SINAXAR

La 40 de zile după Naşterea Domnului Iisus Hristos din Fecioara Maria (prăznuită în 25 decembrie), cinstim ziua aducerii Pruncului Iisus la templul din Ierusalim, de Preasfânta Lui Maică şi de Dreptul Iosif, care ascultau și împlineau porunca Legii vechi. În această zi bătrânul Simeon, mişcat de Duhul Sfânt, a venit şi el la templu, unde i s-a împlinit, înainte de moarte, aşteptarea de a-L vedea pe Mesia, precum i se făgăduise. El a văzut, în Pruncul adus la templu, mântuirea pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii, mai presus decât toată puterea Legii vechi. Bucuros de această descoperire, bătrânul Simeon a venit în întâmpinarea Pruncului Iisus şi, luându-L în braţe, plin de recunoştinţă, a înălțat minunata lui cântare: „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne…” Pentru el, Hristos este mân-tuirea trimisă de Dumnezeu în lume, Hristos este Lumina tuturor popoarelor, Hristos este slava vechiului Israel, dar mai ales a noului Israel, poporul creştinilor. Simeon propovăduieşte şi despre pătimirea pe care o va avea Maica lui Dumnezeu la vremea Răstignirii Domnului, zicând: „Încă şi prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 35), adică atunci când Îl va vedea pe Iisus răstignit, sufletul ei va fi cuprins de o durere cumplită şi de o mare întristare, fiind străpuns ca şi cu o sabie. La întâmpinarea Domnului a fost de față și Prorocița Ana, fiica lui Fanuel, înaintată în vârstă, care ziua și noaptea stăruia în templu, în rugăciune și post. Ea a mulţumit lui Dumnezeu, văzându-L îmbrăcat în trup omenesc pe Mesia Cel așteptat, spre mântuirea lumii. Astfel, astăzi, prin glasul Dreptului Simeon şi prin smerita prezenţă a bătrânei Ana, alături de Hristos Prunc, se întâlnesc, în templu, Legea veche a literei, cu Legea cea nouă a Duhului Sfânt. Mântuitorul împlineşte porunca Legii vechi, în numele nostru al tuturor, ca să ne facă pe toţi liberi faţă de Legea veche, dar totodată ne cheamă să primim și Legea cea nouă, puterea de mântuire a credinţei în El, mai tare decât Legea veche, puterea de mântuire a tuturor popoarelor lumii. Această veste bună este darul cel mai de preţ al întâmpinării Domnului de astăzi, de  Dreptul Simeon la templu. Astfel, fiecare creștin este chemat să întâmpine pe Pruncul Iisus şi să-L primească, rostind ca și Simeon: „Ochii mei, Stăpâne, au văzut mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor” (Luca 2, 29). Rugăciunea Dreptului Simeon nu vrea să spună numai că acela care a primit pe Iisus poate muri în pace, ci înseamnă şi că cel ce a primit pe Iisus şi puterea Lui de mântuire are cu sine puterea de a trăi şi viaţa de aici împăcat cu Dumnezeu, departe de robia păcatului şi liber de tirania celui rău.

Credința cea mare și stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată și lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, știutorul inimilor omenești. Trei gânduri mari stăpâneau mintea și inima ei. Întâi, credința tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta și-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferința fiicei sale. Pe toate aceste trei gânduri le-a scos la lumină din inima sa, când a zis: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!“ Este alungată ca un câine, dar nu se deznădăjduiește de cererea ei și crede cu mare tărie că, până la urmă, va căpăta o fărâ-mitură din pâinea îndurărilor lui Dumnezeu și Stăpânului ei. Vedeți că smerenia și credința acestei femei păgâne este mai mare decât a multor creștini din zilele noastre.

Sfântul și Dreptul Simeon este unul dintre cei 70 de înţelepţi care au tradus din limba ebraică în limba greacă Vechiul Testament, la porunca regelui Ptolemeu al Egiptului. Când au ajuns cu tâlcuirea la capitolul al VII-lea, versetul 14 din cartea Prorocului Isaia, unde scrie „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuil”, bătrânul Simeon s-a îndoit în inima sa, zicând că nu este cu putinţă ca o fecioară să nască neştiind de bărbat şi, luând cuţitul, a vrut să şteargă aceste cuvinte. În clipa aceea a fost însă oprit de îngerul Domnului care i-a spus: „Nu fi necredincios în cele scrise, a căror împlinire tu însuţi o vei vedea, pentru că nu vei vedea moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce Se va naşte din Curata Fecioară, Hristos Domnul”. Aceasta a fost făgăduinţa despre care scrie Sfântul Evanghelist Luca: „Şi era făgăduit lui de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea, până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului!” (Luca II, 26). Dând crezare cuvintelor îngereşti, Simeon a aşteptat venirea lui Hristos în lume. La 40 de zile după naştere, Pruncul Iisus a fost adus la templul din Ierusalim de Fecioara Maria şi Dreptul Iosif, după obiceiul Legii vechi. Atunci Sfântul Simeon, îndemnat de Duhul Sfânt, a luat în mâini pe Domnul şi a zis: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta“. El a prorocit despre patima lui Hristos şi despre răstignirea Lui, spunând că va trece prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu sabia mâhnirii şi a necazului, când va vedea pe Fiul său răstignit pe Cruce. Deşi, Sfânta Evanghelie nu arată că a fost preot, unii Sfinţi Părinţi socotesc că dreptul Simeon a fost preot la templul din Ierusalim. Din lucrarea lui la „Întâmpinarea Domnului”, (Luca II, 23-27) reiese în chip neîndoielnic că dreptul Simeon a împlinit slujba de preot. Tradiţia spune că dreptul Simeon a murit la vârsta de 360 de ani. Sfintele sale moaşte au fost aduse în Constanti-nopol în vremea împăratului Justin cel Mic (565-578) şi aşezate în Biserica Halcopratiei.

Sfânta Prorociță Ana era fata lui Fanuil din neamul lui Asir. După ce a locuit cu bărbatul ei şapte ani, acesta a trecut la cele veşnice, iar ea a rămas la Templu toată viaţa, stăruind în post şi rugăciune, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Ţinând acest mod de viaţă în chip neobosit, ea s-a învrednicit a vedea pe Domnul când a fost dus la Templu, la patruzeci de zile de la naşterea Sa în trup, de Preasfânta Lui Maică şi de Dreptul Iosif.

Sfântul Cuvios Isidor Pelusiotul s-a născut în anul 360 în Alexandria Egiptului, din părinţi creştini, rude apropiate cu Arhiepiscopul Trofil al Alexandriei (383-412) şi cu Sfântul Chiril (412-444), urmaşul acestuia. Având o situaţie financiară bună, părinţii l-au trimis pe tânărul Isidor la şcolile de filozofie şi teologie din Antiohia, tocmai când păstorea acolo ca preot Sfântul Ioan Gură de Aur. Isidor i-a fost ucenic şi l-a avut ca pildă de trăire duhovnicească. Reîntors în Egipt, ar fi putut să aibă o slujbă deosebită, însă Isidor a renunţat la moştenirea primită de la părinţi şi a intrat în Mănăstirea Pilusiu din partea de răsărit a deltei Nilului, nu departe de oraşul cu acelaşi nume. De aceea şi Cuviosul Isidor este numit „pelusiotul”. Cuvântul grecesc „pilos” înseamnă mlaştină sau noroi şi cum mănăstirea era poziţionată în delta fluviului Nil, într-o regiune mlăştinoasă, i s-a zis „Pilusiu”, adică mănăstirea din mlaştini. În acea mănăstire şi-a petrecut Isidor tot restul vieţii, sporind în rugăciune şi credinţă faţă de Dumnezeu. Acolo s-a învrednicit de treapta preoţiei, ajungând şi stareţ. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450) îl cinstea în mod deosebit pe Cuviosul Isidor. Acesta îl sfătuieşte pe împărat să convoa-ce Sinodul al III-lea Ecumenic la Efes, în anul 431, pentru apărarea dreptei credinţe creştine împotriva ereziei nestoriene. De la Cuviosul Isidor au rămas 2090 de epistole pline de înţelepciune, sfaturi duhovniceşti şi ştiinţă teologică. Astfel, a povăţuit Cuviosul Isidor pe toţi până la adânci bătrâneţi, când s-a mutat cu pace la Domnul, în anul 436.

Sfântul Sfinţit Mucenic Avramie a trăit în secolul al IV-lea, fiind episcop în localitatea Arbela din Persia. A fost prins de mai marele preoţilor păgâni şi obligat să se închine soarelui. Refuzând acest lucru, Episcopul Avramie a fost supus la multe chinuri şi dus în localitatea Telman, unde a primit moarte mucenicească prin sabie, în anul 353.

Sfânta Agata s-a născut în cetatea Panorm (astăzi Palermo) din Sicilia. Fiind fecioară de neam ales şi bogată de averi pământeşti, era strălucită şi cu frumuseţea trupului, iar dragostea pentru Hristos era podoaba sufletului ei. În acea vreme, împărăţind păgânul Deciu (249-251), iar Cvintilian fiind pus dregător al Siciliei, a ieşit păgânească poruncă pentru prigonirea şi uciderea creştinilor. Şi dregătorul, auzind de această fecioară că este creştină, cuprins de gânduri necurate, a poruncit să fie adusă la judecata lui, în cetatea Catania. Iar ea, pe drum, între ostaşi, nu înceta a-L ruga pe Hristos să o întărească să-şi mărturisească fără temere credinţa. Deci, intrând în Catania, a poruncit dregătorul să o ducă în casa unei femei necredincioase, anume Afrodisia, ca să o despartă de credinţa în Hristos şi să o întoarcă spre dragostea lumească. Dar ea, ţinându-se tare în credinţă, dorea să moară mai bine de moarte mucenicească, decât să se lepede de Hristos. Drept aceea, a fost dusă înaintea lui Cvintilian şi, mărturisind ea pe Hristos, dregătorul a poruncit, după multe chinuri, să i se taie amândoi sânii. Dar a vindecat-o noaptea Dumnezeu în închisoare prin arătarea Sfântului Apostol Petru. Deci, au scos-o iarăşi la judecată şi, rămânând statornică în credinţă, au târât-o pe cioburi ascuţite şi au ars-o cu cărbuni aprinşi. După acestea, aruncată fiind în temniţă, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la cinci februarie în anul 251. Creştinii i-au îngropat trupul cu mare cinste, iar la prohodirea ei un înger în chip de tânăr a pus în racla sfintei o tăbliţă de piatră, apoi s-a făcut nevăzut. Pe tăbliţă scria: „Minte cuvioasă, cinste de la Dumnezeu şi izbăvire patriei”. Multe minuni s-au făcut apoi prin cinstitele ei moaşte. În secolul al XI-lea au fost mutate la Constantinopol, de unde au fost readuse în Sicilia de către cruciaţi, în anul 1204. Capul sfintei se păstrează astăzi la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos, iar celelalte părţi în Catania (Italia), unde până astăzi ziua de cinci februarie este sărbătorită în chip strălucit.

Sfânta Muceniță Teodula a pătimit în anul 304, în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor declanșate de împărații Dioclețian și Maximian, în orașul Anazarvei din Cilicia (Asia Mică), din porunca lui Pelaghie, un slujitor împărătesc. Acesta urmărea creștinii și îi obliga să jertfească idolilor. Sfânta Teodula a mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos cu bărbăție. A fost supusă la multe suplicii. Cum judecătorul insista ca Teodula să jertfească zeilor, sfânta a întrebat: „Unde sunt zeii tăi?” Dusă în templul lui Adrian ca să le vadă chipul, Sfânta Teodula s-a rugat lui Dumnezeu și suflând asupra idolului, a căzut în bucăți de pe locul unde era amplasat. Atunci, împăratul a poruncit lui Eladie, mai marele închisorilor, să meargă la fața locului în Anazarv și să cerceteze. Văzând că Sfânta Teodula rezista chinurilor la care era supusă, Eladie a luat-o în casa în care stătea, crezând că o va convinge prin vorbe bune. Consecința a fost că Eladie și Boitos, un călău, s-au creștinat și mărturisind pe Iisus Hristos au fost martirizați. În cele din urmă și Sfânta Muceniță Teodula a primit cununa muceniciei împreună cu alți creștini.

Sfântul Ierarh Vucol a fost sfinţit episcop al oraşului Smirna (Asia Mică) de către Sfântul Ioan Evanghelistul. Înainte de trecerea la cele veşnice, Episcopul Vucol şi-a încredinţat eparhia vrednicului său urmaş Policarp. Ca episcop, Vucol a apărat învăţătura apostolică împotriva ereziei lui Marcian.

Sfântul Ierarh Fotie s-a născut în această cetate, Constantinopol, în anul 810, din părinţii dreptcredincioşi, Irina şi Serghie, fratele Sfintei Împărătese Teodora şi rudă cu Sfântul Patriarh Tarasie. Fotie a studiat ştiinţele profane, dar şi Sfintele Scripturi, scrierile Sfinţilor Părinţi şi canoanele Bisericii. Patriarhul a fost întronizat la Praznicul Naşterii Domnului din anul 858. Pentru că a mustrat păcatele împăraţilor, a fost izgonit din scaun, dar readus apoi cu cinste. A scris cărţi cu caracter învăţătoresc, juridic şi literar. Sfântul Fotie a pus început încreştinării popoarelor slave în credinţa ortodoxă a Răsăritului. S-a mutat la Domnul în anul 897.

Sfântul Cuvios Varsanufie cel Mare a trăit în secolul al VI-lea, în timpul domniei împăratului Iustinian I (483-565). A dus o viaţă ascetică în Mănăstirea Avvei Seridus (Serid sau Serida) din Palestina, lângă oraşul Gaza. A învăţat pe toţi cei care veneau la el că nu trebuie făcut nimic fără a-l întreba mai înainte pe părintele nostru duhovnicesc. Despre Cuviosul Varsanufie se spunea că era unul din acei puţini pentru care ţinea Dumnezeu lumea în timpul său, fiind supranumit "Marele Bătrân". L-a avut discipol pe Sfântul Ioan Profetul. A trecut la Domnul în anul 540, în chip minuna

Sfântul Cuvios Ioan din Gaza sau Ioan Profetul a fost discipol al Sfântului Varsanufie și l-a imitat pe învăţătorul său în virtute, viaţă ascetică şi folosirea tăcerii. Datorită darului înaintevederii cu care era învrednicit, sfântul era numit "profetul". Există manuscrise cu date despre viaţa, faptele şi darurile cu care erau înzestraţi Sfinţii Varsanufie şi Ioan, care au fost traduse pe vremea Sfântului Paisie Velicicovschi (prăznuit la 15 noiembrie) în limbile română şi slavonă.  Manuscrisele au fost traduse în limba rusă şi publicate în secolul al XIX-lea de părinţii Mănăstirii Theotokos - Optina. O sută din "scrisorile" acestea de răspuns la problemele monahilor din comunitatea sa se găsesc în volumul 11 din Filocalia românească, în traducerea Părintelui Dumitru Stăniloae. Învăţăturile Sfinţilor Varsanufie şi Ioan arată desluşit perfecţiunea lor duhovnicească şi dragostea pentru oameni, dar conţin prea puţine elemente despre viaţa lor. După ce a petrecut timp îndelungat în izolare, până la moartea Sfântului Ioan Profetul şi după aceasta, Sfântul Varsanufie s-a dedicat celor din jur, povăţuindu-i pe calea mântuirii, după cum mărturiseşte Avva Dorotei (prăznuit la 5 iunie). Sfântul Varsanufie răspundea celor ce întrebau prin Sfântul Ioan, uneori cerându-i lui să dea răspunsuri. Alteori îl ajuta Avva Seridus (prăznuit la 13 August), care-şi nota răspunsurile sfântului. În răspunsurile celor doi sfinţi, care erau îndrumători de viaţă spirituală nu numai pentru contemporani, ci şi pentru generaţiile următoare, se vede foarte clar înduhovnicirea lor crescândă, "din putere în putere". Nu ştim când a ajuns Sfântul Varsanufie la mănăstirea Avvei Serid (Seridus) şi nici nu ştim nimic despre casa şi familia Sfântului Ioan Profetul. Ascultând poveţele Sfântului Varsanufie, Ioan a atins culmile perfecţiunii, asemănându-i-se întru totul mentorului său. Din smerenie, Ioan îi îndruma spre Avva Varsanufie pe cei care veneau să ceară cuvinte de folos de la el. Sfântul Ioan a prevăzut şi a prorocit o mulţime de lucruri, până şi data morţii sale, la o săptămână de la moartea Avvei Seridus. Avva Elian, tânărul egumen al acestei mănăstiri, l-a implorat pe Ioan să rămână cu el încă două săptămâni ca să-l înveţe cum să conducă mănăstirea. Sfântul Ioan i-a îndeplinit rugămintea şi s-a stins din viaţă două săptămâni mai târziu. Sfântul Varsanufie cel Mare a trăit mai mult decât discipolul şi prietenul său, dar a îmbrăţişat tăcerea, refuzând să mai dea răspunsuri oamenilor. Aceşti doi sfinţi au lăsat moştenire cartea mântuitoare de suflete numită Îndreptar de viață spirituală: răspunsuri la întrebările discipolilor, de către Sfinţii Monahi Varsanufie şi Ioan, care a fost foarte cunoscută printre sfinţii, asceţii şi scriitorii generaţiilor următoare.

Sfântul Partenie a fost fiul lui Hristofor, diaconul bisericii din Melitopole, Misia (Asia Mică). Se ocupa încă de când era tânăr cu pescuitul, iar pentru viața sa curată, Dumnezeu l-a învrednicit chiar de la vârsta de 18 ani cu darul săvârșirii minunilor. Fericitul Partenie a fost hirotonit preot de episcopul Filip din Melitopole, iar Ahile, mitropolitul Cizicului, încredințându-se de curăția vieții sale și de darul facerii de minuni, l-a sfințit episcop al orașului Lampsac (vechea Pitiusa din Misia, Asia Mică). A săvârșit multe minuni și vindecări, a înviat din morți pe Eutihian care fusese omorât, prin uneltirea diavolului, de carul său cu boi și a adus pe mulți păgâni la credința în Iisus Hristos. Sfântul Partenie a trecut la cele veșnice în anul 318 și a fost înmormântat în Lampsac în biserica zidită de el.

Sfântul Luca s-a născut în satul Castoria din Focida - Grecia. Părinții săi, Ștefan și Eufrosina, erau din insula Egina (golful Saronic), Cuviosul Luca stând o perioadă într-una din mănăstirile Tesaliei. Mai târziu s-a călugărit și s-a retras într-o sihăstrie din muntele Ioaniptra, unde se afla o biserică închinată Sfinților Cosma și Damian. Sporind în viața duhovnicească, Luca a fost învrednicit cu darul tămăduirii, al prorocirii și al înainte-vederii. Din cauza năvălirii agarenilor, Cuviosul Luca s-a retras în insula Ampia și apoi într-un loc numit Sotirie, unde împreună cu alți călugări a înființat o mănăstire. Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Luca să-și cunoască mai dinainte sfârșitul. Cu opt zile înainte de a muri, a chemat pe Cuviosul Grigorie preotul și a poruncit să-l îngroape chiar în chilie, zicând: „Să mă îngropi chiar în locul acesta în care mă aflu, că Dumnezeu vrea să-l preamărească întru slava numelui Său!”

Sfântul Teodor Stratilat a trăit pe vremea împăratului Liciniu (308-324), fiind cu neamul din cetatea Evhania (aproape de Evhaita, în Asia Mică). A fost în oaste stratilat, adică general, iar împăratul îi încredinţase cârmuirea cetăţii Heracleea, din ţinutul Pontului. Sfântul întrecea pe mulţi cu virtuţile sufletului, cu frumuseţea trupului şi cu puterea cuvântului şi mulţi căutau să-l aibă prieten. Până şi împăratul Liciniu dorea să-l întâlnească. Auzind, însă, că acest dregător al său nu numai că s-a îndepărtat de cinstirea zeilor, dar se ostenea şi cu propovăduirea credinţei în Hristos şi îndeamna pe toţi să se lepede de închinarea idolilor, împăratul a hotărât să-l cerceteze el însuşi şi, de nu se va întoarce, cu înfricoşătoare moarte să-l piardă. Astfel, împăratul a venit în Heracleea şi, la cererea Sfântului Teodor, i-a dat acestuia îngăduinţa să ia idolii de aur acasă la el, spre a-i cinsti după datină.

Dar, ducându-i acasă, Sfântul a sfărâmat idolii în bucăţi şi i-a împărţit săracilor. Iar după ce s-a făcut ziuă, un sutaş a spus împăratului că a văzut capul de aur al zeiţei Artemida - zeiţa care fusese dată în ajun Sfântului Teodor - şi că acum era purtat de un sărac. Acesta, fiind întrebat, a mărturisit că de la Teodor Stratilat l-a primit. Împăratul, auzind de o faptă ca aceasta, a rămas mut de mânie. Deci, poruncind slujitorilor, sfântul a fost prins şi adus înaintea sa. Atunci, mărturisind el că toate cele spuse de sutaş sunt adevărate, a fost osândit la chinuri grele. Şi a îndurat Sfântul Teodor, cu credinţă şi cu vitejie, toate chinurile; şi, pătimind, neîncetat propovăduia credinţa în Hristos. În cele din urmă a fost răstignit pe cruce, unde a pătimit o zi întreagă, încât păgânii credeau că va muri, dar noaptea un înger l-a tămăduit de răni şi l-a făcut întreg sănătos. Această minune a adus pe mulţi la credinţa creştină. Văzând împăratul că nu poate să-l întoarcă la zadarnica cinstire a idolilor, a poruncit să i se taie capul. Și s-a săvârşit Sfântul Teodor muceniceşte în ziua de opt februarie a anului 320. După o vreme, sfintele lui moaşte au fost mutate în cetatea de naştere, Evhania (în apropiere de Evhaita), care mai apoi s-a numit Teodoropole, în cinstea sfântului. Peste multă vreme, în anul 1260, cea mai mare parte din moaştele lui a fost dusă la Veneţia, unde se află şi astăzi. Aducerea cinstitelor sale moaşte din Heracleea în Evhania se prăznuieşte în fiecare an la opt iunie. La aceeaşi dată se pomeneşte şi minunea care s-a făcut cu icoana lui, despre care mărturisesc Sfântul Anastasie Sinaitul şi Sfântul Ioan Damaschin. Astfel, aproape de cetatea Damascului era un loc numit Carsat, unde era o biserică a Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat. Acest loc l-au luat turcii în stăpânire. Ei au adus în ea dobitoacele, femeile şi copiii lor. Şi era acolo, zugrăvit pe perete, chipul Sfântului Mare Mucenic Teodor. Într-o zi, şezând mulţi necredincioşi în biserica aceea şi vorbind între ei, unul a luat un arc şi o săgeată şi, încordându-l, a tras în icoană. Şi s-a înfipt săgeata în umărul drept al Sfântului şi îndată a curs sânge din icoană, ca dintr-un om viu. Văzând acea minune, turcii s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci au locuit în ea mai departe. Şi erau acolo douăzeci de turci cu femeile şi copiii lor, şi, în puţine zile, toţi au murit ca loviţi de o amară boală. Iar cei ce locuiau în afara bisericii, în aceeaşi vreme, au rămas întregi şi sănătoşi. Şi spune Cuviosul Anastasie Sinaitul despre icoana aceea, pe care a văzut-o, că erau pe ea urme de sânge, care cursese din rană. Această minune a fost spre înfricoşarea necredincioşilor, iar nouă, credincioşilor, spre învăţătură, ca să ştim că datori suntem a cinsti sfintele icoane, pentru că cinstirea lor se înalţă către cel înfăţişat pe ele şi prin ele ni se dă şi lucrează în noi harul cel minunat al Dumnezeului nostru. La noi în ţară se găsesc părţi din moaştele Sfântului Teodor Stratilat la Catedrala arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, precum şi în Bucureşti, la Mănăstirea Stavropoleos, la biserica Sfânta Vineri - Drumul Taberei, precum şi în alte sfinte lăcaşuri.

Sfântul Proroc Zaharia († 520 î. Hr.) s-a născut în Haldeea, în timpul robiei babilonice. Zaharia se tâlcuiește pomenire a lui Dumnezeu. El era din neamul lui Israil și din seminția lui Levi, fiu al lui Va-rahie și s-a născut în Galaad. Misiunea lui profetică a început în al doilea an al domniei lui Darius I al lui Histaspe, regele perșilor (521-485), adică pe la anul 520 î. Hr., după întoarcerea evreilor din robie.

A venit din pământul haldeilor, fiind bătrân, și, când se afla acolo, a prorocit multe poporului israe-litean și a făcut multe semne, spre dovadă. A zis lui Iosedec că va naște un fiu și că va fi preot al Domnului în Ierusalim. El a binecuvântat și pe Salatiil, pentru fiul său, zicându-i: Vei naște fiu și-i vei da numele Zorobabel. În vremea lui Chir, împăratul perșilor, i-a dat semn despre Cris, împăratul lidenilor. El a îndemnat poporul să înceapă lucrările pentru refacerea templului. Cartea prorocului Zaharia are 14 capitole. Ea cuprinde tot felul de încurajări de viitor pentru Ierusalim și pentru poporul iudeu. A prorocit încă și despre prădarea Ierusalimului, despre sfârșitul lui și despre începutul și sfârșitul neamurilor. Apoi despre surparea templului, până în sfârșit și despre încetarea prorocilor, a preoților iudei, a sâmbetelor și pentru îndoita judecată.În sfârșit, mai prorocind și multe altele, a adormit în pace, la adânci bătrâneți. Glasul proorocului Zaharia vestește printre veacuri împlinirea legii morale.