisă, cu data de 29 iunie 1863, care se păstrează la Schitul Prodromu.

Sfinții Mucenici Proclu și Ilarie (+100, începutul sec. al II-lea) erau originari din orașul Calipta, aproape de Ancira (Galatia - Asia Mică). Au pătimit în vremea împăratului Traian (98-117), din porunca guvernatorului Maxim. Sfântul Mucenic Proclu a fost prins și supus supliciilor deoarece a mărturisit cu mult curaj pe Hristos și a refuzat să se lepede de dreapta credință. În cele din urmă a suferit moarte martirică fiind ucis cu săgeți, în afara orașului. În drum spre locul martirajului, i-a ieșit în cale Sfântul Ilarie, nepotul său de frate. Acesta l-a îmbrățișat și a mărturisit că și el este creștin, fapt pentru care a fost întemnițat și, după trei zile, ucis prin decapitare. Creștinii din orașul Calipta au luat trupurile mucenicilor și le-au îngropat noaptea, în taină, în același mormânt.

Sfântul Mihail Maleinul s-a născut către anul 894, în regiunea Charsian din Capadocia, și a primit la botez numele de Manuel. Era rudă cu împăratul bizantin Leon al VI-lea cel Înțelept (886-911). La vârsta de 18 ani a plecat în Bitinia, la Mănăstirea Kiminas (Kyminas), sub ascultarea și îndrumarea bătrânului Ioan Heladites, care la tuns în monahism cu numele de Michel. Așa se face că după un timp a fost hirotonisit, fiind chemat la preoție. Prin rugăciune și studiul Scripturilor, Mihail a arătat cum preoția și călugăria merg împreună, atrăgând harul discernământului și al pătrunderii inimilor și situațiilor. Înțelegerea neputinței omenești l-a făcut iubitor și îngăduitor cu oamenii, totdeauna mângâindu-i și rugându-se pentru ei, încât adeseori s-au împlinit și minuni prin rugăciunile lui. Primește de la starețul său binecuvântarea de a trăi ca anahoret-eremit. Cinci zile din săptămână se retrage într-o peșteră nu departe de mănăstire, în rugăciune și liniștire (isihie), iar sâmbăta și duminica revine în comunitatea fraților pentru a participa la sfintele slujbe și a se împărtăși cu Sfintele Taine. În locul numit Lacul Uscat, cuviosul a întemeiat o mănăstire de călugări, cu o regulă de viață foarte strictă. Când mănăstirea s-a întărit, sfântul s-a urcat și mai sus în munți și a întemeiat acolo o altă mănăstire. Așa, cu osteneala cuviosului Mihail, întreg muntele Kimina (Kyminas) s-a umplut de obști mănăstirești, de unde rugăciuni se înălțau fără încetare către Tronul cel de Sus. Către anul 953, un tânăr numit Avraam, s-a alăturat obștii, sub îndrumarea sfântului stareț Mihail; acesta i-a dat numele de Atanasie. Mai târziu, sfântul Atanasie (prăznuit la 5 iulie) a ajuns în Muntele Athos, unde a întemeiat prima mănăstire cu viață de obște: Marea Lavră. În zidirea și împodobirea acestei mari mănăstiri, sfântul Atanasie a avut în ajutor pe nepotul sfântului stareț Mihail, viitorul împărat bizantin Nichifor Focas (963-969). După cincizeci de ani de osteneli și lupte călugărești, sfântul Mihail Maleinos (Maleinul) a adormit în pace, către anul 962.

Sfânta Veronica (sec. I) era originară din Cezareea lui Filip - Paneas (în apropiere de Muntele Hermon, în nordul Țării Sfinte). Potrivit unei vechi tradiții, Sfânta Veronica este femeia pe care Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat-o de o boală grea, așa cum ne spune și Evanghelia după Matei: „iată o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă; Iar Iisus, întorcându-Se și văzând-o, i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Și s-a tămăduit femeia din ceasul acela” (Mt. cap. 9, vs. 20). De asemenea, se pare că Sfânta Veronica a fost femeia care I-a șters fața Mântuitorului Iisus Hristos, în timpul patimilor Sale, pe drumul Golgotei. Pe această pânză s-a imprimat chipul Mântuitorului, rămânând cunoscută în istorie ca Sfânta Mahramă – prima icoană a Mântuitorului, una nefăcută de o mână omenească.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul s-a născut în Farasa Capadociei - Asia Mică, pe 25 iulie 1924. A intrat în obştea Mănăstirii Esfigmenu din Sfântul Munte Athos în 1953, iar în anul următor a fost făcut rasofor, primind numele Averchie. În 1956 a plecat la Mănăstirea Filotheu, urmând ca la 3 martie 1957 să fie făcut stavrofor, primind schima mică şi luând numele Paisie. În 1958 se mută la Mănăstirea Naşterii Maicii Domnului, la Stomio - Koniţa, unde a rămas până în 1962, când a plecat în peninsula Sinai şi a locuit la Chilia Sfinţilor Galaction şi Epistimia. În 1964 a revenit la Sfântul Munte şi s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfinţilor Arhangheli. A primit schima mare pe 11 ianuarie 1966. De numele său este legată şi istoria Mănăstirii Sfântului Ioan Evanghelistul şi Teologul din Suroti, căreia i-a pus temeliile de zid şi cele duhovniceşti. La sfârşitul lui 1967 s-a dus la Katunakia (Muntele Athos) şi s-a stabilit la Chilia Sfântului Ipatie a Mănăstirii Marea Lavră. În 1968 a mers la Mănăstirea Stavronikita, unde a ajutat la trecerea acesteia de la viaţa idioritmică la cea chinovială, precum şi la punerea bazelor duhovniceşti ale noii obşti. În data de 1 martie 1969 s-a mutat la Chilia „Sfânta Cruce“, unde a rămas până în 1979, când s-a înscris ca monah aparţinând de Mănăstirea Kutlumuş şi a preluat Chilia Naşterii Maicii Domnului - Panaguda, locul unde au primit ajutor mii de suflete. Pe 4 noiembrie 1993 a ieşit pentru ultima oară din Sfântul Munte pentru a fi prezent, ca de obicei, la privegherea sărbătorii Sfântului Arsenie (10 noiembrie), la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul“ din Suroti. La scurt timp i s-a descoperit o tumoare canceroasă la intestinul gros şi s-a luat hotărârea de a fi operat în data de 4 februarie 1994. A stat internat la Spitalul Theaghenio (Tesalonic) timp de 10 zile, după care a fost adus să se refacă la Mănăstirea Suroti. Pe 12 iulie 1994 şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat la mănăstirea din Suroti, lângă Tesalonic, potrivit dorinţei sale.

Sfântul Cuvios Părinte Dimitrie cel Nou a trăit pe vremea binecredincioșilor împărați vlaho-bulgari (sec. XII-XIV), într-un sat mic numit Basarabov sau Basarabi, așezat pe apa Lomului. Născut din părinți săraci, dar creștini dreptcredincioși, Dimitrie nu s-a deprins cu învățături înalte sau meșteșuguri lumești, ci era păstor, ostenindu-se în lucrarea sa, dar și la săvârșirea faptelor bune, paza minții și dobândirea smereniei și a rugăciunii. După ce a viețuit destulă vreme în această îndeletnicire, s-a dus la o mică mănăstire, aflată într-o peșteră pe apa Lomului. Acolo a primit schima monahală, ascunzându-se de rudenii, prieteni și cunoscuți și s-a nevoit spre luptele cele mai anevoioase și duhovnicești: post aspru, priveghere și rugăciune de toată noaptea, smerita cugetare întru frica lui Dumnezeu, lucrări care l-au adus la nepătimire, ajungând a fi bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Efeseni 4, 13), pentru că a mai viețui în trup i se părea o adevărată pagubă, iar a zbura spre veșnicele lăcașuri o neprețuită dobândă (cf. Filipeni 1, 20-27). Din descoperire dumnezeiască, mai dinainte cunoscându-și sfârșitul, s-a culcat între două pietre mari ce se aflau acolo, aproape de peșteră și astfel și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, iar mult truditul lui trup a rămas nevătămat între acele două pietre vreme îndelungată. Odată, s-a revărsat apa Lomului și s-au surpat lespezile care acopereau trupul sfințit al Cuviosului Dimitrie cel Nou, iar moaștele au căzut în apă, rămânând acolo, ca o neprețuită comoară duhovnicească. Apoi, Cuviosul s-a arătat în vis unei copile care era chinuită de duh necurat, arătându-i locul și zicându-i: „Eu te voi vindeca, dacă părinții tăi mă vor scoate din apă!” Dimineața, copila a spus părinților visul pe care l-a avut. Atunci, adunându-se preoți și oameni mulți, s-au dus toți la locul descoperit copilei în vis, unde adeseori se arăta o lumină, care se socotea de cei de rând a fi semn că acolo era o comoară. Căutând cu de-amănuntul, au aflat sfintele lui moaște în prundiș, strălucind ca aurul, după cum se arătase copilei, le-au scos întregi și le-au dus în satul Basarabov. Vestea despre aflarea cinstitelor moaște a ajuns și la domnitorul Țării Românești, care a trimis preoți si boieri ca să aducă moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie. Dar Sfântul nu a voit atunci să vină în Țara Românească, încât moaștele sale nu au putut fi mișcate din loc mai departe de Ruse. De aceea, toți s-au sfătuit să înjuge două juninci tinere la carul în care se aflau moaștele Sfântului și să le lase să meargă încotro vor vrea, socotind că aceasta va fi voia Cuviosului. Și - o, minune! - junincile s-au întors cu moaștele Sfântului la Basarabov. De aceea, domnitorul de atunci al Țării Românești a zidit acolo o biserică pe cheltuiala sa. Între anii 1769 și 1774, fiind război între împărăția Rusiei și Poarta Otomană și cuprinzând rușii Moldova și Țara Românească, generalul Ivan Petru Saltîkov a ocupat și câteva sate de peste Dunăre, între care și satul Basarabov, unde moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou se aflau în biserica părăsită a satului. Atunci, de teamă ca nu cumva turcii, care se îndreptau spre Dunăre, să le pângărească, ge-neralul a luat cu sine sfintele moaște, dorind să le ducă la Kiev. La întoarcerea din război, trecând prin București, la stăruințele drept-credinciosului negustor Hagi Dimitrie, care a căzut înaintea lui cu rugămintea să nu înstrăineze sfintele moaște, ci să le dăruiască țării noastre, pentru prăzile și jafurile pe care le-au pătimit românii din pricina războiului și să-i mângâie cu acest dar, înduplecându-se, generalul a dăruit sfintele moaște mitropolitului Grigorie al II-lea al Țării Românești (1760-1787); deci, împreună cu tot poporul, cu mare cinste și evlavie, în ziua de 13 iulie 1774, mitropolitul a așezat sfintele moaște ale Cuviosului Părinte Dimitrie în Catedrala Mitropoliei din București, unde se află și astăzi. Generalul a oprit doar mâna dreaptă a Sfântului, trimițând-o la Lavra Pecerska din Kiev. Și îndată a simțit poporul ocrotirea și sprijinul Sfântului, întrucât nu numai că a încetat războiul dintre ruși și turci, ci a contenit și molima ciumei, care bântuia atunci. În următorii ani, cu binecuvântarea evlaviosului mitropolit Grigorie al II-lea, s-a alcătuit și s-a tipărit Slujba în cinstea Sfântului, iar, în anul 1792, mitropolitul Filaret al II-lea l-a numit pe Sfântul Dimitrie Ocrotitor al Bucureștilor. Și, într-adevăr, Sfântul s-a arătat ocrotitor de-a lungul timpului, prin diferite semne și minuni. Astfel, moaștele Sfântului au fost purtate în procesiuni pentru îndepărtarea unor calamități: în anul 1802, după un cutremur puternic, mitropolitul Dositei Filitti al Țării Românești (1793-1810), a scos în procesiune racla cu moaștele Sfântului, aducând liniștire bucureștenilor, îngroziți de spaima cutremurului; în anul 1803, din cauza secetei, s-a făcut o procesiune condusă de mitropolitul Dositei Filitti și de domnitorul Constantin Ipsilanti; în anul 1813, în timpul „Ciumei lui Caragea” (1813-1814), procesiunea a fost condusă de mitropolitul Nectarie; în anul 1817, când orașul era cuprins de secetă; în anul 1827, procesiunea condusă de Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălul a adus îndată ploaia; în anul 1831, generalul Pavel Kiseleff, președintele Divanului Țării Românești, a cerut ca cinstitele moaște ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou să fie scoase în procesiune prin oraș până la Câmpia lui Filaret, în ziua de 15 septembrie. Mărturiile militare și tradiția urbană au consemnat în diverse scrieri, din ziua aceea și până la sfârșitul lunii octombrie, faptul că a scăzut numărul celor care se îmbolnăveau; în 23 martie 1847, a izbucnit un mare incendiu în București. Îngroziți de această nenorocire, credincioșii au fugit în Dealul Mitropoliei și au cerut mitropolitului Neofit al II-lea să scoată în procesiune moaștele Ocrotitorului Bucureștilor; în primăvara anului 1867, când seceta amenința recoltele, s-a organizat din nou o procesiune cu sfintele moaște, de la Mitropolie până la Câmpia Libertății, unde, fiind de față mitropolitul Nifon și principele Carol I, s-au înălțat rugăciuni către Dumnezeu, avându-l mijlocitor pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou; în iulie 1870, când copiii din București erau afectați de o boală numită angină difterică, mitropolitul Primat Nifon a binecuvântat ca moaștele Sfântului să fie scoase în procesiune, iar mamele, cu credință, își atingeau pruncii de racla Cuviosului, spre a fi păziți sănătoși. În vremea Primului Război Mondial, în 17 februarie 1918, o trupă de soldați bulgari, în timpul nopții, au răpit moaștele Cuviosului din Catedrală. Ei au plecat în grabă și toată noaptea au căutat drumul spre Giurgiu. Dar o ceață deasă nu le-a îngăduit să înainteze și au fost capturați de patrula solicitată de mitropolitul primat Conon al Ungrovlahiei pentru aflarea raclei. După ce sfintele moaște au revenit în Catedrală, bucureștenii și-au arătat evlavia și bucuria printr-un pelerinaj vreme de o lună, zi și noapte, când toată suflarea orașului a trecut prin fața raclei în care se aflau sfintele moaște, mulțumind Sfântului Cuvios Dimitrie cu lacrimi de bucurie pentru că nu ne-a părăsit. Această întâmplare a fost un prilej de a cunoaște dragostea Sfântului față de poporul român, dar și un prilej ca aceștia să-și arate evlavia față de Sfântul ocrotitor care, prin moaștele sale, săvârșește mari minuni și dăruiește grabnic ajutor și îmbelșugată binecuvântare. În anii ’80 ai secolului al XX-lea, regimul comunist a intenționat să dărâme Catedrala și reședința patriarhală, iar în octombrie 1989 conducătorii atei nu au îngăduit desfășurarea sărbătorii Sfântului pe Dealul Patriarhiei, dar în luna decembrie a aceluiași an regimul comunist a căzut. Astfel, Sfântul a făcut să cadă tirania ateistă și a păzit neatinsă biserica în care îi sunt adăpostite cinstitele moaște. În anul 2020, în Duminica a V-a din Sfântul și Marele Post, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc o procesiune pe străzile Bucureștiului cu icoana și moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, pentru încetarea pandemiei de coronavirus. În anul 2022, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a instituit sărbătoarea Aducerii moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la București, cu zi de prăznuire la 13 iulie, sărbătoare înscrisă în calendar începând cu anul 2024, la împlinirea a 250 de ani de la acest eveniment binecuvântat.

Sfântul Arhanghel Gavriil este cel care a adus Sfintei Fecioare Maria Vestea cea Bună a mântuirii.

Tot el i-a explicat prorocului Daniil vedeniile sale minunate, s-a arătat dreptei Ana înştiinţând-o că va naşte pe Maica Domnului nostru Iisus Hristos şi a fost păzitorul Sfintei Fecioare Maria pe când se afla în templu. S-a arătat şi preotului Zaharia vestindu-i naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, le-a vestit păstorilor la Betleem marea bucurie a Naşterii Domnului şi s-a arătat Mântuitorului Hristos în Grădina Ghetsimani înainte de Patima Sa cea de bunăvoie. În ziua Învierii Domnului s-a arătat femeilor mironosiţe și Sfintei Fecioare Maria, pe când se ruga în Muntele Eleonului, vestindu-i apropierea cinstitei Adormiri. Arhanghelul Gavriil, al cărui nume înseamnă „puterea lui Dumnezeu”, mai este pomenit în 8 noiembrie, de Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, dar şi în ziua de după Buna Vestire (26 martie). Pomenirea de astăzi se datorează sfinţirii bisericii din Constantinopol, din secolul al IX-lea, cu hramul Arhanghelului Gavriil.

Cuviosul Ştefan Savaitul s-a călugărit din tinereţe în vestita Mănăstire Sfântul Sava din Palestina. Pentru viaţa sa duhovnicească îmbunătăţită a fost învrednicit cu treapta arhieriei. Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul vindecărilor. Astfel, a vindecat prin rugăciune o fecioară stăpânită de diavol, îmblânzea animalele sălbatice şi prin lovirea cu toiagul în piatră a făcut să iasă apă, pentru ca unul din ucenicii lui să-şi potolească setea. A trecut cu pace la Domnul.

Tot în această zi, Biserica Ortodoxă pomeneşte pe Sf. Cuv. Sara, menționată printre femeile sfinte care au mers la mormântul Domnului în Ziua Învierii.