Română 

SINAXAR

- Mai 2024 -


1 miercuri–  Sfânta și Marea Miercuri
Sf. Proroc Ieremia
Sf. Cuv. Mc. Eftimie, Ignatie și Acachie
Sf. Cuv. Isidora
Sfânta și Marea Miercuri
Sfânta și Marea Miercuri

În Sfânta și Marea Miercuri dumnezeieștii Părinți au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul acesta s-a întâmplat puțin înainte de mântuitoarea patimă. Evanghelia care se citește la Denia de Marți seara (Ioan 12, 17-50) arată întețirea sau intensificarea conflictului dintre mai-marii cărturarilor și fariseilor, pe de o parte, și Iisus pe de altă parte. În această Evanghelie, Iisus prevestește: acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine (Ioan 12, 31 - 32). Apoi, în Evanghelie, se precizează: Iar aceasta zicea arătând cu ce moarte avea să moară (Ioan 12, 33). În continuare, Iisus îndeamnă la urmarea lui Hristos - Lumina și la priveghere: Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii (Ioan 12, 35 - 36). Evanghelia care se citește în timpul Liturghiei Darurilor înainte sfințite (Matei 26, 6-16) vorbește despre femeia păcătoasă care, la cina din casa lui Simon Leprosul, a turnat mir de mare preț pe capul lui Iisus pe când ședea la masă. Cântările liturgice ale acestei zile combină ceea ce se spune despre femeia aceasta în Evanghelia după Matei cu ceea ce se spune în Evanghelia după Luca (7,36-50), pentru a pune în contrast dărnicia și smerenia acestei femei cu lăcomia și viclenia lui Iuda, vânzătorul lui Iisus. În altă parte, concluzia contrastelor devine cerere a darului pocăinței: când păcătoasa aducea mirul, atunci s-a înțeles ucenicul cu cei fără de lege. Aceea se bucura turnând mirul de mult preț, iar el se grăbea să vândă pe cel fără de preț. Se vede că aceste prime trei zile al Săptămânii Sfintelor Patimi sunt încă zile de pocăință, ca și cele din Postul de patruzeci de zile, întrucât ele cuprind Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Doamne și Stăpânul vieții mele. În Sfânta și Marea Miercuri, în timpul Liturghiei Darurilor înainte sfințite, după ce preotul a ridicat darurile de pe Sfânta Masă, mai rostește pentru ultima dată rugăciunea de pocăință a Sfântului Efrem Sirul. Aceasta este ultima Liturghie a darurilor înainte sfințite întrucât în Sfânta și Marea Joi Hristos cheamă la Cina cea de Taină pe cei care s-au curățit de păcate prin post și pocăință. Numai prin post și pocăință ne putem apropia de Cina cea de Taină, ea fiind anticipare a jertfei lui Hristos, întrucât Paștele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi.

Sf. Proroc Ieremia
Sf. Proroc Ieremia

Sfântul Proroc Ieremia a fost din Anatot, cetatea preoţilor, în partea lui Veniamin, cetate departe de Ierusalim ca la trei mile, născut după tată, Helchie, mai marele preot. El a fost ales şi sfinţit proroc din pântecele maicii sale, precum însuşi Domnul i-a prezis despre aceasta: Mai înainte de a te zămisli în pântece te-am cunoscut şi mai înainte de a ieşi tu din coapse te-am sfinţit şi te-am pus proroc între neamuri. Sfântul Ieremia, după mărturia Sfântului Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, a fost feciorelnic în toată vremea vieţii sale şi trimis de Dumnezeu preot, învăţător şi proroc. El a început a proroci din vârstă copilărească, precum este arătat în capitolul întîi al cărţii lui.

Sf. Cuv. Mc. Eftimie, Ignatie și Acachie
Sf. Cuv. Mc. Eftimie, Ignatie și Acachie

Se săvârşeşte pomenirea acestor trei sfinți noi mucenici Eftimie, Ignatie și Acachie în cinstitul lor mucenicesc lăcaş ce se află la Schitul cinstitului Înaintemergător de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, unde se găsesc și capetele mucenicilor. Eftimie, ce se trăgea cu neamul din Demiga Peloponesului şi în Constantinopol, la anul 1814, la douăzeci şi două martie, în Duminica Floriilor, prin sabie s-a nevoit. Sfântul nou mucenic Eftimie este pomenit aparte și în ziua de 22 martie.

Ignatie, cel ce se trăgea din Zagora veche şi în Constantinopol, în acelaşi an, la opt octombrie, prin sugrumare s-a săvârşit. Sfântul nou mucenic Ignatie este pomenit aparte în ziua de 8 octombrie. Acachie, cel ce se trăgea din Tesalonic şi în Constantinopol la anul 1815, la întâi mai, prin sabie s-a săvârşit.

Sf. Cuv. Isidora
Sf. Cuv. Isidora

Sfânta Isidora s-a nevoit în Mănăstirea Tabena sau Tabenisioților din Egipt în veacul al IV-lea. Ea își luă greaua cruce a nebuniei pentru Hristos căci se prefăcea a fi nebună și îndrăcită. Celelalte maici o disprețuiau atât de mult, încât nu voiau să mănânce cu ea. Cuvioasa Isidora, nesuportând slava și cinstea surorilor și simțindu-se împovărată de laude, ieși din mănăstire și nimeni nu știu unde se duse și cum sfârși.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
2 joi–  Sfânta și Marea Joi
Aducerea moaștelor Sf. Ier. Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei
Sf. Ier. Atanasie al III-lea (Patelarie), patriarhul Constantinopolului
Sf. Matrona de la Moscova
Sfânta și Marea Joi
Sfânta și Marea Joi

În Sinaxarul Deniei de Joi care se săvârşeşte miercuri seara, se arată că în Sfânta şi Marea Joi sunt prăznuite patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de Taină, adică predarea înfricoşătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire şi vânzarea (trădarea) Domnului. Domnul Hristos a serbat cu ucenicii Săi Paştele vechi iudaic, care-L prefigura pe El, taina jertfei Lui, iar apoi a instituit Paştele cel nou, adică identificarea pâinii şi vinului binecuvântate cu Trupul şi Sângele Său. Iubirea lui Hristos care se dăruieşte în Cina cea de Taină este iubirea Sa mântuitoare mai tare decât păcatul şi moartea, cum va arăta pe Cruce când iartă pe cei ce-L răstignesc, iar după înviere îl iartă pe Petru care, din frică, s-a lepădat de Iisus. Prin Cina cea de Taină, Hristos redescoperă că darurile creaţiei, reprezentate prin pâine şi vin, sunt daruri ale iubirii Sale pentru oameni, iar când El le sfinţeşte prin prezenţa Sa iubitoare, ne dăruieşte însăşi iubirea Sa dătătoare de viaţă veşnică: Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia, în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură (Ioan 6, 54-55). În Cina cea de Taină, Hristos Cel întru toate ascultător de Dumnezeu dăruieşte oamenilor Paradisul cu Pomul vieţii (cum scrie Sfântul Isaac Sirul), pe care Adam l-a pierdut prin neascultare de Dumnezeu şi nepostire, pentru că a socotit că darurile sunt mai de preţ decât Dăruitorul. Prin Taina Sfintei Euharistii, Hristos Domnul ne arată că adevărata viaţă este o existenţă euharistică, de comuniune cu Dumnezeu şi de recunoştinţă faţă de El - Izvorul şi Dătătorul vieţii veşnice. Sfânta Evanghelie după Ioan spune, vorbind despre Cina cea de Taină, înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind lisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârşit i-a iubit (Ioan 13, 1). La iubirea Lui extremă a răspuns Iuda cu trădare extremă, pentru că acest ucenic a iubit mai mult banii decât pe Stăpânul său. Cântările Deniei din Sfânta şi Marea Joi arată cât de mare şi înspăimântător este păcatul lui Iuda, care, îmbolnăvindu-se cu iubirea de arginţi, s-a întunecat şi a vândut pentru treizeci de arginţi pe Hristos Domnul. Iubirea smerită şi jertfelnică a lui Hristos se arată în jertfa Sa euharistică care apoi se manifestă şi ca iubire smerită şi slujitoare în spălarea picioarelor ucenicilor Săi: Dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat pildă, că precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi (Ioan 13,14-15). După ce a săvârşit Cina cea de Taină, inaugurând Paştele Nou, Noul Legământ, prin însăşi iubirea Sa jertfelnică, adeverită ca iubire slujitoare, curăţitoare, sfinţitoare şi mântuitoare, Hristos Domnul dă o poruncă nouă ucenicilor şi anume, fiecare să iubească pe semenii săi, nu doar ca pe sine însuşi, ci aşa cum Hristos îi iubeşte. Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii ( Ioan 13, 34-35). Cele douăsprezece Evanghelii din Sfânta și Marea Joi – o singură dată pe an întâlnim aceste douăsprezece lecturi biblice într-o singură slujbă, pentru că Biserica cea iubitoare de Hristos a voit să nu se piardă nimic din ceea ce Sfintele Evanghelii au scris despre Pătimirile şi despre Moartea Mântuitorului. Biserica a fost sensibilă la ceea ce a prevăzut Scriptura privind moartea Mântuitorului, deoarece multe aspecte ale pătimirii Mântuitorului sunt deja prezise, proorocite cu sute de ani înainte. De pildă, expresia din Psalmi împărțit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi (Ps. 21, 20) este o profeţie a Sfintei Scripturi cu peste 800 de ani înainte de Hristos. O altă profeţie se referă la Ţarina Olarului: Şi au socotit preţul lui treizeci de arginţi cu care au cumpărat Ţarina Olarului (Matei 27, 9-10; cf. Zaharia 11,13). Iar Evanghelia ne spune că, întrucât ţarina aceasta a fost cumpărată prin vânzare de sânge nevinovat, aceasta se numeşte până astăzi Ţarina Sângelui, deci s-a schimbat denumirea dinŢarina Olarului în Ţarina Sângelui. O altă profeţie zice: Vor privi la Cel străpuns ( Zaharia 12,10). Străpungerea coastei Mântuitorului a fost profeţită şi ea cu mult timp înainte, prin inspiraţia Duhului Sfânt. Al doilea aspect deosebit de semnificativ pentru viaţa noastră spirituală şi pentru credinţa noastră este modul cum s-a comportat natura înconjurătoare. Din acest punct de vedere, slujba din seara aceasta spune că toată făptura s-a cutremurat văzând pe Făcătorul ei suferind: Soarele s-a întunecat şi pământul s-a cutremurat, toate au pătimit împreună cu Tine, Hristoase. Dimensiunea aceasta cosmică a suferinţei Mântuitorului este subliniată numai în cântările ortodoxe. Al treilea aspect, este modul în care diferite persoane s-au comportat în faţa suferinţelor şi în faţa morţii Mântuitorului Iisus Hristos. Mai întâi comandantul lor suprem în Ţara Sfântă, care avea şi putere judecătorească, procuratorul Ponţiu Pilat, constată nevinovăţia Mântuitorului, dar, sub presiunea mai-marilor cărturarilor şi fariseilor şi sub presiunea mulţimii, cedează şi le face voia pentru a nu-şi pierde dregătoria. Mai-marii cărturarilor şi fariseilor întruniţi în Sinedriu îl judecă pe Mântuitorul Iisus Hristos, sunt împotriva Lui, dar cineva, totuşi, chiar şi în această categorie, simte taina prezenţei lui Dumnezeu în Iisus Hristos: Iosif din Arimateea, care a cerut trupul lui Iisus de la Pilat pentru a-L îngropa. De asemenea, Nicodim, om înţelept şi drept, a crezut în Iisus. Ceea ce mai reţinem în mod deosebit este că şi din mulţimea celor simpli, unii spuneau: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!, însă un simplu om din popor, Simon din Cirene, L-a ajutat pe Iisus să-şi ducă Crucea. Persoanele care ne reţin în mod deosebit atenţia, pentru că e vorba de Taina Bisericii însăşi, sunt Maica Domnului şi ucenicul iubit al Domnului, Sfântul Ioan Evanghelistul. Spune Maicii Sale: Femeie, iată fiul tău, arătându-l pe ucenicul iubit, iar lui îi spune: Iată mama ta. Iar Evanghelia adaugă: şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19,27). Maica Domnului stând la picioarele Crucii, în dreapta Crucii, aşa cum o vedem în icoane, reprezintă însăşi Taina Bisericii, figura ecclesiae, cum spuneau Părinţii Latini. Ea suferă, dar nu mai are nici o teamă, nici o frică, ea nu spune nici un cuvânt, când Dumnezeu Cuvântul trece prin moarte. Ea doar priveşte şi trăieşte taina morţii Fiului ei într-o durere negrăită. În iconografia ortodoxă se poate vedea şi locul unde a fost străpunsă coasta lui Hristos. Coasta a fost prefigurată odinioară când, din coasta lui Adam, a fost făcută Eva. După cum Eva a fost făcută din coasta lui Adam, la fel Biserica se naşte din coasta lui Iisus, Noul Adam. Evanghelia după Ioan ne spune: Şi unul din soldaţi cu suliţa a străpuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă (Ioan 19, 34) - simbolul Euharistiei şi al Botezului. Iar în locul unde a curs apă şi sânge, în partea aceea dreaptă, era Maica Domnului, pentru că ea de la început a purtat în sine taina Bisericii, adică taina umanităţii care-L poartă pe Hristos în ea înainte de naşterea Lui, iar apoi îl arată pe Hristos lumii. Ucenicul iubit reprezintă clerul cel mai fidel al lui Hristos, acei slujitori ai lui Hristos care niciodată nu-şi pierd credinţa şi curajul. În acest sens, în colţul drept al Sfintei Mese din altar unde se află chipul Sfântului Evanghelist Ioan, acolo este hirotonit episcopul, preotul şi diaconul, acolo cel ce este hirotonit pune capul pe colţul Sfintei Mese. În Evanghelia după Ioan, se arată că aceeaşi dăruire de Sine a Mântuitorului Iisus Hristos, prezentă când El moare pentru păcatele lumii pe Cruce, se manifestă şi în taina învierii Sale: Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun viaţa Mea, ca iarăşi să o iau. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi o dau. Putere am Eu ca să o dau şi putere am iarăşi să o iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu (Ioan 10,17-18). Iisus preferă să îndure ura altora decât să cadă El însuşi din starea de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Aici vedem deja puterea iubirii jertfelnice şi iertătoare, care anticipează învierea. Am spus că nu numai în moarte se vede această putere a iubirii jertfelnice, care leagă Crucea de înviere, ci şi după învierea Mântuitorului. Mântuitorul a înviat din morţi trecând la o viaţă care nu mai este viața biologică obişnuită, ci viaţă fără de moarte ( Romani 6, 9). Învierea Mântuitorului Iisus Hristos nu este reanimarea unui cadavru, nu este nici învierea lui Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat a murit din nou mai târziu, spune Tradiţia. Învierea lui Lazăr este revenirea la viaţa aceasta pământească, marcată de procesul de compunere şi descompunere. Învierea lui Hristos, însă, înseamnă ridicarea omului întreg, suflet şi trup, la viaţa veşnică a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Aducerea moaștelor Sf. Ier. Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei
Aducerea moaștelor Sf. Ier. Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei

Sfântul Atanasie cel Mare s-a născut în Alexandria în anul 295 şi a trecut la cele veşnice pe 2 mai 373. A fost înmormântat în biserica de la Bucole, de la periferia Alexandriei, zidită peste mormântul Sfântului Evanghelist Marcu, primul episcop al oraşului şi întemeietorul bisericii din Egipt. Locul înmormântării Sfântului Atanasie a fost ţinut secret de creştinii alexandrini, de teama arienilor. De aceea, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte astăzi aducerea moaştelor sfântului din Biserica din Bucole din Alexandria, la Constantinopol, lucru care a fost făcut după mulţi ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Atanasie.

Sf. Ier. Atanasie al III-lea (Patelarie), patriarhul Constantinopolului
Sf. Ier. Atanasie al III-lea (Patelarie), patriarhul Constantinopolului

Sfântul Atanasie Patelarie s-a născut către sfârşitul veacului al XVI-lea, în oraşul Rethymno din insula Creta, primind la botez numele de Alexie. El a purtat crucea a nenumărate încercări, mărturisind dreapta credinţă într-o perioadă de mari tulburări pentru creştinătatea răsăriteană. După moartea tatălui său s-a călugărit, la metocul sinaitic din Iraclion, primind numele de Atanasie. Dorind însă o viaţă duhovnicească mai înaltă, după ce a vieţuit o vreme într-o mănăstire din Tesalonic, unde a fost hirotonit ierodiacon, a plecat în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Esfigmenu, apoi la Xiropotamu. După un pelerinaj în Ţara Sfântă şi la Muntele Sinai, Atanasie Patelarie a venit pe la anul 1626 în Ţara Românească, ca dascăl. Aici a tradus Psaltirea în limba greacă populară. Marele patriarh al Constantinopolului, Chiril Lucaris († 1638), l-a chemat pe Atanasie la Constantinopol să sprijine credinţa ortodoxă atacată de necreştini şi de eretici. În anul 1631 este ales mitropolit al Tesalonicului.

În anul 1634, când Patriarhul Chiril Lucaris este trimis în exil, la Constantinopol este aşezat, pentru puţină vreme, Mitropolitul Atanasie al Tesalonicului. În cele din urmă, otomanii l-au silit să părăsească tronul patriarhal. Nevoit să strângă milostenie pentru a plăti datoriile mitropoliei, a plecat spre Moldova, unde a găsit sprijin la curtea evlaviosului domnitor Vasile Lupu (1634-1653), care l-a trimis la Mănăstirea Sfântul Ierarh Nicolae din Galaţi. Întorcându-se însă la Constantinopol, este reales patriarh, în vara anului 1652. N-a păstorit însă decât puţină vreme, după care a fost nevoit să renunţe, din pricina potrivniciei turcilor otomani, şi s-a întors la Galaţi. Ajungând în Rusia, fiind bătrân şi bolnav, a primit însemnate daruri de la ţar şi de la patriarhul Nicon (1652-1666). La întoarcere a rămas în cetatea Lubnî (din Ucraina), unde s-a aşezat la Mănăstirea Schimbarea la Faţă din Mgarsk. Cunoscându-şi mai dinainte vremea sfârşitului, Sfântul Atanasie a alcătuit un testament prin care a împărţit darurile primite de la ţar mai multor mănăstiri şi biserici din Moldova, din Sfântul Munte Athos şi din Muntele Sinai. A adormit în Domnul la 5 aprilie 1654, a treia zi de Paşti, în genunchi, cu Sfânta Evanghelie în mâini, rostind cu glas stins: „Doamne, primeşte sufletul meu!” A fost îmbrăcat în veşminte arhiereşti şi aşezat în jilţ, ţinând în mână cârja. Apoi a fost pus într-un mormânt săpat în lăuntrul bisericii Mănăstirii din Mgarsk. Prin rânduială dumnezeiască, trupul ostenit de nenumărate nevoinţe al cinstitului Ierarh a rămas neschimbat. Lucrul acesta s-a aflat după opt ani de la mutarea sa la lăcaşurile cele veşnice, atunci când mitropolitul Paisie Ligaridis al Gazei, venind la Mănăstirea din Lubnî, a avut o vedenie. Sfântul Atanasie i s-a arătat şi i-a cerut să fie scos din mormânt. Când acesta a fost deschis, trupul Sfântului Atanasie era întreg şi neputrezit, răspândind bună mireasmă. Sfintele moaşte au fost aşezate cu mare cinste în partea dreaptă a bisericii, în ziua de 1 februarie 1662, iar pomenirea între Sfinţi a Ierarhului Atanasie Patelarie s-a hotărât a fi la 2 mai, odată cu cea a ocrotitorului său, Sfântul Atanasie al Alexandriei. Cinstitele moaşte au rămas neatinse de focul care a cuprins de două ori biserica, dar nu şi pe vieţuitorii mănăstirii, pe care i-a păzit Sfântul. La începutul veacului al XX-lea, sfintele sale moaşte au fost duse la Harkov, iar din anul 1943 au fost puse spre închinare în catedrala Buna Vestire din acel oraş. În toamna anului 2004, când se împlineau 350 de ani de la mutarea sa la ceruri, a fost adus, de la Harkov la Galaţi, un fragment din moaştele Sfântului Atanasie Patelarie.

Sf. Matrona de la Moscova
Sf. Matrona de la Moscova

Sfânta Matrona s-a născut în anul 1881, în satul Sebino din ţinutul rusesc Tula. Părinţii ei, Dimitrie şi Natalia, ţărani foarte evlavioşi şi cinstiţi, au dus o viaţă foarte modestă alături de cei patru copii ai lor, Matrona fiind cea mai mică. Deşi s-a născut fără vedere, mama sa a iubit-o nespus de mult. Locuind în apropierea bisericii satului, mergea la toate slujbele, stând neclintită şi învăţând cu timpul toate cântările. Pe când avea 6-7 ani, s-au arătat darurile duhovniceşti primite de la Dumnezeu, prin care putea vedea limpede gândurile şi păcatele oamenilor. Datorită purtării de grijă a boierului satului, Sfânta Matrona a făcut pelerinaje la Kiev, Moscova şi Sankt Petersburg. Acolo, intrând în Catedrala unde slujea Sfântul Ioan de Kronstadt, acesta a poruncit ca poporul să se dea la o parte şi să îi facă loc tinerei Matrona, pe atunci de numai 14 ani, numind-o „al optulea stâlp al Rusiei”, cuvinte prin care o arăta ca una dintre puţinii rugători pentru patria care avea să fie cuprinsă de persecuţia ateistă bolşevică. Pe când avea 17 ani, Sfânta Matrona nu a mai putut merge. Din acea clipă a stat tot restul vieţii mai mult întinsă pe pat, dăruindu-se cu mai multă osârdie rugăciunii, postirii şi mângâierii celor ce veneau la ea. Curând, au sosit vremuri grele şi tulburi peste Rusia: revoluţia, confiscarea pământurilor şi foametea. În anul 1925, pe când avea 40 de ani, Sfânta a venit în Moscova, locuind pe rând în diferite case ale creştinilor, dar fără a se înregistra oficial, întrucât era căutată pentru a fi arestată. Sfânta a primit oamenii credincioşi care o căutau pentru sfat şi mângâiere sufletească, până la sfârşitul vieţii, cu totul dezinteresată de vreun avantaj material. În ultimele zile de suferinţă a fost spovedită de duhovnic şi a primit cu smerenie Sfintele Taine. La 2 mai 1952, s-a mutat în lăcaşurile cele de sus, iar la 8 martie 1998, au fost descoperite moaştele sale nestricate, răspândind bună mireasmă, care au fost aşezate în mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Moscova. La 2 mai 1999, fericita Matrona a fost trecută în rândul sfinţilor de Biserica Rusiei, cinstirea sa răspândindu-se apoi în lumea întreagă, datorită mulţimii de minuni săvârşite credincioşilor.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
3 vineri–  Sfânta și Marea Vineri
Sf. Cuv. Irodion de la Lainici
Sfânta și Marea Vineri
Sfânta și Marea Vineri

Sinaxarul zilei ne arată că în Sfânta şi Marea Vineri se face pomenirea Sfintelor şi Mântuitoarelor şi înfricoșătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El. Toate cântările din Vinerea Patimilor arată răutăţile lumii căzute în păcat: trădarea lui Iuda, frica prea mare a ucenicilor şi lepădarea lui Petru, răutatea şi viclenia mai-marilor cărturarilor şi fariseilor, laşitatea şi nedreptatea lui Ponţiu Pilat, violenţa soldaţilor, rătăcirea şi nerecunoştinţa mulţimilor, obrăznicia tâlharului nepocăit şi nepăsarea sau indiferenţa multora cărora lisus le-a făcut mult bine. Aceasta este lumea păcatului care ucide, lumea patimilor egoiste şi a morţii. Pe de altă parte, slujbele din Sfânta şi Marea Vineri inspirate din Sfintele Evanghelii, pe care imnografii le tâlcuiesc în stare de rugăciune şi doxologie, arată îndelung-răbdarea şi bunătatea Domnului Iisus Hristos faţă de toţi oamenii, adică iubirea Sa mai tare decât suferinţele chinurilor şi decât durerile morţii pricinuite de oameni. Patimile sau Pătimirile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare şi înfricoşătoare. Ele sunt sfinte, pentru că Cel ce suferă este nevinovat, este „Sfântul lui Israel”, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel despre Care îngerul Gavriil i-a spus fecioarei Maria: „Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35); Sunt mântuitoare, deoarece îndurând aceste Pătimiri sau ispite ale durerii, Hristos ca Om, nu Se desparte de Dumnezeu-Tatăl; El rămâne împlinitor al voinţei lui Dumnezeu, „ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). Atunci, la miezul zilei, în mijlocul Raiului şi în ziua a şasea, când a fost făcut omul, Adam şi-a întins mâinile neascultării spre pomul oprit şi s-a despărţit de Dumnezeu. Acum, Iisus, Adam Cel Nou, Şi-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în miezul zilei şi în „mijlocul pământului”, în ziua a şasea (vineri), pentru a arăta ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte, vindecând pe om de neascultare şi mântuindu-l de despărţirea lui de Dumnezeu-lzvorul vieţii. Patimile sau Pătimirile sunt înfricoşătoare, pentru că Cel ce pătimeşte în trup nu este numai om, ci este Dumnezeu- Omul. Cel atotputernic şi smerit, Cel fără de păcate, de bunăvoie ia asupra Sa urmarea păcatelor lumii căzute. Pentru că Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, se fac minuni în cer şi pe pământ: soarele se întunecă, în semn de doliu, iar pământul se cutremură, în semn de înfricoşătoare uimire. O cântare arată o legătură duhovnicească între cutremurul întregii făpturi şi mărturisirea tâlharului în timpul Sfintelor Patimi pe Cruce ale Mântuitorului Hristos: „Când Te-ai răstignit, Hristoase, toată făptura văzându-Te s-a cutremurat, temeliile pământului s-au clătinat de frica puterii Tale, luminătorii s-au ascuns, şi catapeteasma Templului s-a rupt; munţii s-au cutremurat şi pietrele s-au despicat, şi tâlharul cel credincios grăieşte cu noi, Mântuitorule: Pomeneşte-ne întru împărăţia Ta”.

Sfânta Cruce din Altar, din faţa Sfintei Mese, este scoasă din procesiune şi aşezată în mijlocul bisericii pentru închinare. Înţelesurile duhovniceşti ale Sfintei Cruci sunt multe şi adânci, dar aici trebuie amintită legătura dintre Cina cea de Taină din Sfânta şi Marea Joi şi Taina Crucii din Sfânta şi Marea Vineri. Sfântul Ioan Evanghelistul spune că după moartea pe Cruce a Domnului Hristos, ca să vadă dacă Iisus mai trăieşte sau nu, „unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19, 34). Această mărturie a ucenicului iubit, care se afla lângă Crucea lui Iisus în acel moment, a fost integrată de Biserica Ortodoxă în Rânduiala Proscomidiei, ca pregătire a Sfintei Euharistii, iar în vechile icoane ortodoxe ale Răstignirii Domnului, sângele care curge din coasta străpunsă a lui Hristos este luat de un înger într-un vas în formă de potir, arătându-se astfel legătura între jertfa lui Hristos Cel răstignit şi mort pe Cruce şi jertfa euharistică din Biserică. Maica Domnului, icoană a Bisericii, stă lângă Crucea lui Iisus, în dreapta Sa, chiar aproape de coasta străpunsă din care iese sânge şi apă, semne şi lumini sfinte ale tainei Bisericii, în care se săvârşeşte Botezul ca participare la moartea şi învierea lui Hristos şi ca poartă spre Sfânta Euharistie, spre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. În Sfânta şi Marea Vineri se posteşte total, încât nici chiar Sfânta Liturghie nu se săvârşeşte. Iar motivaţia este aceasta: „Aşa am luat din sfintele porunci ale Sfinţilor Apostoli, să nu mâncăm în Vinerea Mare; că şi cuvântul Domnului către farisei zice: «Dacă se va lua mirele de la dânşii, atunci vor posti în acele zile» (cf. Matei 9,14-15; Marcu 2,19-20; Luca 5, 34-35). Să rugăm pe Hristos-Domnul să ne dăruiască puterea aceasta duhovnicească a iubirii îndelung-răbdătoare, a dragostei duhovniceşti curate nu numai când ne merge bine, ci şi când trecem prin încercări şi prin necazuri, pentru a simţi bucuria iubirii lui Hristos Cel Răstignit şi înviat pentru noi, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire.

Sf. Cuv. Irodion de la Lainici
Sf. Cuv. Irodion de la Lainici

Sfântul Irodion s-a născut în Bucureşti, în anul 1821, şi a primit la botez numele de Ioan. La numai 20 de ani, tânărul cu viaţă de ascet îşi găseşte adevărata menire închinoviindu-se ca frate în lavra Cernicăi. După ce a trecut prin aproape toate ascultările, datorită aleselor sale calităţi, tânărul Ioan a fost tuns în monahism în data de 3 decembrie 1846. La numai câteva zile după călugărie, pe data de 22 decembrie 1846, cuviosul a fost hirotonit preot şi duhovnic pentru întreaga obşte a mănăstirii. Experienţa uceniciei lângă Sfântul Calinic îi conferea un mare echilibru în luarea deciziilor, iar virtuţile pe care le avea îl făcuseră unul dintre cei mai căutaţi duhovnici. Odată cu învestirea Sfântului Calinic ca Episcop de Râmnic, în anul 1850, Cuviosul Irodion a trebuit să părăsească Cernica pentru a se stabili la Mănăstirea Lainici, devenind duhovnicul sfântului. Deşi avea o experienţă duhovnicească vastă, cuviosul părinte s-a supus întru totul rânduielii pe care a întâlnit-o aici. Cu acordul unanim al obştii, la data de 15 iunie 1854, cuviosul părinte a fost instalat de Sfântul Calinic în egumenia Mănăstirii Lainici. Între 1854 şi 1900, Sfântul Irodion a cerut de cinci ori să fie eliberat din ascultarea de stareţ al mănăstirii şi tot de atâtea ori a revenit la solicitarea şi nevoile obştii. Strânsese în jurul lui o obşte generoasă, mai mare decât cele de la Cozia sau Tismana. Sfântul Irodion ajunsese să fie căutat de mulţi credincioşi, făcând minuni încă din timpul vieţii: alunga duhurile rele, de multe ori le spunea oamenilor păcatele lor şi ale înaintaşilor lor. Pe 3 mai 1900, Sfântul Irodion a trecut la Domnul.

Sfintele sale moaşte au fost descoperite cu post şi rugăciune, după 109 ani de la trecerea sa la cele veșnice, sub purtarea de grijă a Mitropolitului Olteniei. În ziua de 1 mai 2011 a avut loc la Mănăstirea Lainici slujba de canonizare a Sfântului Irodion, în prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
4 sâmbătă–  Sfânta și Marea Sâmbătă
Sf. Mc. Pelaghia
Sf. Monica
Iisus Hristos în mormânt
Iisus Hristos în mormânt

În Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune, a fost mutat spre viață veșnică. Prezentând semnificațiile acestei zile din Săptămâna Patimilor, sinaxarul rezumă conținutul Prohodului Domnului și al cântărilor rânduite pentru Vecernia aceleiași zile, săvârșită sâmbătă dimineața împreună cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile, iar mai mare decât acestea este săptămâna cea mare. Mai mare decât săptămâna mare este această Sfântă și Mare Sâmbătă. Se numește săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că în ea s-au săvârșit și mai cu seamă azi, minunile mari și mai presus de fire și faptele neobișnuite ale Mântuitorului nostru. După cum la întâia facere a lumii, Dumnezeu, săvârșind toate lucrurile, și în urmă în ziua a șasea a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui și a sfințit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuiește odihnă, tot așa și la facerea lumii celei spirituale, săvârșind toate în chipul cel mai bun, în ziua a șasea a creat din nou omul și înnoindu-l iarăși prin Crucea cea de viață purtătoare S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârșită, de toate lucrurile Lui, dormind un somn dătător de viață și mântuitor. Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat și dumnezeiesc Se pogoară și în iad. Sufletul a fost despărțit prin moarte de trup și l-a dat în mâinile Tatălui. La fel i-a dat și propriul Său sânge, fără să-I fie cerut, iar sângele Lui a fost preț de răscumpărare pentru noi. Sufletul Domnului n-a fost ținut în iad ca sufletele celorlalți sfinți. Cum putea, oare, să fie ținut odată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalți drepți, nimic din blestemul strămoșesc? Dar nici dușmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpărați, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să ia sângele lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-l ia chiar pe Dumnezeu? Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupește în mormânt și cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în rai, a fost și în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit.

Într-un chip mai presus de fire ca Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărățind împreună cu Duhul. Era pretutindeni. Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit și stricăciune, adică despărțirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înțelesul unei putreziri a trupului și o nimicire desăvârșită a mădularelor. Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, punând o piatră foarte mare la intrarea mormântului. Într-adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat și i-au spus: „Ne-am adus aminte că înșelătorul Acela a spus pe când trăia, că după trei zile Se va scula. Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să poruncești să se întărească mormântul cu ostași”. Dacă este un înșelător, pentru ce, iudeilor, I-ați ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia? Dar când a spus Hristos: Mă voi scula? Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreșit ei sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva trupul. O, cât sunt de lipsiți de judecată! Nu știau că ceea ce făceau în sprijinul lor o făceau împotriva lor! Pilat le-a îngăduit, iar ei, împreună cu o ceată de ostași, au întărit mormântul și l-au și pecetluit. Și s-a făcut asta pentru a nu se pune la îndoială Învierea Domnului, o dată ce era străină și paza și pecetea. Dar deodată iadul se cutremură când simte puterea Domnului, dând după puțină vreme afară, din pricina înghițirii nedrepte a lui Hristos, piatra cea tare și din capul unghiului. Cu pogorârea Ta nespusă, Hristoase Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi, Amin!

Sf. Mc. Pelaghia
Sf. Mc. Pelaghia

A zecea persecuţie declanşată de împăratul Diocleţian a fost una dintre cele mai sângeroase. Creştinii îşi părăseau casele şi toate proprietăţile care le mai aveau şi îşi căutau scăparea prin munţi şi prin păduri. Furia persecuţiei se abătuse şi asupra oraşului Tars din Cilicia, care a dăruit lumii creştine pe Sfântul Apostol Pavel, pe întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, precum şi pe alţi mucenici şi muceniţe. Printre creştinii care fugeau în munte se afla şi Episcopul Klinon care din dorinţa de a nu lăsa singuri pe creştinii refugiaţi, a luat această hotărâre de a fugi în munţi. În oraş rămăseseră doar creştinii „tăinuiţi”, adică cei care nu-şi mărturisiseră pe faţă credinţa şi nu primiseră încă sfântul botez. Între aceştia se afla şi Sfânta Muceniţă Pelaghia. Făcea parte din clasa înaltă a societăţii din Tars şi era orfană de tată. Mama ei administra toate averile rămase şi păstra legăturile cu familiile păgânilor din înalta societate, unii dintre ei având funcţii importante la curtea împărătească din Nicomidia. Nu se cunosc împrejurările în care Pelaghia a învăţat credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Se poate să fi învăţat de la Episcopul Klinon sau de la cei doi robi din casa sa, Longhin şi Iulian, care erau creştini în taină. Când a aflat că Episcopul Klinon a fugit în munţi, Pelaghia s-a întristat, deoarece aştepta de mult timp să primească sfântul botez. Între timp, fiul împăratului Diocleţian a aflat despre frumuseţea Pelaghiei şi a trimis slujitori împărăteşti pentru a o cere de soţie. Nedorind să se căsătorească, Pelaghia a recunoscut în faţa mamei sale şi a slujitorilor imperiali că este creştină, faptă care a atras dispreţul lor. În urma descoperirii acestui adevăr, Pelaghia a reuşit să obţină de la mama ei învoirea de a se duce să îşi viziteze doica. Pe drum i-a ieşit în cale Episcopul Klinon şi coborând i-a mărturisit credinţa în Iisus Hristos şi dorinţa de a primi sfântul botez. Nefiind nici un izvor în apropiere, episcopul s-a rugat lui Dumnezeu pentru a oferi Pelaghiei Botezul Domnului nostru Iisus Hristos şi în timp ce se ruga, din pământ a ţâşnit apă şi botezând-o s-au despărţit. După ce şi-a vizitat doica, Pelaghia a fost dusă la judecată în faţa împăratului Diocleţian, chiar de mama ei. Chinurile la care a fost supusă Pelaghia nu au făcut-o să renunţe la credinţa creştină, primind în cele din urmă cununa muceniciei. În timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337), când creştinii au dobândit libertatea religioasă în urma edictului de la Milan, s-a zidit pe mormântul Sfintei Muceniţe Pelaghia o biserică frumoasă.

Sf. Monica
Sf. Monica

Sfânta Monica s-a născut în orașul african Tagaste, în anul 322, din părinți creștini. Nu știm foarte multe despre tinerețea ei, pentru că cele mai multe informații ne sunt oferite de fiul ei, Fericitul Augustin, în capitolul al nouălea al Confesiunilor sale. Astfel, știm că s-a căsătorit cu Patritius, care era păgân și era angajat al statului roman. Împreună au avut trei copii: pe Augustin, pe Navigius și pe Perpetua, dar Patritius nu a îngăduit, ca prunci, să fie botezați. Ajuns la vârsta tinereții, Augustin trăia cu o tânără în Cartagina, având și un copil. Sfânta Monica se ruga cu credință și cu lacrimi atât pentru fiul ei, cât și pentru soț, ca să primească botezul înainte de moarte. Văzându-i rugăciunile și lacrimile vărsate pentru fiul lor, Augustin, soțul s-a convertit. Augustin a continuat, însă, să ducă o viață departe de Hristos. Pe când se afla în Cartagina, Augustin a fost captat de învățătura ereticilor maniheiști. Mai târziu, pe când Augustin se afla la Mediolanum (Milano), l-a cunoscut pe Sfântul Ambrozie și a fost cucerit de cuvântul lui. Sfântul Ambrozie, ajungând să o cunoască pe Sfânta Monica, avea o mare prețuire pentru ea. După ce s-a botezat, Augustin și mama sa Monica s-au hotărât să se reîntoarcă în Africa. Pe drum, în orașul Ostia de lângă Roma, Sfânta Monica a adormit întru Domnul, la vârsta de 56 de ani. A fost înmormântată la Ostia, iar în veacul al șaselea osemintele ei au fost mutate în cripta unei biserici și în sec. al XV-lea au fost duse la Roma. În Apus, Sfânta Monica este considerată protectoarea soțiilor și mamelor ale căror soți și fii au apucat-o pe calea pierzării. Sfânta Monica nu este menționată în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol (redactat la jumătatea sec. al X-lea). În Apus, cultul ei s-a răspândit destul de târziu, începând cu sec. al XIII-lea. Nu se știe exact când a pătruns cultul în Biserica Ortodoxă, dat fiind faptul că cele mai amănunțite și veridice informații despre Sfânta Monica le oferă chiar Fericitul Augustin, fiul ei, în lucrarea sa Confessiones.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
5 duminică–  Învierea Domnului nostru Iisus Hristos (Sfintele Paști)
Mironosițele la mormânt
Mironosițele la mormânt

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos (Sfintele Paști)
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos (Sfintele Paști)

În Sfânta și Marea Duminică a Paștilor prăznuim Învierea cea dătătoare de viață a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.


Stihuri:

Hristos pogorând la luptă cu iadul, singur.

După ce a luat pradă multă de biruință, S-a ridicat.


Numim sărbătoarea de azi Paști, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc însemnează trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la început, lumea dintru neființă întru ființă.

În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul israelitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin Marea Roșie și tot în această zi, S-a pogorât din ceruri și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei.

Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din legăturile iadului, S-a suit Ia cer și l-a adus iarăși la vechea vrednicie a nemuririi.

Dar pogorându-Se la iad Domnul, nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele sfinților din veac, ținute cu sila de iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri.

Drept aceasta, bucurându-ne peste fire, prăznuim, cu strălucire, Învierea, închipuind bucuria cu care s-a îmbogățit firea noastră prin îndurarea milostivirilor lui Dumnezeu. De asemenea, dându-ne unul altuia obișnuita sărutare de Înviere, prăznuim și risipirea vrajbei, arătând prin aceasta unirea noastră cu Dumnezeu și cu îngerii Săi.

Iar Învierea Domnului, așa s-a petrecut: la miezul nopții, pe când străjerii păzeau mormântul, pământul s-a cutremurat și un înger s-a pogorât și a răsturnat piatra de pe mormânt. Ostașii văzând aceasta, s-au înspăimântat și au fugit; numai după aceea s-a petrecut venirea femeilor la mormânt, sâmbătă după miezul nopții, aproape de revărsatul zorilor. Învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care, după cum grăiește Evanghelia de la Matei, ședea la mormânt împreună cu Maria Magdalena.

Dar spre a nu se arunca îndoială asupra Învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliștii că Domnul S-a arătat mai întâi Măriei Magdalena. Ea a văzut și pe îngerul ce sta pe piatră, și plecându-se, a văzut și pe cei dinăuntrul mormântului, care au vestit Învierea Domnului și au grăit: „A înviat, nu este aici, iată locul unde L-au pus pe Dânsul”.

Deci, auzind ea acestea, a alergat degrab la ucenicii cei mai înflăcărați, la Petru și la Ioan, și le-a vestit lor Învierea. Iar întorcându-se ea cu cealaltă Marie la mormânt, le-au întâmpinat pe ele Hristos, zicându-le: „Bucurați-vă!” Drept era, ca seminția femeiască să audă ea, mai întâi, bucuria, ca una ce a auzit mai întâi: „întru dureri să nască fii”.

Ele fiind biruite de dragoste, s-au apropiat și s-au atins de preacuratele Lui picioare, voind să-L cunoască mai cu dinadinsul. Apostolii au venit Ia groapă și Petru numai plecându-se în mormânt, s-a întors înapoi, iar Ioan a intrat înăuntru, a privit mai cu de-amănuntul și a pipăit giulgiul și mahrama capului (Luca 24, 12; Ioan 20, 3-8).

Magdalena, spre a se încredința mai cu dinadinsul despre cele ce văzuse, a venit iarăși împreună cu celelalte femei la mormânt, cam pe la revărsatul zorilor și au stat afară și plângeau. Dar uitându-se ea în mormânt văzu doi îngeri strălucind de lumină, care, certând-o oarecum, i-a grăit: „Femeie de ce plângi? Pe cine cauți? Pe Iisus Nazarineanul cauți? Pe Cel răstignit? S-a sculat, nu este aici”.

Și îndată s-au ridicat cuprinși de teamă, văzând pe Domnul.

Iar aceea întorcându-se a văzut pe Hristos stând și părându-i-se că El este grădinarul (că mormântul era în grădină) I-a zis: „Doamne, dacă tu l-ai luat pe El, spune unde L-ai pus; și eu îl voi lua pe Dânsul,, și căutând ea din nou către îngeri, Mântuitorul a grăit Magdalenei: „Marie!” iar ea înțelegând dulcele și cunoscutul glas al lui Hristos, voia să se atingă de El.

Dar El a zis: „Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu; precum socotești, ție ți se pare că Eu sunt încă om; ci mergi la frații Mei și spune-le, cele ce ai văzut și auzit”; și Magdalena a făcut așa. Luminându-se de ziuă, ea a venit iarăși la mormânt cu celelalte; iar cele ce erau cu Ioan și cu Salomeea au venit la răsăritul soarelui și, pe scurt grăind, femeile au venit la mormânt adesea și între ele era și Născătoarea de Dumnezeu.

Că ea este aceea pe care Evanghelia o numește Maria lui Iosie; Iosie era fiul lui Iosif. Nu se știe însă ceasul când a înviat Hristos. Unii zic că la cântarea cea dintâi a cocoșilor; alții când s-a întâmplat cutremurul, iar alții într-altă dată.

Deci așa petrecându-se faptele, iată că unii din cei ce păzeau mormântul au venit și au spus arhiereilor cele întâmplate; iar aceștia mituindu-i cu bani, i-a înduplecat să spună că ucenicii lui Hristos au venit în timpul nopții și L-au furat. în seara acelei zile însă ucenicii fiind adunați laolaltă de frica iudeilor, și ușile fiind încuiate, a intrat Iisus la dânșii, că era cu trup nestricăcios, și ca de obicei le-a vestit lor: „Pace vouă!” Ei, văzându-L, s-au bucurat peste măsură de mult și au primit prin suflare, mai desăvârșită lucrarea Preasfântului Duh.

În ce privește însă, învierea Domnului în a treia zi de la înmormântare, așa să știi: Joi seara și Vineri ziua, fac o zi (așa socoteau evreii întinderea unei zile); apoi Vineri noaptea și Sâmbăta întreagă, fac altă zi – iată deci a doua zi. Altă zi o face noaptea de Sâmbătă și o parte din ziua de Duminică (fiindcă după o parte a începutului se înțelege întregul), deci altă întindere de zi. Iată dar și ziua a treia. Sau alt fel: Hristos S-a răstignit Vineri la ceasul al treilea; de la ceasul al șaselea și până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric, aceea înțelegeți-o o noapte; deci iată o întindere de o zi de la ceasul al treilea până la al nouălea. Apoi, după întuneric iată ziua și noaptea de Vineri; deci a doua întindere de zi. În sfârșit, ziua Sâmbetei și noaptea ei fac, iată, a treia întindere de zi. Că deși Mântuitorul a făgăduit să ne facă bine în trei zile, totuși binefacerea a plinit-o El într-un răstimp mai scurt.

A Cărui slavă și putere este în vecii vecilor. Amin!

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
6 luni–  Sfintele Paști
Învierea Domnului
Învierea Domnului
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
7 marți–  Sfintele Paști
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
8 miercuri–  Sf. Ap. și Evanghelist Ioan Teologul
Sf. Cuv. Arsenie cel Mare
Sf. Ap. și Evanghelist Ioan Teologul
Sf. Ap. și Evanghelist Ioan Teologul

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul a fost fiul pescarului Zevedei şi al soţiei lui, Salomi. Pescuind odată la Marea Tiberiadei, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, i-a chemat pe cei doi fii ai lui Zevedei, Ioan şi Iacob, să devină pescari de oameni. Cei doi fraţi l-au lăsat pe tatăl lor şi l-au urmat pe Iisus. Sfântul Ioan a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Mântuitorul l-a chemat la apostolat împreună cu fratele său Iacob, când se aflau pe ţărmul Ghenisaretului, fiind alături de Petru şi Andrei cei dintâi chemaţi la apostolie. Sfântul Ioan Evanghelistul a fost cel mai tânăr dintre cei doisprezece Apostoli și unul dintre Apostolii cei mai apropiaţi ai Domnului Iisus; în Evanghelia sa se numeşte ucenicul pe care îl iubea Iisus (Ioan 21, 20). Sfântul a participat la Sinodul Apostolic din Ierusalim. Apoi a mers la Efes (Asia), propovăduind credinţa lui Iisus timp de 26 de ani. Tertulian şi Fericitul Ieronim menţionează că, din porunca împăratului Domiţian (81-96), Apostolul dragostei a fost exilat în insula Patmos, unde a vieţuit 15 ani. Aici, a scris Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. În timpul împăratului Nerva (96-98), Sfântul Ioan s-a întors la Efes, unde a murit în al treilea an al domniei lui Traian (98-117).

Sf. Cuv. Arsenie cel Mare
Sf. Cuv. Arsenie cel Mare

Sfântul Cuvios Arsenie s-a născut la Roma în anul 354, într-o familie nobilă, având părinţi dreptcredincioşi. Crescând, a studiat retorica şi filosofia, limba greacă şi limba latină. De tânăr a părăsit dorinţa de a ajunge dregător al Imperiului şi a intrat în slujirea lui Dumnezeu, fiind hirotonit diacon al Bisericii din Roma, unde ducea o viaţă virtuoasă. Întâmplându-se ca marele Împărat Teodosie (379-395), care conducea Imperiul Roman de Răsărit, să caute, cu multă stăruinţă, un om duhovnicesc, bun vorbitor şi cunoscător al ştiinţelor vremii, care să dea bună creştere fiilor săi şi să-i deprindă la învăţătură şi, mai ales, la învăţătura cea despre Dumnezeu, a aflat despre diaconul Arsenie şi a scris Împăratului Graţian în Apus şi papei Inochentie, rugându-i să-l trimită la Constantinopol. Arsenie, cu greu fiind înduplecat, plecând de la Roma şi sosind la Constantinopol, a venit la curtea Împăratului Teodosie. Iar Împăratul, văzându-l om cinstit la fire şi împodobit cu bunătate şi gând smerit, s-a bucurat mult, şi-l cinstea ca pe un părinte şi i se smerea ca unui dascăl.

Dar el urând slava lumii şi iubind pe Dumnezeu socotea măririle oamenilor ca pe o pleavă şi dorind viaţa monahală se ruga lui Dumnezeu să-i îndeplinească rugăciunea. Deci, într-una din zile, a auzit un glas dumnezeiesc care zicea: Arsenie, fugi de oameni şi te mântuieşte! Nemaizăbovind şi schimbându-şi hainele, ca să nu fie cunoscut, s-a dus în Alexandria Egiptului şi, de acolo, în Pustia Schitului, unde a fost dat ucenic Avvei Ioan Colov, care, învăţându-l smerenia, l-a călugărit. Rugându-se Arsenie lui Dumnezeu, iarăşi s-a făcut glas din cer spre el: Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii. Deci, ajungând el un călugăr foarte îmbunătăţit duhovniceşte, a venit la el cândva Teofil, Patriarhul Alexandriei, care, împreună cu alţii, l-au întrebat: Spune-ne nouă, Părinte, un cuvânt de folos. Şi el a zis: Dacă îl voi spune, îl veţi păzi? Iar ei i-au zis: Da, cu adevărat. Şi el a zis: Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu vă apropiaţi de acel loc. Şi, când urma el să se despartă de trup, l-au întrebat ucenicii lui, unde şi cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: Puneţi o funie la picioarele mele şi ridicaţi-mă în munte. Şi iarăşi le-a zis: Vedeţi, fiii mei, în câtă frică mă aflu, vrând a ieşi din trup? Şi ei au zis: Vedem. Iar el a zis: De când m-am făcut monah, frica aceasta n-a lipsit niciodată de la mine. Cuviosul Arsenie cel Mare, după 55 de ani de nevoinţă în pustie, a trecut la Domnul în anul 449, în vârstă de 95 de ani, fiind pomenit de Biserica Ortodoxă.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
9 joi–  Sf. Proroc Isaia
Sf. Mc. Hristofor
Aducerea la Bari a moaștelor Sf. Ier. Nicolae
Sf. Proroc Isaia
Sf. Proroc Isaia

Proorocul Isaia s-a născut în Ierusalim, pe la anul 811 înainte de Hristos. Era originar din neamul regilor iudei. Tatăl său era frate cu regele Amasiei, cel care a domnit între anii 838-809. Isaia a primit o creștere aleasă, a învățat legea Domnului, iar la timpul potrivit s-a căsătorit cu una din tinerele slujitoare la templu, tinere care, pentru curățenia și sfințenia vieții ce duceau, purtau numele de prorocițe. Căsătoria lui a fost binecuvântată cu mai mulți copii. Activitatea profetică a lui Isaia s-a desfășurat în vremea regilor Asaria sau Ozia (809-757), Iotam (757-741), Ahaz (741-725), Hischia sau Ezechia (725-697) și Manase (697-642), în vremuri de grele încercări pentru poporul iudeu, atât din pricina dușmanilor din afară, cât și din aceea a abaterii lui de la urmarea legii și a cinstirii lui Dumnezeu. Pedepsele vestite de el nu puteau fi nici pe placul regilor, nici pe acela al poporului. Pentru aceasta a avut multe de pătimit. În cele din urmă și-a pecetluit prorocia cu mucenicia, la vârsta de 126 de ani, fiind tăiat cu un fierăstrău de lemn din porunca regelui Manase.

Sf. Mc. Hristofor
Sf. Mc. Hristofor

Sfântul cu cap de câine, Hristofor, a trăit pe vremea împăratului Deciu, în jurul anilor 250, sau anul 308, având ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Se amintește faptul că acesta făcea parte dintr-un trib al chinocefalilor și convertit la Hristos, ajunge să fie omorât, devenind astfel martir. Un manuscris hagiografic cu viața sfântului cu cap de câine aparține episcopului Teofil Indianul, în limba greacă, de pe la jumătatea sec. IV. Potrivit acestuia, Sfântul Mucenic Hristofor era un soldat originar din nordul Africii. Tânărul soldat avea un chip nemaivăzut, fața lui semăna cu cea a unui câine, iar cuvintele îi erau stâlcite. Cu toate că acesta înfiora pe tot omul care îl vedea, nu avea un comportament fioros. Prins de către armata romană, ajunge prizonier în temnițele unde erau și creștini. Intrând în contact cu iubitorii de Hristos din Antiohia se convertește la creștinism. În cele din urmă, alături de mulți alți creștini, tânărul Hristofor va fi omorât pentru nelepădarea de dreapta credință.

Aducerea la Bari a moaștelor Sf. Ier. Nicolae
Aducerea la Bari a moaștelor Sf. Ier. Nicolae

Sfântul Nicolae a trăit la sfârșitul secolului III și începutul secolului al IV-lea. Datorită vieții sfinte a fost ales episcop al Mirelor Lichiei. Din cauză că a propovăduit credința în Domnul Iisus Hristos a fost prins de conducătorii cetății, a fost bătut și aruncat în temniță, împreună cu alți creștini. Imediat ce Sfântul Constantin cel Mare a ajuns împăratul romanilor, au fost eliberați toți din închisoare, inclusiv Sfântul Nicolae care a mers în Mira. În timpul vieții pământești a săvârșit numeroase minuni. De asemenea, a participat la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325. La 9 mai 1087, pentru a nu cădea în mâinile musulmanilor, moaștele Sfântului Nicolae au fost mutate din Mira la Bari, în sudul Italiei.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
10 vineri–  Izvorul Tămăduirii
Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Siriaca de la Mănăstirea Ghighiu
Sf. Ap. Simon Zilotul
Izvorul Tămăduirii
Izvorul Tămăduirii

În vinerea din Săptămâna Luminată, crestinii ortodocși sărbătoresc Izvorul Tămăduirii. Această sărbătoare ne aduce aminte de una dintre minunile Maicii Domnului, petrecută cu un orb. Înainte de a fi împărat, Leon cel mare a găsit într-o pădure un orb, care i-a cerut apă. La îndemnul Maicii Domnului, Leon i-a dat orbului să bea apă dintr-un izvor, iar orbul s-a vindecat de orbirea sa. Pentru a mulțumi Maicii Domnului, când a ajuns împărat, Leon cel Mare a ridicat în apropierea izvorului o biserică unde s-au săvârșit apoi multe minuni. Această Biserică, situată în vechiul cartier Vlaherne, se mai vede și astăzi în Istanbul. Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii s-a generalizat în Biserica Ortodoxă în secolele V - VI. În toate bisericile și mănăstirile ortodoxe, după oficierea Sfintei Liturghii, se săvârșește slujba de sfințire a apei, după o rânduială adecvată Săptămânii Luminate.

Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Siriaca de la Mănăstirea Ghighiu
Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Siriaca de la Mănăstirea Ghighiu

Icoana Maicii Domnului - Siriaca, pictată pe lemn de santal, datează din secolul al XVI-lea și a fost adusă la Mănăstirea Ghighiu în 1958 de PS Vasile Samaha de Sergiopolis din Patriarhia Antiohiei şi a Întregului Orient. De-a lungul timpului, numeroși credincioși care s-au rugat Maicii Domnului aducând cinstire icoanei de la Mănăstirea Ghighiu au mărturisit că au primit ajutor grabnic, vindecări și întărire în credință. Însuși actul oferirii icoanei Mănăstirii Ghighiu a constituit o minune, episcopul Vasile Samaha fiind îndemnat de Maica Domnului, în urma unor descoperiri cerești, să o aducă la această mănăstire. Datând din secolul al XVI-lea, icoana Maicii Domnului Siriaca fusese păstrată anterior, un timp îndelungat, în satul Bhamdoun din Liban, unde împodobea biserica având hramul Sfântul Gheorghe. Înscrierea cinstirii icoanei Maicii Domnului Siriaca în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a fost hotărâtă de Sfântul Sinod în şedinţa din 15 februarie 2018.

Sf. Ap. Simon Zilotul
Sf. Ap. Simon Zilotul

Sfântul Apostol Simon era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret. Când Simon a avut nunta cea legiuită, a fost chemat şi Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungându-le vinul, Domnul a prefăcut apa în vin. Mirele, văzând o minune ca aceea, îndată a crezut că Domnul este adevăratul Dumnezeu şi, lăsându-şi nunta şi casa, i-a urmat Lui cu osârdie, pentru care s-a numit „Zilotul”, adică râvnitor. Deci s-a aprins cu atât de mare dragoste dumnezeiască către Hristos, încât şi mireasa sa și pe toate cele lumeşti le-a trecut cu vederea, pentru dragostea lui Dumnezeu, şi şi-a făcut sufletul său mireasă Mirelui Celui fără de moarte, numărându-se în ceata ucenicilor lui Hristos, şi a fost unul din cei doisprezece Apostoli. Iar după ce a primit cu ceilalţi Sfinţi Apostoli pe Preasfântul Duh, Cel ce S-a pogorât în chip de limbi de foc, a trecut în Mauritania şi în Africa, propovăduind pe Hristos şi răbdând pentru El cu râvnă înfocată. După aceea, fiind în Britania şi luminând pe mulţi prin cuvântul Evangheliei, a fost răstignit de cei necredincioşi şi s-a sfârşit prin pătimirea cea de un chip cu a lui Hristos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
11 sâmbătă–  Sf. Sfințit Mc. Mochie preotul
Sf. Ier. Metodie și Sf. Cuv. Chiril, luminătorii slavilor
Sf. Sfințit Mc. Mochie preotul
Sf. Sfințit Mc. Mochie preotul

Sfântul Sfințit Mucenic Mochie a trăit în secolul al III-lea și a fost preot în Amfipol. Părinții lui erau de neam bun și bogați. Sfântul propovăduia pe Domnul Hristos și îi învăța pe toți să nu se închine idolilor. Pentru că a răsturnat un jertfelnic al unui zeu păgân, mărturisind cu mult curaj pe Mântuitorul Iisus Hristos, Mochie a fost ucis în Bizanț, în jurul anului 295. Înainte de a muri, i-a mulțumit lui Dumnezeu. Ultimele lui cuvinte au fost: Doamne, primește sufletul meu în pace. Mai târziu, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit o biserică în cinstea Sfântului Martir Mochie, în care au fost așezate sfintele sale moaște.

Sf. Ier. Metodie și Sf. Cuv. Chiril, luminătorii slavilor
Sf. Ier. Metodie și Sf. Cuv. Chiril, luminătorii slavilor

Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic, într-o familie senatorială, undeva în anul 826, respectiv 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator, iar mama lor se crede că a fost de origine slavă. Constantin și Mihail și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin. În anul 843, l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo, unde a fost hirotonit diacon. Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică. Prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid. De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului, însă, în curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie. Clerul german folosea latina ca limbă liturgică și după ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea care o desfășurau în jurisdicția Romei. Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea. După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma și a primit numele de Chiril, murind la scurt timp după aceasta. Adrian al II-lea a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel. Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona unde l-au demis și întemnițat. După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia. În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată, Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie, dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă. De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie și din această poziție a continuat să i se opună. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor pe ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Sfinţii Metodie şi Chiril sunt cei care au conceput alfabetul slavon, numit şi chirilic (după numele Sfântului Chiril). Acest alfabet a fost utilizat în România până în anul 1860, când a avut loc adoptarea oficială a alfabetului latin în scris.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
12 duminică–  Duminica a 2-a după Paști (a Sf. Apostol Toma)
Sf. Mc. Ioan Valahul
Sf. Ier. Epifanie, arhiepiscopul Ciprului, și Gherman, patriarhul Constantinopolului
Duminica a 2-a după Paști (a Sf. Apostol Toma)
Duminica a 2-a după Paști (a Sf. Apostol Toma)

Sf. Mc. Ioan Valahul
Sf. Mc. Ioan Valahul

Sfântul Mucenic Ioan Valahul s-a născut în Ţara Românească, din părinţi de bun neam şi binecredincioşi, pe la anul 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab (1632-1654). În timpul domniei lui Mihnea al III-lea (1658-1659), sultanul Mahomed al IV-lea (1648-1687) a trimis oaste mare de turci şi de tătari, care au făcut prăpăd şi pustiire mare, arzând, prădând şi omorând, iar la ieşirea din ţară au luat cu ei şi o mare mulţime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre. Între cei robiţi atunci s-a aflat şi un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Era voinic şi chipeş și frumuseţea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oştean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcate. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire şi, împingându-l, agareanul a căzut şi a murit. Ioan a fost legat din nou şi dus la Istanbul, unde l-au predat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în faţa vizirului, ca să-l judece, şi acolo tânărul a mărturisit cu îndrăzneală adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă ce va voi. Stăpâna nu i-a luat tânărului capul, ci, văzându-l voinic şi bun de muncă, l-a pus la început printre slugile sale; apoi, văzându-l preafrumos la înfăţişare, s-a aprins de spurcată poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos şi înţelept. A încercat să-l ademenească prin tot felul de făgăduinţe, spunându-i că îl va lua de soţ dacă el s-ar lepăda de credinţa creştină şi s-ar face mahomedan. Dar Ioan s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile şi a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor lui şi în curăţia trupească. Văzând că nimic nu izbuteşte, s-a mâniat şi l-a dat mai-marelui cetăţii, ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acesta l-a aruncat în temniţă, supunându-l la multe chinuri; femeia venea zilnic la temniţă, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră făgăduinţele ei, vor face ameninţările şi chinurile. Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de durerea chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăţie şi cu ajutor de la Dumnezeu, rămânând până la sfârşit ca un diamant tare, neclintit în credinţa creştină. Văzând, aşadar, femeia şi prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi, scoţându-l din temniţă, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapî (adică Poarta Stâlpului), lângă piaţa marelui bazar al neguţătorilor; aici i-au pus gâtul în ştreang şi l-au înălţat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 mai, într-o vineri, înainte de Înălţarea Domnului, din anul mântuirii 1662.

Aşa a trecut către veşnicele lăcaşuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieţii sale, când avea numai 18 ani. Iar istoria scurtei, dar pilduitoarei sale vieţi a aşternut-o în scris marele învăţat grec Ioan Cariofil, din Istanbul, care a trăit pe vremea Sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.

Sf. Ier. Gherman, patriarhul Constantinopolului
Sf. Ier. Gherman, patriarhul Constantinopolului
Sf. Ier. Epifanie, arhiepiscopul Ciprului, și Gherman, patriarhul Constantinopolului
Sf. Ier. Epifanie, arhiepiscopul Ciprului, și Gherman, patriarhul Constantinopolului

Sfântul Epifanie, Episcopul Constantiei (310-403), s-a născut în satul Besanduk din apropierea orașului Elefteropolis din Iudeea (Palestina). Născut într-o familie săracă a rămas orfan de tată la vârsta de 10 ani. A intrat ucenic la un iudeu bogat pe nume Trifon, care, după moartea sa și a familiei sale, i-a lăsat sfântului toată averea. Cunoscând un călugăr pe nume Luchian, a fost impresionat de o faptă de milostenie săvârșită de acesta, fapt pentru care s-a botezat, și-a vândut averea, a dăruit surorii sale o parte, și-a cumpărat cărți de câțiva arginți și restul averii a împărțit-o săracilor. A intrat apoi în monahism la Mănăstirea Sfântul Ilarion cel Mare la vârsta de 16 ani. În anul 337 a întemeiat o mănăstire aproape de satul său natal, mănăstire pe care a păstorit-o 30 de ani. În anul 368 a fost ales episcop al orașului Constantia, capitala Ciprului (vechea Salamina). A păstorit în timpul luptelor cu arienii, sprijiniți de Împăratul Valens. Sfântul Epifanie s-a mutat la cele veșnice în anul 403, la 36 de ani de episcopat. Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, s-a născut într-o familie înstărită și nobilă. A fost ales Episcop al Cizicului (Asia Mică), fiind un ierarh care s-a opus ereziei monoteliților și a iconoclasmului, în timpul împăratului Leon Isaurul (717-741). A păstorit până în anul 733, fiind obligat să părăsească scaunul episcopal pentru că a apărat ortodoxia împotriva iconoclaștilor. A trecut la cele veșnice în data de 12 mai 1740.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
13 luni–  Sf. Mc. Glicheria
Sf. Serghie Mărturisitorul
Sf. Mc. Glicheria
Sf. Mc. Glicheria

Sfânta Muceniță Glicheria (+ 141) s-a născut la Roma, într-o familie bogată. Tatăl ei era prefect și senator în cadrul Imperiului Roman. Întreaga familie s-a mutat în Tracia, în orașul Traianopolis, unde, nu după mult timp, ambii părinți ai sfintei mucenițe au trecut la cele veșnice. În timpul sărbătorii păgâne „Lampadoforia” închinată zeiței Dia, toți locuitorii cetății trebuiau să aducă jertfă de mulțumire, însă Sfânta muceniță a refuzat acest lucru, mărturisind în fața guvernatorului Sabin că este creștină. A fost bătută cu pietre, întemnițată, apoi a doua zi a fost îndemnată din nou să aducă jertfă zeiței, însă a refuzat din nou, fapt pentru care a fost închisă fără hrană și apă câteva zile, însă prin minune dumnezeiască nu a pățit nimic. A fost dusă în Heracleea, fiind supusă iarăși unor chinuri groaznice și, în cele din urmă, a trecut la cele veșnice.

Sf. Serghie Mărturisitorul
Sf. Serghie Mărturisitorul

Cuviosul Serghie Mărturisitorul (sec. IX) a suferit moarte de mărturisitor în timpul împăratului Teofil (829-842) pentru că a apărat cinstirea sfintelor icoane.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
14 marți–  Sf. Mc. Isidor din Hios
Sf. Sfințit Mc. Terapont, episcopul Ciprului
Sf. Mc. Isidor din Hios
Sf. Mc. Isidor din Hios

Împăratul Deciu (249-251) a vrut ca din primul an al domniei lui să-și organizeze întreaga armată. În acest sens a trimis în insula Kios din Marea Egee pe tribunul Numerian cu porunca de a încorpora pe toți tinerii înscriși în armată. Între ei a fost și Sfântul Mucenic Isidor. El trăia în rugăciune, post și înfrânare. După un timp a venit poruncă de la împăratul Deciu că orice creștin s-ar afla în rândurile soldaților trebuie să jertfească idolilor. Isidor a fost pârât că este creștin și a fost chemat la judecată în fața lui Numerian. Fiind îndemnat să jertfească, Isidor a refuzat să facă acest lucru și de aceea a fost supus supliciilor, primind în cele din urmă moarte martirică. Trupul mucenicului Isidor a fost luat pe ascuns de prietenul său Antonie și îngropat la marginea orașului. Credincioasa Mironia, o creștină bogată din Efes, l-a mutat într-un loc deosebit. După încetarea persecuției lui Deciu, aceasta a construit o biserică chiar peste moaștele mucenicului, în amintirea și în numele lui.

Sf. Sfințit Mc. Terapont, episcopul Ciprului
Sf. Sfințit Mc. Terapont, episcopul Ciprului

Sfântul Mucenic Terapont, episcopul Ciprului (sec. VIII), a fost episcop în insula Cipru (Marea Mediterană). Moaștele sale izvorâtoare de mir au fost aduse în Constantinopol în timpul împăratului Nichifor (802-811), când arabii atacau insula. Datorită numeroaselor minuni care se săvârșeau lângă racla cu cinstitele sale moaște, s-a construit o biserică în numele Sfântului Mucenic Terapont.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
15 miercuri–  Sf. Cuv. Pahomie cel Mare
Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei
Sf. Cuv. Pahomie cel Mare
Sf. Cuv. Pahomie cel Mare

Născut în Tebaida de Jos, Egipt, a fost un militar păgân care a renunţat la tot pentru a se dedica liniştii pustiei. Sfântul Cuvios Pahomie este unul dintre cei mai mari sfinţi pe care ni i-a oferit pustia Egiptului. Deoarece au fost mulţi ucenici care l-au urmat în pustiu, a devenit părintele vieţii cenobitice, de obşte. Acesta a ctitorit şapte mănăstiri, având peste trei mii de ucenici. Sfântul Pahomie cel Mare a plecat în pace la Domnul în anul 347.

Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei
Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei

Viitorul Mitropolit al Moldovei s-a născut în 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din Bucovina. Crescând în duhul adevăratei evlavii, la numai 12 ani, a intrat în viaţa monahală. Formarea sa duhovnicească este legată de obştea Mănăstirii Putna și a Sihăstriei Putnei, dar şi de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), al cărui ucenic a fost. Văzând părinții putneni pe acest tânăr cu înţelepciune de bătrân şi viaţă aleasă, l-au rânduit a fi hirotonit preot la numai 17 ani, apoi a fost ales egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani. În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuţi, unde a tipărit un Liturghier slavo-român și a înfiinţat o şcoală pentru învăţarea limbilor slavonă, greacă și română. După doar cinci ani, vrednicia şi râvna sa au fost hotărâtoare pentru mutarea sa în scaunul de mitropolit al Moldovei, la Iaşi. Între 1750 şi 1760 a desfăşurat o intensă activitate pastorală şi socială, promovând tiparul românesc şi veghind la traducerea de cărţi folositoare de suflet. Reuşind să deschidă o tipografie, în 10 ani a tipărit 15 cărţi de slujbă şi învăţătură în limba română, care s-au folosit în bisericile şi mănăstirile din toate ținuturile locuite de români. Grija pentru românii din Transilvania, amenințați să-și lepede credința strămoșească, și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești, în Maramureș și în ținutul Clujului. Sfântul Iacob s-a îndurerat pentru neştiinţa de carte a păstoriţilor săi, deoarece, după cum spunea, „din creşterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viaţa curge”. A înfiinţat şcoli și a tipărit cărţi de învăţătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și înfiinţând, pentru copiii satului Putna, prima şcoală elementară rurală din Moldova. A dispus traducerea Vieţilor sfinţilor, care sunt adevărate manuale în care orice om, de orice vârstă, fire şi stare, îşi poate afla un model de viaţă, reușind traducerea primelor 6 din cele 12 volume. Pe lângă purtarea de grijă faţă de Mănăstirea Putna şi aşezămintele ei, Mitropolitul Iacob a ajutat şi alte mănăstiri şi biserici, cum ar fi Mănăstirea Doljeşti, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava şi Catedrala mitropolitană din Iaşi, Mănăstirea şi spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi și altele. În vremea domniilor fanariote a intervenit, împreună cu ceilalţi ierarhi ai ţării, pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea veciniei în 1749) și a unor biruri împovărătoare (desființarea vădrăritului în 1756), în primul rând a văcăritului (în 1757), legând cu blestem pe domnii ţării să nu revină asupra acestora. Ca un făcător de pace și ocrotitor al poporului, Mitropolitul Iacob a cerut, în anul 1758, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei, iar în anul următor a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului să îndeplinească unele cerințe, pentru pacificarea țării. A mustrat adesea pe unii conducători din acei ani, din pricina cărora, în cele din urmă, a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a dărilor împovărătoare. Petrecând ultima parte a vieţii la mănăstirea sa de metanie, Mitropolitul Iacob a continuat actele de ctitorire începute în perioada cât a fost mitropolit în scaun, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei, întărind-o duhovnicește şi material. Astfel, ea a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775. Retragerea la mănăstire i-a fost prilej Sfântului Iacob de adâncire în rugăciunea curăţitoare şi luminătoare de suflet. El a spus acest cuvânt despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre şi risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea ştiut este că cel ce vorbeşte cu Dumnezeu este mai sus de moarte şi de stricăciune”. Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 a mers la Sihăstria Putnei şi a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Sfântul Cuvios Natan, luând numele de Eftimie. După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul. A fost înmormântat în pridvorul mănăstirii sale de la Putna, ca nou ctitor al ei. Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
16 joi–  Sf. Cuv. Teodor cel Sfințit
Sf. Cuv. Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei
Sf. Cuv. Teodor cel Sfințit
Sf. Cuv. Teodor cel Sfințit

Sfântul Cuvios Teodor cel Sfinţit a fost ucenicul Sfântului Cuvios Pahomie cel Mare. Născut în Tebaida de Sus, din părinţi creştini, la vârsta de 14 ani, cu binecuvântarea mamei sale, a plecat la mănăstire. Auzind de Sfântul Pahomie, a mers la mănăstirea din Tabena Egiptului şi a devenit ucenic al acestuia. La vârsta de 25 de ani, dascălul său l-a ales pe fericitul Teodor însoţitor în cercetarea mănăstirilor puse sub povăţuirea sa . Datorită vieţii sale duhovnicești, la 30 de ani a fost hirotonit, de unde şi numele de Teodor cel Sfinţit, adică preotul. După moartea Sfântului Pahomie, Sfântul Teodor a ales să păstorească în cele şapte mănăstiri, readucând pacea şi dragostea frăţească. Sfântul Cuvios Teodor a plecat în pace la Domnul în anul 367.

Sf. Cuv. Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei
Sf. Cuv. Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei

Sfântul Cuvios Sila s-a născut în anul 1697 în ținutul Botoșanilor, din părinți ortodocși, Ion și Ioana. A intrat ca frate începător la Schitul Orășeni (com. Cristești, jud. Botoșani), fiind foarte tânăr, de unde, în anul 1714 la vârsta de 17 ani, a venit la Sihăstria Putnei, unde a fost primit și apoi călugărit de starețul Teodosie. După trecerea acestuia la cele veșnice, starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al schitului, a rânduit să fie hirotonit diacon și preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare. Ca ucenic și ajutor al starețului Dosoftei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă timp de peste 30 de ani de toate cele necesare obștii, ostenindu-se, în același timp, la slujbele bisericii și la împlinirea pravilei de chilie. În toamna anului 1753, trecând la Domnul starețul Dosoftei, Cuviosul Sila a fost numit stareț de către mitropolitul Moldovei, Sfântul Iacob Putneanul. Ca părinte duhovnicesc al obștii, a înnoit viața duhovnicească a Sihăstriei Putnei, iar ca bun chivernisitor, cu binecuvântarea mitropolitului Iacob, a zidit o biserică nouă de piatră cu hramul Buna-Vestire, pe care a împodobit-o cu toate cele trebuitoare, precum și o nouă trapeză și chilii. Ajuns vestit duhovnic și povățuitor de suflete, Cuviosul Sila a fost prețuit atât de credincioșii simpli, cât și de domnitorii Moldovei Constantin Cehan Racoviță și Grigorie Calimachi, precum și de înalți dregători, egumeni și arhierei, pe toți povățuindu-i cu înțelepciune pe calea mântuirii. Sub îndrumarea sfântului stareț, monahii din Schit se îndeletniceau cu caligrafierea manuscriselor ce cuprindeau sfinte slujbe și importante scrieri ale Sfinților Părinți. Dintre ucenicii săi, cel mai cunoscut este episcopul Rădăuților Dosoftei Herescu. Ultimii ani de viață Cuviosul Sila și i-a petrecut în multe lipsuri și încercări, ca urmare a răpirii Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1774, și a îngrădirilor puse de noua stăpânire. Schitul nu avea cele necesare hranei monahilor și era nevoit să se împrumute de bani și alimente. Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Sfântul Sila a pus povățuitor Sihăstriei Putnei pe Cuviosul Natan, apoi și-a cerut iertare de la toți. În 23 aprilie 1783, după ce se nevoise aproape 70 de ani la Sihăstria Putnei, Cuviosul ieroschimonah Sila și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit și slujit întreaga sa viață.


Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în viața monahală. Pentru vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi preot, și a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie, de unde a trecut la Mănăstirea Râșca. După o vreme a venit la Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru adâncă smerenie. Deși nu a fost stareț al Sihăstriei, el era un rugător înfocat, sprijinind în credința ortodoxă pe toți, mai ales în vremea stăpânirii străine. De asemenea, el primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii, care, adăugându-se celorlalte virtuți, l-a făcut să fie cinstit de către toți ca un mare părinte duhovnicesc. Împreună cu stareții Sila și Natan a fost martor al greutăților din anii de stăpânire austriacă, dar s-a dovedit un nevoitor plin de râvnă. A trecut cu pace la cele veșnice în data de 16 decembrie 1784.


Sfântul Cuvios Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Pașcani. A fost mai întâi viețuitor și eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde a fost hirotonit diacon, apoi preot. Dornic de mai multă rugăciune și liniște, s-a retras la Sihăstria Putnei, unde a primit schima cea mare cu numele de Natan. Cuviosul Natan a fost cunoscut ca un duhovnic foarte iscusit, fiindu-i părinte duhovnicesc și marelui mitropolit Iacob Putneanul. Totodată, viețuitorii din sihăstrie, împreună-nevoitori cu el, dar și credincioșii închinători îl cinsteau ca pe un adevărat părinte și păstrător al bunelor rânduieli ortodoxe. El se îndeletnicea și cu caligrafierea de manuscrise și cu alcătuirea pomelnicelor ctitoricești. În anul 1781 a fost rânduit stareț de către Cuviosul Sila, care se pregătea pentru trecerea la cele veșnice. Deși înaintat în vârstă, ieroschimonahul Natan a continuat cu multă râvnă și jertfelnicie lucrarea duhovnicească a înaintașului său, călăuzind obștea încredințată lui spre păstorire timp de trei ani și jumătate, deși lipsurile și greutățile erau tot mai mari din pricina ocupației habsburgice. La capătul unei vieți închinate lui Dumnezeu, în neagonisire și curăție, după ce a purtat cu multă răbdare și necontenită rugăciune povara grea a bolilor, Cuviosul ieroschimonah Natan s-a mutat la Domnul, a doua zi după sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Hristos, pe 26 decembrie 1784. La începutul Postului Mare din anul 1990, un monah putnean retras pe locul fostului Schit a văzut o lumină cerească deasupra pronaosului vechii biserici ruinate, lumină care a înconjurat biserica, apoi s-a făcut nevăzută. La puțin timp după aceasta, pe 24 aprilie 1990, când s-a început refacerea Schitului, în pronaosul vechii biserici s-au descoperit mormintele celor trei Cuvioși: Sila, Paisie și Natan, în care se aflau osemintele lor, galbene ca ceara și răspândind bună-mireasmă. În anii ce au urmat s-au săvârșit numeroase și minunate vindecări la racla cu moaștele Cuvioșilor. De aceea, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
17 vineri–  Sf. Ap. Andronic și soția sa, Iunia
Sf. Cuv. Nectarie și Teofan
Sf. Ap. Andronic și soția sa, Iunia
Sf. Ap. Andronic și soția sa, Iunia

Sf. Ap. Andronic a fost unul din cei șaptezeci de apostoli și era rudă cu Sfântul Apostol Pavel. El L-a propovăduit pe Mântuitorul Iisus Hristos și a luptat împotriva închinării la idoli. Despre el menționează Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: Îmbrățișați pe Andronic și pe Iunia, cei de neam cu mine și împreună închiși cu mine, care sunt vestiți între apostoli și care înaintea mea au fost în Hristos (Romani 16, 7). Prin eforturile misionare ale Sfinților Andronic și Iunia, mulți păgâni s-au convertit la creștinism și au fost construite multe biserici. În secolul al V-lea, în timpul împăraților Arcadius și Honorius, au fost descoperite moaștele Sfinților Andronic și Iunia într-o periferie a Constantinopolului, în Evghenia, în partea de răsărit. Mai târziu, pe acest loc a fost zidită o biserică impunătoare.

Sf. Cuv. Nectarie și Teofan
Sf. Cuv. Nectarie și Teofan

Sfinții ieromonahi Nectarie și Teofan erau frați, originari din familia nobiliară Apsaradon, care a jucat un rol important in viața orașului Ioanina. Cei doi cuvioși au avut parte de o educație aleasă în mănăstirea Filantropinon în timpul egumenului Macarie. Din tinerețe au îmbrățișat viața monahală îndreptățind astfel supranumele Ioaninei de „orașul călugărilor”. Au primit schima monahală în 1495, fiind tunși de un oarecare stareț pe nume Sava. Sfinții au ucenicit pe lângă stareț timp de 10 ani, în schitul Sf. Ioan Botezătorul din insula lacului Ioaninei, până la adormirea sa din anul 1505. După moartea părintelui duhovnicesc, au plecat în Sfântul Munte Athos, unde au fost primiți de fostul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Nifon al II-lea, care trăia în mănăstirea Dionisiu la anul 1502. După ce, prin învățăturile sale, i-a întrarmat cu cele de ajutor în războiul duhovnicesc, el i-a îndemnat să se întoarcă la chilia lor de mai înainte și să-și continue acolo luptele lor duhovnicești. S-au dus în locurile cele mai retrase din insulă, unde au aflat loc potrivit pentru asceză și liniștire, lângă o sihăstrie pustie, pe jumătate ruinată, cu hramul Sfântului Pantelimon. Sfinții Nectarie și Teofan au luat de la arhiereul Ioaninei binecuvântare pentru refacerea sfântului locaș și au purces la reconstrucția bisericii și a chiliilor. Acest lucru s-a dovedit, în practică, o luptă istovitoare și trudnică. În cele din urmă, în anul 1507, au ridicat cu cheltuiala lor, biserica Sfântului Ioan Botezătorul și, odată cu ea, au finalizat în scurt timp și zidirea chiliilor și a celorlalte clădiri necesare. După refacerea mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul în insulă, au ridicat pentru surorile și părinții lor, sihăstria Sfântului Nicolae în Lepenό. Aceasta a funcționat ca metoc al mănăstirii Varlaam de la Meteore. Încercările n-au încetat să apară și aici. Văzând că se întețește toată această ispită, și-au adus aminte de sfatul sfântului Nifon, care prorocește le spusese: „când ispitele vă vor împresura de pretutindeni, nu vă împotriviți lor, ci retrageți-vă în mănăstire și vă liniștiți”. După 4 ani de ședere în părțile Ioanninei, au plecat definitiv din noua lor mănăstire în jurul anului 1510 și s-au strămutat pe stâncile Meteorelor, căutând acolo un nou loc pentru desăvârșire și asceză. Li s-a dat de către părinții mănăstirii Marea Meteoră, schitul Sfântului Ioan Botezătorul, unde au rămas timp de 7 ani. Însă îngustimea stâncii pe care era situată sihăstria lor, cât și clima nesănătoasă de acolo din pricina vânturilor puternice, nu le-a dat putința să stea mai mult. Din mulțimea de stânci de la Meteore, au ales una mai cu lărgime și cu vânturi mai prielnice, fiind potrivită pentru viața isihastă și care se numea Varlaam. Această denumire provenea de la primul eremit ce viețuise în acel vârf necălcat de picior de om. Deci, pe stânca Varlaamului, care era cu desăvârșire pustie și nelocuită de mulți ani, cei doi cuvioși au început să viețuiască cu binecuvântarea mitropolitului Larisei, Visarion, și a egumenului de atunci al Marii Meteore, în anul 1518. Îndată după urcarea lor pe stâncă, au început lucrările de zidire, întrucât nu se mai păstra nimic din vechea sihăstrie. Și-au început lucrul la zidirea bisericii cu multă trudă și mari osteneli trupești, având și sprijinul ucenicilor lor, Benedict și Pahomie monahii, ce au fost de la început cu ei și, cu harul lui Dumnezeu, au înaintat cu lucrările. Pentru mai bine de 30 de ani, au ținut neștirbită rânduiala slujbelor, rugăciunilor și a privegherilor de toată noaptea din ajunul Duminicilor, precum și a praznicelor Împărătești și de pomenirea sfinților mari, în timp ce, în celelalte zile de peste săptămână, jumătate din noapte o dedicau proslăvirii lui Dumnezeu. Hrana lor zilnică era sărăcăcioasă și cu desăvârșire pustnicească. În anul 1542 au pus temelia bisericii Tuturor Sfinților, iar pe 17 mai 1544 aceasta a fost terminată. Între timp, cuviosul Teofan era deja bolnav la pat de 10 luni și, slăbit de îndelungata-i boală, se afla în pragul morții. În timp ce toți părinții și frații se tânguiau și plângeau în jurul său, cântând înlăcrimați Paraclisul, s-a petrecut o minune. Deodată, o stea străvezie și strălucitoare a stat deasupra chiliei cuviosului, învăluind-o într-o lumină cerească. Odată cu apusul soarelui, sufletului cuviosului Teofan s-a mutat la veșnicele sălașuri. În aceeași clipă, steaua suprafirească s-a stins, semn al slavei nemăsurate ce-i fusese gătită în ceruri. În Săptămâna Luminată, pe 7 aprilie 1550, s-a odihnit întru Domnul și cuviosul Nectarie. Mormântul și moaștele lor constituie până astăzi izvor de puteri și minuni pentru viețuitorii mănăstirii și evlavioșii închinători.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
18 sâmbătă–  Sf. Mc. Petru, Dionisie și Paulin
Sf. Mc. Petru, Dionisie și Paulin
Sf. Mc. Petru, Dionisie și Paulin

În timpul persecuţiei împotriva creştinilor de către împăratul păgân Deciu (249-251), un tânăr cu numele Petru a fost prins în Lampsac, o cetate aflată în Helespont. Petru a fost adus la dregătorul Optimus şi silit să jertfească zeiţei Afrodita. Dar nu a vrut să se supună și a mărturisit că nu se poate închina unei zeiţe desfrânate, pentru că este creştin. Drept urmare, Petru a fost supus la chinuri, primind cununa muceniciei prin tăierea capului.

Sfântul Dionisie, probabil din Mesopotamia, era un creştin care a fost închis pentru credinţa în Hristos, alături de ostaşii Pavel şi Andrei şi de o creştină, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina. Această Cristina a reuşit să aducă la Hristos pe cei doi tineri care încercau să o necinstească. Din acestă cauză Dionisie, Andrei şi Pavel au fost ucişi cu pietre, iar Sfintei Cristina i s-a tăiat capul.

Sfântul Paulin, care era din Atena, propovăduia Evanghelia lui Hristos alături de Sfinţii Iraclie şi Venedim. Cei trei au fost prinşi şi daţi dregătorului Atenei, care, după ce i-a supus la chinuri, a poruncit să li se taie capetele.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
19 duminică–  Duminica a 3-a după Paști (a Mironosițelor)
Sf. Sfințit Mc. Patrichie, episcopul Prusei, și cei împreună cu el
Duminica a 3-a după Paști <i>(a Mironosițelor)</i>
Duminica a 3-a după Paști (a Mironosițelor)
Sf. Sfințit Mc. Patrichie, episcopul Prusei, și cei împreună cu el
Sf. Sfințit Mc. Patrichie, episcopul Prusei, și cei împreună cu el

Scaunul Sfântului Episcop Patrichie a fost cetatea Prusei din Țara Bitiniei. Acolo a propovăduit credința în Hristos, certând rătăcirea elinească și întorcând pe mulți de la închinarea idolilor la Hristos Dumnezeu. De aceea a fost prins de păgâni împreună cu trei preoți - Acachie, Menandru și Polien -au fost aduși spre cercetare la Iulie, ighemonul Bitiniei. Patrichie episcopul a stat de față înaintea eparhului Iulie care, căutând să-l facă să se închine la idoli, îi spunea că izvorârea apelor celor calde se face prin purtarea de grijă a zeilor și sunt vărsate pentru binele oamenilor. Sfântul mucenic i-a răspuns că într-adevăr, pentru binele oamenilor izvorăsc apele termale, însă prin puterea Domnului nostru Iisus, Care a rânduit două locuri: unul plin de bunătăți, în care se odihnesc drepții, iar celălalt plin de întuneric și de foc, unde vor fi osândiți păcătoșii după învierea cea din morți. Și căuta sfântul să explice eparhului felul și rostul acestei rânduieli dumnezeiești, însă acesta a poruncit să fie aruncat în mijlocul apelor fierbinți, dar sfântul nici un rău nu a pățit. Atunci i-a fost tăiat capul cu sabia. Împreună cu el au fost decapitați și cei trei preoți ai lui: Acachie, Menandru și Polien.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
20 luni–  Sf. Mc. Talaleu
Sf. Cuv. Talasie
Sf. Lidia din Filipi
Sf. Mc. Talaleu
Sf. Mc. Talaleu

Sfântul Mucenic Talaleu a trăit în secolul al treilea și era originar din localitatea Libanon Dasos, Fenicia (Libanul de astăzi). Părinții săi, Varuhie și Romilia, erau creștini, iar tatăl său, episcopul acelei localități. Studiase medicina și devenise un doctor iscusit și căutat de mulți pentru vindecare, pentru că Dumnezeu îl învrednicise cu darul facerii de minuni. Vindeca bolile prin rugăciune fără să aștepte răsplată în schimb; cerea un singur lucru celor vindecați, și anume să creadă în Mântuitorul Iisus Hristos cu toată tăria inimii lor. După un timp, Talaleu a ajuns în orașul Edesa din Siria la începutul domniei împăratului Numerian (283-284), când acest oraș era condus de dregătorul Tiberian, un păgân aspru care dorea să înlăture numele lui Iisus Hristos din sufletele credincioșilor. Sfântul Talaleu a fost prins și bătut. Dobândind libertatea, s-a dus în Cilicia. Acolo a fost prins din nou și supus chinurilor din porunca conducătorului Teodor, însă Sfântul Talaleu nu a renunțat la credința creștină, răbdând chinurile cu mult curaj. Fiind întrebat cu puterea cui săvârșește acele vindecări, Talaleu a răspuns că numai cu puterea Mântuitorului Iisus Hristos și a semnului Sfintei Cruci a vindecat pe cei bolnavi și acest lucru îl pot dovedi chiar cei vindecați. În urma acestei mărturisiri, sfântul a fost supus mai multor suplicii, apoi urcat într-o barcă fără vâsle și lăsat în largul Mării Egee, în voia valurilor. Întorcându-se sănătos la țărm, îmbrăcat în haină albă, Teodor a poruncit soldaților să îl prindă din nou și să-l arunce la lei. Însă nici de data aceasta măsurile de pedeapsă ale lui Teodor nu au avut succes. Simțindu-se rușinat în fața mulțimii de faptul că pedepsele sale nu reușeau să îl schimbe pe Sfântul Talaleu, Teodor a poruncit în cele din urmă ca sfântul să fie trecut prin sabie, primind în felul acesta moarte mucenicească.

Sf. Cuv. Talasie
Sf. Cuv. Talasie

Tot în data de 20 mai, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Cuvios Talasie Libianul, Izvorâtorul de mir, care s-a săvârşit cu pace în anul 648.

Sf. Lidia din Filipi
Sf. Lidia din Filipi

Sfânta Lidia din Filipi este cunoscută drept prima creștină din Europa. În Faptele Sfinților Apostoli se precizează că, după ce Pavel predică mai multor femei adunate la un râu din apropierea cetății Filipi, Lidia, o femeie vânzătoare de porfiră din cetatea Tiatirelor a crezut în Hristos și a mărturisit că vrea să devină creștină. Din Scriptură aflăm că „Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel” (Fapte 16:14). Primește botezul de la Sfântul Apostol Pavel, iar în casa ei se formează prima comunitate creștină europeană. Acestora Pavel le va scrie o epistolă în care le vorbește despre chenoză sau smerita Întrupare a Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Sfânta Lidia era din Tiatira, Asia Mică (orășelul Al-Hissar din Turcia de astăzi). Se crede că era evreică, pentru că ieșise împreună cu alte femei în ziua sâmbetei în afară cetății, într-un loc dedicat rugăciunii. Faptul că femeile mergeau în afara orașului, pe malul râului Zygaktis, pentru a-și spăla ritualic mâinile într-o apă curgătoare, deducem că în Filipi nu era o sinagogă, fiind probabil puțini evrei acolo. Biserica Ortodoxă o cinstește pe Sfânta Lidia ca fiind „întocmai cu Apostolii”. În apropierea localității antice Filipi se află Biserica „Sfânta Lidia”, un loc liniștit și retras de pe malul râului Gangitis; acolo, un altar de piatră ridicat în cinstea Sfintei Lidia, amintește de locul în care a fost botezată prima creștină din Europa.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
21 marți–  Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena
Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena
Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena

Fericitul şi pururea pomenitul Constantin (306-337) a fost fiul lui Constanțiu Hlor (305-306) şi al cinstitei Elena. Era pe vremea când crudul împărat Diocleţian (284-305) îşi luase părtaşi la cârmuirea întinsei împărăţii a romanilor, aşa încât partea de răsărit a împărăţiei, cu capitala la Nicomidia, era cârmuită chiar de el, având ca ajutor pe ginerele său, Galeriu. Partea de apus, cu capitala la Roma, avea ca împărat pe Maximian, însoţit de fiul său, Maxenţiu, iar ca ajutor pe Constanţiu Hlor, tatăl Sfântului Constantin. Acesta stăpânea peste întinsele ţinuturi ale Galiei, Spaniei şi Britaniei. Dar, pe când în celelalte părţi ale împărăţiei creştinii îndurau cele mai crunte prigoniri, în ţinuturile sale, Constanţiu nu numai că a oprit orice prigoană împotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiţi dintre cetăţeni, îi folosea ca sfetnici împărăteşti. Constantin a luat stăpânirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea întregii oştiri, pentru că era iubit de toţi. Maxenţiu, fiul nelegitim al lui Maximian, auzind de acest fapt, a pornit război împotriva lui Constantin. Episcopul Eusebiu de Cezareea istoriseşte că, plecând în întâmpinarea duşmanului său, împăratul Constantin se ruga, cerând ajutor de la Dumnezeu înainte de a începe lupta, ştiind că oastea lui este mai slabă decât cea a lui Maxenţiu. Ca răspuns la rugăciunea lui, Constantin a văzut ziua, în amiaza mare, strălucind pe cer, o cruce luminoasă, pe care scria cu slove alcătuite din stele: Prin acest semn vei învinge; iar în noaptea ce a urmat, tot el a văzut în vis pe Însuşi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-Se de el şi îndemnându-l să-şi facă steag ostăşesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Având chipul cinstitei Cruci şi monograma lui Hristos (literele greceşti H şi R) pe steaguri şi pe scuturi, a mers la Roma şi a biruit pe nelegiuitul Maxenţiu, care, căzând în râul Tibru, s-a înecat, la podul Milvius în anul 312. Astfel, Constantin a eliberat pe cetăţenii Romei de tirania lui Maxenţiu. Încredinţat că în biruinţa lui a fost ajutat de Dumnezeul creştinilor, fericitul Constantin a dat în anul 313, ca împărat al Romei, o hotărâre prin care a oprit prigonirea creştinilor şi a dat libertate credinţei creştine în întregul Imperiu Roman.

Acest act, de mare însemnătate, se numeşte Edictul de la Milan. Mai târziu, fericitul Constantin şi-a mutat capitala împărăţiei de la Roma la Bizanţ. Aici, a zidit din nou această cetate, ca o roadă a credinţei sale în Hristos, şi a împodobit-o cu tot felul de biserici, ca pe o adevărată nouă Romă creştină, numită apoi Constantinopol, după numele său. Sfântul împărat Constantin a arătat multă râvnă şi pentru unitatea credinţei creştine, aceasta văzându-se pe vremea ereziei lui Arie. Pentru că era tulburare mare în Biserică, împăratul Constantin a hotărât ţinerea Sinodului de la Niceea, în anul 325, la care el însuşi a luat parte. Aici, episcopii din toată lumea creştină au condamnat rătăcirea lui Arie şi au mărturisit dreapta credinţă, alcătuind prima parte din Crezul pe care îl rostim şi noi la fiecare Sfântă Liturghie. Sfântul Constantin a dat şi legi inspirate din credinţa creştină, prin care apăra demnitatea persoanei umane şi a familiei. A fost ajutat şi de evlavia şi râvna mamei sale Elena, care, mergând la Ierusalim pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii, a aflat locul Golgotei, al Sfântului Mormânt şi lemnul cinstitei Cruci şi a zidit cu împărătească dărnicie biserica Sfântului Mormânt, biserica din Betleem, pe cea din Nazaret şi alte sfinte locaşuri. Îndemnat de fericitul Teofil, episcopul Goţiei, care păstorea la nordul Dunării (Dacia) şi participase la Sinodul întâi de la Niceea, Sfântul Constantin a sprijinit creştinarea strămoşilor noştri, cerând goţilor cotropitori să nu împiedice răspândirea creştinismului. Totodată împăratul Constantin a recâştigat unele teritorii din sudul Munteniei, construind un pod la Sucidava (azi oraşul Corabia) şi ridicând acolo o cruce de piatră, ca semn al biruinţei credinţei celei noi asupra păgânismului. Pentru toate aceste fapte de folos credinţei creştine, săvârşite de marele Constantin şi maica sa Elena, s-au învrednicit a fi numiţi „Sfinţi împăraţi întocmai cu Apostolii”. Sfântul împărat Constantin a adormit în Domnul, la anul 337, cu zece ani după adormirea maicii sale, Sfânta Elena.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
22 miercuri–  Sf. Mc. Vasilisc și Marcel
Sf. Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic
Sf. Mc. Vasilisc și Marcel
Sf. Mc. Vasilisc și Marcel

Sfântul Mucenic Vasilisc, originar din satul Humialon, din Eparhia Amasiei, a trăit în timpul împăratului Maximian (286-305) şi a fost nepotul Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron. Vasilisc a fost închis împreună cu Eutropie şi Cleonic, ostaşi şi prieteni cu Sfântul Teodor Tiron. Aceştia doi au pătimit moarte martirică pentru Hristos, însă Vasilisc a rămas în temniţă, după care a fost eliberat. Pentru că a început să predice Evanghelia lui Hristos, păgânii l-au prins din nou, la porunca guvernatorului Agripa. Când era dus spre Comane, în satul Dacnon, ostaşii au poposit la o femeie, Traiani. Pe Sfântul Vasilisc, aceştia l-au legat de un paltin uscat care, în chip minunat a înfrunzit. Ajunşi în Comane, Sfântul a fost dus înaintea guvernatorului, dar a refuzat să aducă jertfă idolilor. Pentru că s-a rugat, Dumnezeu a trimis foc din cer şi a ars templul şi statuia idolului Apolon. Plin de mânie, guvernatorul Agripa a poruncit să-i fie tăiat capul Sfântului Mucenic Vasilisc.


Tot în această zi, Biserica face pomenirea Sf. Mc. Marcel.

Sf. Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic
Sf. Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic

În 22 mai, Biserica face pomenirea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 381. Au fost 150 de episcopi în capitala imperiului, la chemarea împăratului Teodosie cel Mare (379-395), pentru a restabili ordinea şi liniştea în Biserică. Tulburarea era provocată de o învăţătură anti-trinitară (macedonianismul) care nega dumnezeirea, egalitatea şi deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Prin strădania acestor Sfinţi Părinţi Biserica a consolidat victoria Ortodoxiei, obţinută încă din anul 325, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
23 joi–  Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei
Sf. Mironosiță Maria lui Cleopa
Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei
Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei

Sfântul Mihail Mărturisitorul, Episcopul Sinadei, a trăit în timpul împăratului Leon Armeanul (813-820) și a patriarhului Tarasie al Constantinopolului. Acesta l-a călugărit și l-a trimis, împreună cu un alt tânăr monah Teofilact, într-o mănăstire aproape de locul unde apele Mării Negre se unesc cu Marea Marmara, unde cei doi monahi s-au ostenit în rugăciune și ascultare. După un timp patriarhul i-a învrednicit cu cinstea arhieriei. Pe Teofilact l-a așezat mitropolit în Nicomidia (capitala Bitiniei), iar pe Mihail episcop în Sinada (oraș din Frigia). După ce patriarhul Tarasie a murit, i-a urmat Nichifor. În timpul acestuia, împăratul Leon Armeanul a pornit din nou lupta împotriva sfintelor icoane. Episcopul Mihail a mărturisit plin de curaj înaintea împăratului învățăturile dreptei credințe. Pentru acest lucru a fost exilat împreună cu mitropolitul Teofilact al Nicomidiei și cu patriarhul Nichifor al Constantinopolului. Mutat din loc în loc cu exilul, în cele din urmă a trecut cu pace la Domnul.

Sf. Mironosiță Maria lui Cleopa
Sf. Mironosiță Maria lui Cleopa

Sfânta Maria lui Cleopa a fost verișoara Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiind legate printr-o prietenie sfântă. Maria lui Cleopa l-a urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos cu credință și nu l-a părăsit nici în ceasul pătimirilor și răstignirii. Sfintele mironosițe, din care făcea parte și Maria lui Cleopa, au ajutat lui Iosif din Arimateea și lui Nicodim să coboare trupul Domnului de pe Cruce și să-l așeze în mormânt. Dragostea Mariei lui Cleopa față de Mântuitorul Iisus Hristos reiese și din faptul că în ziua îngropării o aflăm din nou la mormânt împreună cu Maria Magdalena (Matei 27, 61), iar în dimineața Sfintei Învieri s-a grăbit, împreună cu celelalte femei mironosițe, să ungă cu miresme trupul Domnului.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
24 vineri–  Sf. Cuv. Simeon cel din Muntele Minunat
Sf. Cuv. Simeon cel din Muntele Minunat
Sf. Cuv. Simeon cel din Muntele Minunat

Sfântul Cuvios Simeon s-a născut în Antiohia Siriei în anul 521. Încă de la şase ani, după ce tatăl său, Ioan, a murit în timpul unui cutremur, cu binecuvântarea mamei sale, Sfânta Marta (pomenită la 4 iulie), a mers în Seleucia, pustnicind în muntele Pilasa. Descoperind pe vârful muntelui o mănăstire al cărei egumen era stâlpnic, cu numele Ioan, a deprins de la el pravila vieţii de stâlpnic. Şi, nădăjduind tânărul Simeon să urmeze părintelui său, se trudea în priveghere necontenită, în rugăciune stăruitoare şi în post neîntrerupt. Şi se arăta atât de blând încât şi fiarele cele sălbatice veneau la el, fără teamă, şi îl urmau, ca nişte mieluşei. Acolo a început a se deprinde cu viaţa călugărească cea grea şi cu răbdarea. Deseori, avea dumnezeieşti arătări, care-l îndemnau să facă faptele cele bune şi de cele rele să fugă. Pentru aceasta, Dumnezeu l-a învrednicit cu puterea tămăduirii bolilor. Fiindu-i tulburată liniştea, de vreme ce mult popor venea la el, a primit poruncă să meargă la Muntele Minunat, într-un loc înalt şi stâncos, unde a zidit o mănăstire cu ajutorul celor tămăduiţi, şi acolo vieţuia în linişte. Fiind sfinţit preot, în fiecare duminică, după Sfânta Liturghie, primea de la înger pâine cerească, din care gustând de trei ori, nu mai avea nevoie de nicio altă hrană pământească. La Muntele Minunat a continuat să ducă o viaţă aspră, urcându-se în vârful unui stâlp. Şi stătea în picioare, sau rezemat de îngrăditura ce şi-o făcuse în jurul său, sub cerul liber, şi iarna, şi vara. Şi a trăit în această luptă şi răbdare, peste firea omenească, vreme de 66 de ani, neputând să doarmă, ci doar aţipind puţin şi rugându-se fără odihnă. Pentru viaţa lui plină de sfinţenie, a fost cinstit de toţi creştinii ortodocşi. A trecut la cele veşnice, în vârstă de 71 de ani, în 24 mai 592. Sfântul Cuvios Simeon a alcătuit mai multe scrieri: scrisori şi cuvinte duhovniceşti, tropare şi rugăciuni, din care o parte s-au păstrat până astăzi. Mănăstirea sa, aflată nu departe de Antiohia (astăzi în Turcia), locuită mai ales de călugări georgieni, şi-a continuat existenţa, în ciuda deselor năvăliri ale păgânilor, până în veacul al XIII-lea. Moaştele sale au fost aduse mai târziu în Imperiul bizantin, iar cinstitul său cap a ajuns în Moldova, fiind aşezat în Mănăstirea Neamţ de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504).

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
25 sâmbătă–  A treia aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul
A treia aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul
A treia aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul

Cinstitul cap al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul a fost îngropat de Irodiada într-un loc ascuns din curtea palatului său. Nu știa de aceasta decât Ioana, soția lui Huza, intendentul (administratorul) lui Irod Antipa, care, după cum arată Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia sa (8: 3), a fost una din femeile mironosițe. Ioana a luat capul prorocului și l-a îngropat în Muntele Eleonului. După un timp, Inochentie, unul dintre slujitorii de seamă ai lui Irod, și-a cumpărat un loc din Muntele Eleonului, și-a făcut o chilie și s-a retras în ea în chip sihăstresc. Zidind lângă chilie o bisericuță de piatră, a găsit capul Sfântului Ioan, însă imediat l-a îngropat la loc. Inochentie a murit luând cu sine această taină. După aproape 300 de ani, în zilele împăratului Constantin cel Mare (306-337), Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat la doi călugări, poruncindu-le să sape locul și să dezgroape cinstitul său cap, aceasta fiind prima aflare a lui. Pe când călugării se întorceau cu capul prorocului într-un sac, s-au întâlnit cu un olar și i-au dat acestuia să ducă sacul. Pentru această stare de lenevire a celor doi călugări, Sfântul Ioan a îndemnat pe olar să fugă cu sac cu tot. Ajungând în propria casă, olarul a văzut că se învrednicea de multe binefaceri și știind că acest lucru se datorează prezenței capului Sfântului Ioan Botezătorul, a început să îl cinstească împreună cu familia sa. Simțind că i se apropie sfârșitul, olarul a pus capul prorocului într-o raclă și l-a dăruit surorii sale, sfătuind-o să-l cinstească și să nu-l deschidă până când însuși sfântul îi va porunci. În acest fel, racla a ajuns din mână în mână în grija unui monah pe nume Eustatiu. Acesta trăia într-o peșteră din apropierea orașului Emesa din Siria. Deși monahul Eustatiu era arian, la peștera lui se făceau minuni, datorită sfântului cap. Eustatiu a fost izgonit din peșteră și trimis în exil. În peștera lui au intrat ulterior niște monahi credincioși, care mai târziu au zidit în apropiere o mănăstire. În anul 452, arhimandritul Marcel, starețul acelei mănăstiri, a aflat capul sfântului în chip minunat, văzând foc mare la peștera de lângă orașul Emesa în timpul cântării psalmilor, aceasta fiind cea de-a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul Domnului. În anul 850, cinstitul cap a fost aflat pentru a treia oară în chip minunat, patriarhul Ignatie ducându-l în Constantinopol, unde a fost așezat într-un loc sfințit. El a fost aflat a treia oară când a ieșit din pământ la Comane.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
26 duminică–  Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)
Sf. Ap. Carp și Alfeu
Sf. Mc. Averchie și Elena
Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)
Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)

Sfântul Apostol Carp († 66) era originar din Troa și a fost unul din cei șaptezeci de apostoli, ucenic și slujitor al Sfântului Apostol Pavel. Acesta a scris despre el în epistola a II-a către Timotei (4:13). Marele apostol lăsase la el o manta, câteva cărți și niște pergamente pentru care îl roagă pe Timotei să i le aducă la Roma. Sfântul Apostol Carp a fost pus de Sfântul Pavel episcop în Veria (Turcia). Mulți elini și iudei din Veria au primit botezul prin propovăduirea și mâinile lui. În anul 66, cei rămași în păgânism și în legea mozaică s-au ridicat împotriva lui și l-au ucis. A fost îngropat în aceeași cetate. Carp a propovăduit și în insula Creta (Marea Mediterană). Acolo a primit în locuința sa pe Sfântul Dionisie Areopagitul. Acesta se încreștinase în urma cuvântării Sfântului Apostol Pavel, ținută în areopagul din Atena (Fapte XVII, 34).

Sf. Ap. Carp și Alfeu
Sf. Ap. Carp și Alfeu
Sf. Mc. Averchie și Elena
Sf. Mc. Averchie și Elena

Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfântului Apostol Alfeu, din cei șaptezeci de Apostoli și a Sfinților Mucenici Averchie și Elena.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
© 2024 Mânăstirea Nicula - Toate drepturile rezervate.