SINAXAR

Sfinţii mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor şi Anempodist erau din Persia şi au vieţuit în vremea domniei regelui Sapor al 2-lea (309-379), cel care a început prigonirea creştinilor. În acel timp, printre oamenii care aveau ascultări la curtea împăratului se aflau în taină şi creştini. Dintre sfinţii pomeniţi astăzi, apropiaţi ai împăratului erau Achindin, Pigasie şi Anempodist, oameni de frunte şi tari în credinţă. Deci, au fost pârâţi aceştia trei că sunt creştini şi că pe mulţi alţii îi aduc la credinţa în Domnul Iisus Hristos. Pentru aceasta, pe când sfinţii se aflau în rugăciune, păgânii i-au prins şi, legându-i cu funii, i-au dus înaintea lui Sapor. Mărturisind cu mult curaj că sunt creştini, au fost bătuţi cu toiege ghimpoase, apoi au fost spânzuraţi şi arşi pe coaste cu făclii aprinse, după care au fost întinşi pe paturi de fier arse în foc. Dar sfinţii au rămas, prin harul lui Dumnezeu, nevătămaţi şi prin rugăciune au dărâmat un idol de seamă al perşilor. Atunci, au fost băgaţi în găleţi cu smoală şi cu plumb topit, apoi au fost aruncaţi în mare. Şi din toate acestea scăpând nevătămaţi, sfinţii au adus la credinţă şi pe alţi curteni de seamă, ca Aftonie şi Elpidifor, acesta fiind cel dintâi din sfatul regelui. Li s-au tăiat capetele, împreună cu alţi 7.000, în frunte cu însăşi mama regelui. Achindin, Pigasie şi Anempodist, fiind aruncaţi într-o groapă cu fiare sălbatice, după mai multe zile au fost scoşi întregi de acolo, căci fiarele nu s-au atins de ei. Văzând păgânii că în nici un fel nu îi pot întoarce de la credinţa lor, i-au închis într-un cuptor ars în foc şi astfel fericiţii au primit cununa mucenicilor din mâinile Mântuitorului Iisus Hristos.

În prima sâmbătă din luna noiembrie, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea celor adormiţi, zi cunoscută în tradiţia românească şi ca „Moşii de toamnă”. Creștinii ortodocși dedică, în general, ziua de sâmbătă pomenirii morților, iar în special au consacrat acestui „act de iubire” sâmbetele „Moșilor” și cele din Postul Mare. O altă dată semnificativă este Înălțarea Domnului, când sunt pomeniți eroii neamului. Încă din vremea Sfinţilor Apostoli se ţineau zile de pomenire a strămoşilor adormiţi în speranţa fericirii veşnice. Astfel de zile pot fi identificate apoi în jurul secolului al VI-lea, când s-a făcut fixarea definitivă a pericopelor biblice citite în cursul anului bisericesc. În privinţa aceasta găsim rugăciuni alcătuite pentru sufletele celor morţi şi în Evhologhiul lui Se-rapion de Thmuis (Egipt) din secolul al IV-lea, în care se spune: „Te rugăm Dumnezeule şi pentru cei adormiţi, a căror pomenire s-a făcut, sfinţeşte aceste suflete, căci tu pe toate le cunoşti; sfinţeşte-i pe cei adormiţi în Domnul şi numără-i cu puterile Tale cele sfinte (îngerii) şi dă-le lor şi sălăşluire întru împărăţia Ta”. Despre obiceiul de a face rugăciuni de mijlocire pentru cei morţi găsim menţionări la Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti din secolul al II-lea, la Sfântul Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei, apoi începând cu secolul al IV-lea mărturiile devin numeroase, dintre cei mai importanţi Sfinţi Părinţi putem menţiona pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

Această evanghelie ne arată că starea sufletului după moarte depinde de starea spirituală a vieții pământești. Cele trei mari învățăminte ale evangheliei care se citește la liturghie în această duminică se referă la starea sufletului nemuritor al omului după moarte, care:

• - merge fie în bucuria drepților, fie în întristarea păcătoșilor nepocăiți, adică fie în rai, fie în iad;
• - nu se află într-o stare de amorțire sau inconștiență, ci este activ. Conștiința este luminată și poate comunica cu oamenii drepți care au împlinit în viața lor voia lui Dumnezeu;
• - este capabil să facă o deosebire între rai și iad, între comuniunea fericită și singurătatea nefericită, sau chinuitoare.

Aceste stări pe care le descrie Evanghelia de astăzi confirmă faptul că sufletul, după despărțirea sa de trup, fiind nemuritor, este conștient de starea proprie și de deosebirea dintre rai și iad. Bogatul nemilostiv trăiește doar biologic, reducând viața la cele materiale. Insensibilitatea lui îl arată că este autosuficient și nepăsător față de suferința altuia. Săracul Lazăr este singur și suferind. Deși nu se află în pustie, el trăiește multă singurătate și izolare. Remarcăm faptul că, în singurătatea lui, el cultivă virtuți deosebite: smerenia, tăcerea și răbdarea. Nu judecă pe nimeni, nici măcar pe bogatul nemilostiv. După moarte, starea sufletelor se schimbă: bogatul cunoaște „chinurile singurătății iadului”, iar săracul Lazăr „comuniunea de fericire a drepților”. Starea sufletului după despărțirea sa de trup depinde foarte mult de modul de viețuire a omului în timpul vieții sale pământești. Evanghelia nu ne spune ce fapte bune a făcut săracul și ce fapte rele a făcut bogatul nemilostiv. În general, judecata se face după faptele omului. Aici, însă, vedem că nu doar faptele contează, ci vedem că judecata lui Dumnezeu ține cont și de starea sufletului omului când trece din această viață în cea-laltă, în existența de după despărțirea sufletului de trup. Starea sufletului, starea spirituală, a fost determinantă pentru starea de dincolo de mormânt. Pentru că nu a fost smerit și milostiv, nu a putut intra în comuniunea drepților celor smeriți și milostivi și a rămas în izolare egoistă, așa cum a trăit în timpul vieții, și acum vidul nerecunoștinței față de Dumnezeu și nepăsării față de oamenii aflați în suferință au adus pentru el o existență nefericită sau chinuită, aceea a iadului. De aceea, Sf. Isaac Sirul spune că ,,iubirea smerită și milostivă este începutul raiului în sufletul omului”.

Sfinții Mucenici Achepsima episcopul, Iosif preotul și Aitala diaconul au fost slujitori ai Bisericii Ortodoxe din Persia și au pătimit pentru Domnul nostru Iisus Hristos în anul 380, al 70-lea an al domniei regelui Sapor al II-lea (310-381). Prigoana începută cu 40 de ani mai înainte continua cu aceeași înverșunare. În anul 347, regele Sapor al II-lea a dat un nou decret prin care înăsprea și mai tare persecuția împotriva creștinilor. Achepsima, episcopul Honitei (Asiria), cu toate că avea peste 80 de ani, a fost legat în lanțuri și trimis guvernatorului din Arbeles. Odată cu el au fost prinși preotul Iosif din Bet-Catuba și diaconul Aitala din Bet-Nuhadra. Îndemnați să jertfească soarelui, aceștia au refuzat, fiind supuși timp de trei ani supliciilor. În cele din urmă au suferit moarte martirică, mărturisind până în ultima clipă credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Slăvitul Gheorghe, marele mărturisitor al lui Hristos, s-a născut pe vremea lui Diocleţian, din tată capadocian şi maică palestiniancă. Şi dobândind creştere minunată, având fire bună şi rădăcină cinstită şi sfântă, s-a făcut prea viteaz şi strălucit în războaie. Pentru acest lucru a fost cinstit de Diocleţian ca tribun vestit, cu rangul de numerie, încă pe când era tânăr. Și pentru bărbăţia lui cea covârşitoare, a fost înaintat comit, tăinuindu-se până atunci şi necunoscând nimeni că era creştin. Împlinind douăzeci de ani, a rămas orfan de tată, care şi-a pierdut viaţa în luptele dreptei credinţe.

Iar Sfântul, plecând cu maica sa din Capadocia, a trecut în Palestina, de unde era ea şi unde avea multe lucruri de moştenit. Şi fiindcă s-a întâmplat a muri şi maica sa în acea vreme, i-a rămas multă avuţie, din care, luând avere cu sine destulă, s-a dus la Diocleţian, poftind să ia mai mare stăpânire decât cea dintâi. Dar, văzându-i pe păgâni că au atâta ură asupra creştinilor, a hotărât mai întâi să-şi împartă averile sale pe care le avea cu sine la săraci, apoi să declare înaintea lui Diocleţian şi la tot sfatul şi divanul că este creştin, lucru pe care l-a şi făcut degrabă. Propovăduind pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, şi-a dat la iveală buna credinţă. Pentru aceasta, fiind prins, a fost supus la tot felul de chinuri cumplite, căci a fost împuns cu suliţa în pântece, a fost pus pe o roată, bătut cu vine de bou de multe ori, aruncat într-o groapă plină cu var, dar fiind păzit nevătămat de toate, prin darul lui Dumnezeu, a atras către credinţa cea în Hristos pe împărăteasa Alexandra, femeia lui Diocleţian. Și, afară de dânsa, a creştinat şi pe un oarecare Glicherie şi pe altul, cu numele Atanasie. Apoi a înviat pe un om din morţi şi nenumărată mulţime de oameni a adus la credinţa lui Hristos, făcând felurite minuni numai cu chemarea Domnului. Făcând el acestea, a fost închis în temniţă după porunca lui Diocleţian şi legat cu lanţuri de fier. Dar în acea noapte i s-a arătat în vedenie Hristos, binevestindu-i bunătăţile care-l aşteaptă pe dânsul. Şi, deşteptându-se, a mulţumit lui Dumnezeu şi l-a rugat pe păzitorul temniţei să-i dea voie slujitorului obişnuit să vină la el. Făcând păzitorul temniţei după voia lui, a intrat robul său care stătea afară de temniţă, şi sfântul i-a arătat scrisorile cele aducătoare aminte ale sale, adică diata (testamentul) pe care o scrisese mai înainte. După aceea, i-a spus lui vedenia şi i-a poruncit cu tot dinadinsul ca, după moartea sa, să-i ia trupul şi diata pe care o făcuse mai înainte de a fi prins şi să le ducă în casa patriei sale, care era în Palestina, şi să aibă frică de Dumnezeu. Apoi să nu îndrăznească să nu facă vreuna din câte sunt scrise în diată. Deci, fiindcă el a făgăduit şi s-a învoit a face toate câte i-a poruncit, a luat binecuvântare şi iertare şi s-a dus de la sfântul. A doua zi, Sfântul Gheorghe, fiind adus iarăşi la cercetare şi neplecându-se lui Apolon, ci mai vârtos zdrobind cu rugăciunea şi sfărâmând pe idolii care erau în capişte, i s-a tăiat capul. Dar robul său, luând prea cinstit trupul sfântului împreună cu diata lui, s-a dus în Palestina, unde, împreună cu alţi creştini, cu multă cinste şi evlavie au îngropat sfântul şi mucenicescul trup. Apoi a săvârşit, ca un rob recunoscător şi mulţumitor, toate câte îi poruncise. După aceasta, n-a trecut multă vreme şi a strălucit dreapta credinţă. Luând domnia împăratul Constantin, de-a pururea pomenitul şi marele împărat întocmai cu apostolii, aceia care iubeau dreapta credinţă au dobândit libertate. Iar cei ce iubeau pe mucenicul, i-au zidit Sfântului Gheorghe o biserică mare şi prea frumoasă în Lida. Apoi, ridicând mult pătimitul şi sfântul trup al mucenicului, din locul cel neînsemnat în care zăcea, şi aducându-l în acea cetate, au pus la iveală pe cel vrednic de multă lumină şi de mai multă arătare şi, printr-însul a făcut înnoire bisericii aceleia, care era din nou zidită de dânşii, fiind atunci ziua a treia a lunii noiembrie. Iar moaştele lui erau ca nişte izvoare de-a pururea curgătoare, cu daruri de minuni celor care se închină lui cu credinţă.

Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare s-a născut în timpul împăratului Leon Isaurul (717-741), în satul Maricat din Bitinia (Asia Mică). Părinții lui, Mitrichie și Anastasia, având o situație materială precară nu l-au putut da la școală. Mai târziu a fost luat în armată, unde în războiul pornit de împăratul Leon al IV-lea (775-780) împotriva bulgarilor, Ioanichie a săvârșit multe fapte de vitejie. Pentru aceasta, împăratul a poruncit să fie trecut în cartea de vrednicie a ostașilor, iar după război să fie răsplătit cu multe bunuri materiale. Însă, Ioanichie și-a ales credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. A căzut în erezia luptei împotriva sfintelor icoane și fiind luminat de un bătrân sihastru a simțit nevoia să se pocăiască. Astfel, s-a ostenit la mai multe mănăstiri precum Avgarov, unde starețul Grigorie i-a fost un adevărat părinte; Utotelos, mănăstire în care a început să învețe scrisul și cititul; Antidin, mănăstire în care a stat doi ani și în sihăstria din Muntele Trihalix. Pentru că lumea începuse să vină la el pentru a-i cere binecuvâtare, Cuviosul Ioanichie s-a retras într-un munte de lângă satul Elespont. Bunul Dumnezeu i-a dăruit puterea de a călca „peste șerpi și peste balauri”, precum și darul vederii și al prorociei. Astfel, a prorocit moartea împăratului Nichifor (802-811) în lupta cu bulgarii, călugărirea lui Stavrichie, fiul acestuia, și moartea lui în anul următor. Cuviosul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, care venise să îl vadă, i-a prorocit că: „după moartea mea vei urma fără zăbavă”, ceea ce s-a și întâmplat. La trei zile după plecarea patriarhului, Ioanichie a murit, fiind în vârstă de 115 ani.

Sfinții Mucenici Nicandru și Ermeu au fost ucenicii Sfântului Apostol Tit, convertind pe mulți la Hristos. Au fost prinși de păgâni și aduși înaintea lui Livanie (Libaniu) comitul, spre întrebare, silindu-i să se lepede de Hristos. Au fost legați de cai iuți pentru a fi târâți pe pământ, au fost torturați în multe feluri, aruncați în cuptor de foc și la urmă îngropați de vii.

Sfântul Cuvios Gheorghe, Mărturisitorul din Drama, s-a născut în anul 1901, în orașul Arghiropo-lis din ținutul Pontului (astăzi Gümüșhane, Turcia), ca fiu al unor evlavioși creștini, Sava și Sofia Karslidis. La botez a primit numele Atanasie, dar de mic a rămas orfan de ambii părinți, încât a fost crescut, împreună cu un frate mai mare și o soră, de bunica din partea tatălui. Aceasta a sădit în inima lor dragostea de Dumnezeu și de sfintele slujbe ale Bisericii, ducându-i uneori și în pelerinaj la vestita Mănăstire Panaghia Sumela din Pont, pe atunci o vatră monahală înfloritoare. După moartea bunicii sale, care i-a dat ca binecuvântare o icoană a Maicii Domnului, de care Cuviosul nu se va despărți toată viața, el a plecat împreună cu bunicul său din orașul natal spre Erzurum (Turcia), apoi spre Tbilisi (Georgia). Plin de dumnezeiescul dor, tânărul Atanasie a intrat în obștea mănăstirii georgiene Noul Athos. Acolo a învățat limba georgiană, dar mai ales s-a nevoit să dobândească ascultarea, smerenia, răbdarea, privegherea și rugăciunea. În anul 1917 bolșevicii au venit în mănăstire, au spânzurat pe toți clericii, iar pe ceilalți membri ai obștii, care nu au vrut să se lepede de credință, i-au legat unii de alții lângă o groapă comună și i-au împușcat. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, evlaviosul novice și alți câțiva au scăpat cu viață. La 20 iulie 1919 a fost călugărit cu numele de Simeon, dar la scurt timp a fost întemnițat și chinuit în mod nemilos de atei. În urma grelelor suferințe i-au căzut dinții și i s-au vătămat grav picioarele. În 1923 a fost eliberat și s-a mutat la Suhumi (regiunea Abhazia), iar la 8 septembrie 1925 a fost hirotonit preot de un ierarh georgian, care i-a schimbat numele în Gheorghe. Deși tânăr, Cuviosul a primit de la Dumnezeu darul dreptei socotințe și al înainte-vederii, pentru care era cinstit de credincioșii ortodocși georgieni, ruși și greci. Cuviosul Gheorghe a plecat în Grecia în anul 1929 și s-a așezat în satul Sipsa (astăzi Taxiarhes), de lângă Drama, unde, deși suferind cu picioarele, a desfășurat o bogată lucrare duhovnicească în rândul credincioșilor, pe care i-a apropiat de Biserică și i-a povățuit, îndeosebi prin Taina Spovedaniei, căreia îi acorda o deosebită însemnătate. În anul 1936 a călătorit ca pelerin în Țara Sfântă, cuprins de dorul de a vedea locurile unde Hristos Domnul a înfăptuit mântuirea lumii. Întors la Sipsa, Cuviosul Gheorghe a hotărât să construiască o mănăstire, cu hramul Înălțarea Domnului, ridicând o modestă biserică și câteva locuințe, în anul 1939. Din această perioadă a vieții sale se cunosc cele mai multe mărturii ale fiilor săi duhovnicești. Cuviosul cerea ucenicilor să se spovedească și să postească înainte de primirea Sfintei Împărtășanii. Mai mulți ucenici dau mărturie despre strălucirea feței Cuviosului în vremea dumnezeieștii Liturghii. Cuviosul a săvârșit numeroase vindecări, pe care căuta să le ascundă cu smerenie. Prin harisma înainte-vederii a prorocit începerea celui de-al Doilea Război Mondial, ca și Războiul civil din Grecia, dar în timpul acestora, prin rugăciuni cu lacrimi, Cuviosul a ocrotit mănăstirea și pe toți credincioșii din împrejurimi, care n-au avut de suferit. În anul 1959 și-a prevăzut sfârșitul, vestind aceasta în mai multe rânduri ucenicilor apropiați. În zorii zilei de 4 noiembrie, după ce s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului, rostind rugăciunea: Ușa milostivirii deschide-o nouă…, Cuviosul Mărturisitor Gheorghe și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos. După trei zile trupul Cuviosului, neatins de stricăciune, a fost înmormântat lângă ctitoria sa de mitropolitul Filip al Dramei. Numeroase vindecări și arătări minunate s-au săvârșit și după trecerea Cuviosului la cele veșnice. Moaștele sale, binemirositoare, au fost aflate în ziua de 9 februarie 2006, de către Înaltpreasfințitul Părinte Pavlos, mitropolitul Dramei. În anul 2011, mitropolitul Pavlos al Dramei a dăruit Patriarhiei Române un fragment din moaștele Sfântului Gheorghe din Drama şi o frumoasă icoană pictată cu chipul sfântului, care se află în Paraclisul istoric al Reşedinţei Patriarhale din Bucureşti. În decembrie 2010, Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, pe atunci mare eclesiarh al Catedralei patriarhale, alături de Arhim. Paisie Teodorescu şi Arhim. Dionisie Constantin au participat împreună cu grupul psaltic TRONOS al Catedralei patriarhale la o serie de manifestări liturgice şi culturale, organizate de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Pavlos de Drama, cu prilejul zilelor oraşului grecesc Drama. În cadrul ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 octombrie 2015, în prezența Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Pavlos de Drama, a fost aprobată propunerea de înscriere în Calendarul bisericesc a Sfântului Cuvios Gheorghe Mărturisitorul din Drama, cu data de prăznuire 4 noiembrie.

Galaction a fost fiul lui Clitofont și al Levkipiei și a murit pentru Hristos la vârsta de 30 de ani. Epistimi nu avea decât 16 ani când a murit pentru credința ei. Clitofont era un bogat din orașul Emesa Feniciei, iar Levkipia fiica unui conducător de oraș, pe nume Memnont. Fiind stearpă, Levkipia a mers la doctori și vrăjitori în speranța că va putea naște un copil, însă nu a aflat nici o rezolvare. Într-o zi a bătut la poarta casei un bătrân pe nume Onufrie, care ascundea faptul că era preot și monah sub haine de cerșetor. Levkipia l-a chemat înăuntru și i-a destăinuit mare ei supărare. Atunci, bătrânul i-a făgăduit că dacă va crede în Dumnezeul creștinilor și se va boteza, rugămintea ei de a avea un copil va fi împlinită. Acceptând să fie botezată, nu după mult timp Levkipia a născut un băiat, convingând astfel și pe soțul ei Clitofont să se boteze. Ei l-au numit pe copil Galaction și l-au crescut în credința creștină și i-au oferit o bună educație. La vârsta de 24 de ani, Galaction este logodit de către tatăl său cu tânăra Epistimia care era păgână. Din cauza persecuției lui Deciu și a lui Secund, conducătorul orașului Emesa, împotriva creștinilor, Galaction și-a botezat logodnica în ascuns, în râul Chefis, la fel ca și pe Evtolmie, un slujitor din casa Epistimiei. Hotărând să-și dedice viața monahismului, ei au părăsit orașul, și s-au îndreptat spre cele două mănăstiri din Muntele Publion, una pentru maici și alta pentru călugări. După ce păgânii au aflat de existența celor două mănăstiri, au trimis armata pentru ai prinde pe toți monahii, între care a fost prins și Galaction. Epistimia i s-a alăturat în scurt timp, mărturisind ea însăși că este creștină. Au fost supuși supliciilor și în cele din urmă au suferit moarte martirică, mărturisind credința în Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

Sfântul Pavel Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului era originar din Tesalonic. A fost ales patriarh în anul 340, la sfârșitul lunii august. A luptat pentru apărarea Ortodoxiei în fața ereziei ariene. Însă împăratul Constanțiu (337-361) fiind arian l-a înlăturat pe Pavel, trimițându-l în Mesopotamia în exil, iar în locul lui l-a pus pe Eusebiu al Nicomidiei. Mergând la Roma, Pavel s-a întâlnit cu Atanasie, care fusese și el alungat de Constanțiu. Împăratul apusean Constantin al II-lea i-a scris fratelui său, Constanțiu, că dacă cei doi episcopi nu vor fi repuși în scaun, va veni cu armată împotriva lui. Pavel și-a recăpătat scaunul, însă a mai păstorit puțin timp pentru că, după moartea lui Constantin al II-lea, a fost exilat la Cucuzon, în Armenia, unde a fost ucis în anul 351.

Sfântul Cuvios Luca a ales încă de tânăr să îi urmeze lui Dumnezeu. În momentul în care părinții au dorit să îl căsătorească, a fugit noaptea de acasă și s-a călugărit. Ulterior s-a retras lângă Muntele Etna. Spre sfârșitul vieții se afla la Constantinopol, iar mai apoi într-un sat de lângă Corint (Grecia).

În timpul prigoanei împăratului Diocleţian, tânărul Ieron a fost întemniţat, împreună cu alţi treizeci şi doi de creştini, din cauză că nu au dorit să jertfească zeilor. După multe chinuri la care au fost supuşi aceşti creştini, au suferit moarte martirică pentru credinţa în Domnul Iisus Hristos.

Sfântul Cuvios Lazăr s-a născut într-un sat din apropierea Magnesiei (Asia Mică). Părinţii lui erau de neam bogat şi s-au îngrijit să-i ofere o educaţie aleasă. Încă din tinereţe îşi dorea nespus de mult să meargă la Ierusalim. S-a călugărit şi după ce s-a aşezat în diferite mănăstiri a intrat mai târziu în Mănăstirea „Sfântul Sava” din Palestina. Aici a rămas şase ani, iar însuşi patriarhul Ierusalimului l-a hirotonit preot. Agarenii au năvălit apoi în mănăstire, iar Cuviosul Lazăr s-a dus în Efes şi s-a aşezat în muntele Galisiul din apropierea cetăţii. Aici a zidit o nouă mănăstire în cinstea Sfintei Învieri. Cuviosul a mai trăit încă 15 ani în munte săvârşind multe minuni. A trecut la cele veşnice la vârsta de 72 de ani.

Despre îngeri, Biserica învaţă că ei sunt „duhuri slujitoare” (Evrei 1, 14), adică fiinţe fără de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu şi totodată ocrotitori ai noştri, puşi de Dumnezeu, pe drumul anevoios de la leagăn la patria noastră cerească. După descoperirile Sfintei Scripturi şi după mărturisirile Sfinţilor, îngerii Îl iubesc pe Dumnezeu, Îl preamăresc şi-I împlinesc voia Lui în condu-cerea lumii, a împărăţiilor, a popoarelor, a oamenilor. Ca slujitori, îngerii sunt uneori împlinitori ai pedepselor lui Dumnezeu, cum a fost focul peste Sodoma sau pedepsele peste Egipt. Dar, în mod statornic, îngerii slujesc la apărarea şi călăuzirea oamenilor. Ei duc rugăciunile noastre la Dumnezeu, ei ocrotesc pe cei drepţi: pe Lot de foc, pe Ilie de Ahab, pe cei trei tineri în cuptorul din Babilon, pe Apostolul Petru de Irod. Ei vestesc faptele mari ale mântuirii: Naşterea Domnului, suferinţa din Ghetsimani, Învierea Domnului, a Doua Venire a lui Iisus Hristos. Îngerii păzitori sfătuiesc de bine pe oameni prin glasul conştiinţei: tot ce este în noi bun, curat, luminat, orice gând frumos, orice mişcare bună a inimii, rugăciunea, pocăinţa, faptele bune, toate acestea se nasc în noi şi se înfăptuiesc din îndemnul şi cu sprijinul îngerului păzitor. La început, toţi îngerii au fost făcuţi de Dumnezeu buni, strălucind de lumină, de înţelepciune şi de tot felul de daruri. Dar, Stăpânul Cerului şi al pământului i-a supus unei încercări prin care îngerii, cu voie liberă, să-şi dovedească ascultarea. Încercarea aceasta s-a petrecut înainte de facerea lumii. Şi, în această încercare, o parte din îngeri, în frunte cu Lucifer, cel mai frumos şi cel mai înzestrat dintre ei, s-a răzvrătit împotriva Ziditorului său, zicând: „Pune-voi scaunul meu deasupra norilor şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt” (Isaia 14, 13-14). Şi, ameţit de mândrie, n-a vrut să mai asculte de Dumnezeu. Despre căderea lui Lucifer şi a îngerilor lui, Scriptura ne vorbeşte aşa: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui, au pornit război cu balaurul. Şi se războia balaurul şi îngerii lui; şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ, şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (Apocalipsa 12, 7-9). Şi aşa a căzut Lucifer din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Şi asemenea cu el şi ceata de îngeri ce era sub conducerea lui, înălţându-se, a căzut şi demoni s-au făcut, luptători împotriva mântuirii noastre. Dar Arhanghelul Mihail, de-a pururi lăudatul, păzind ca o slugă credincioasă ascultarea faţă de Stăpânul său, s-a arătat adevărată căpetenie peste cetele celor fără de trupuri. Căci văzând cum a căzut vicleanul Lucifer, a lăudat cu glas pe Domnul tuturor şi a zis: „Să luăm aminte, noi, care suntem făpturi, ce a pătimit Lucifer, cel ce era cu noi; cel ce era lumină, acum întuneric s-a făcut. Că cine este ca Dumnezeu? Mi-ca-El? ” Că numele de Mihail, în limba evreiască, însemnează: „Cine este ca Dumnezeu?” Multe şi mari binefaceri ale lui Dumnezeu s-au făcut oamenilor prin îngerii lui, pentru că ei sunt pentru noi mijlocitori, ajutători şi rugători către Cel Preaînalt. Iar Mihail, ca un mai mare peste oştile cereşti, ne izbăveşte pe noi de toate primejdiile şi necazurile, de boli şi de ispite. Că a fost pus întâiul peste îngeri, în locul lui Lucifer şi lumina lui nu suferă să o vadă cel ce a căzut. Iar despre ceilalţi îngeri cunoaştem din Sfânta Tradiţie că, atunci când Adam a fost înşelat de satana şi a fost izgonit din Rai şi cu moarte s-a osândit şi neamul omenesc a început a se înmulţi, începând de atunci, îngerii au fost puşi de Dumnezeu spre pază tuturor oamenilor, ca să nu rămână ei fără de purtare de grijă şi să fie înşelaţi de diavol. Şi de atunci, tot credinciosul îşi are îngerul lui păzitor, iar necredincioşilor s-a pus un înger păzitor asupra fiecărei ţări, precum şi Moise a zis: „A pus hotare neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu” (Deuteronomul 32, 8). De înger a fost luat şi Enoh şi a fost dus în Rai, ca, până la a doua venire a Domnului pe pământ, să nu vadă moartea cea de obşte a oamenilor.

La fel şi lui Noe celui drept, îngerul i-a vorbit de potop şi l-a învăţat pe el cum să facă o corabie, spre scăparea lui şi a fiilor lui, ca să rămână rădăcină de la Adam, cel întâi zidit, şi să se înmulţească neamul omenesc, asemenea şi să le păzească spre trebuinţa oamenilor. Un înger a fost şi cârmaciul corăbiei în acele mari ape şi vânturi, după care tot el i-a spus lui Noe cum să săvârşească jertfele. Şi lui Avraam de-a pururea îngerii i-au fost sprijinitori şi ajutători la război, când a biruit pe împăratul Chedarlaomer, care avea cu sine trei sute de mii de ostaşi, iar Avraam, numai trei sute optsprezece slugi, că avea ajutor pe îngerii lui Dumnezeu. Şi pe Moise îngerul l-a pus mai mare peste seminţia lui Israel şi multe minuni a făcut cu dânsul: pe israeliteni i-a trecut marea, pe Faraon l-a afundat, iar în pustiul Sinai minuni a făcut. Şi după ce au ieşit fiii lui Israel din Egipt, Balac împăratul a chemat pe Valaam vrăjitorul, zicându-i să blesteme pe israeliţi ca să-i fie lui robi, dar îngerul l-a întâmpinat pe el în porţile cetăţii. Și asina a văzut pe înger şi a strivit piciorul lui Valaam. Apoi Valaam, văzând pe înger, i s-a rugat lui, zicând: „Nu mă pierde pe mine, stăpâne, că iată, de acum nu ca să blestem, ci ca să binecuvântez pe Israel voi merge”, precum a şi fost (Numeri 22, 22-35). Iar când a răposat Moise, Mihail Arhanghelul i-a îngropat trupul său (cf. Iuda 1, 9). Iar după aceasta, când Iosua al lui Navi a înconjurat Ierihonul, în care erau şapte împăraţi canaanei, după ce au căzut zidurile din temelii, atunci a văzut Iosua pe Mihail stând ca un ostaş întrarmat şi i-a zis lui: „Al nostru eşti, sau dintre potrivnicii noştri?” Şi i-a zis Mihail: „Eu sunt voievodul oştirii puterilor cereşti şi acum am venit spre ajutorul tău”. Iar Iosua i s-a închinat lui, zicând: „Ce porunceşti stăpâne, robului tău?” Iar voievodul oştirii Domnului i-a zis: „Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care stai sfânt este”. Şi a făcut Iosua aşa (Iosua 5, 13-15). Şi a surpat Domnul toată puterea canaaneilor şi a dat lui Israel pământul acela, pe care l-a făgăduit Dumnezeu părinţilor lor. Însă, după aceea, întărindu-se madianiţii şi robind pe israeliţi, s-a arătat îngerul lui Ghedeon şi i-a zis: „Să iei cu tine trei sute de ostaşi şi să mergi împotriva împăraţilor lui Madiam”, care aveau cu ei mii de madianiţi. Şi a făcut Ghedeon aşa, însă a dat oamenilor săi felinare şi făclii şi au năvălit asupra madianiţilor noaptea şi din tulburarea îngerească aceştia s-au tăiat între ei şi numai cei ce aveau felinare şi erau cu Ghedeon, aceia au rămas vii (Judecători 6-7). Şi iarăşi s-a arătat îngerul lui Manoe şi femeii lui, spunându-le lor de naşterea lui Samson (Judecători 13, 1-21), care a biruit pe cei de alt neam şi pe vrăjmaşii lui Israel. Și când a ieşit David la război cu Goliat şi l-a lovit pe el cu praştia în frunte, iarăşi îngerul Domnului l-a lovit pe Goliat de dinapoi şi a căzut în brânci (1 Regi 17, 49). Că dacă David l-ar fi doborât pe el, apoi ar fi căzut cu faţa în sus, iar nu cu faţa în jos. Iarăşi îngerul slujea minunat lui Ilie şi bucate îi dădea din mâinile sale (3 Regi 19, 1-7). Iar în vremea lui Iezechia, a venit asupra Ierusalimului Senaherib, împăratul asirienilor şi defăima pe Atotţiitorul, Dumnezeul lui Israel, iar Iezechia s-a rugat Atotţiitorului şi a trimis Dumnezeu pe îngerul Său şi a ucis îngerul Domnului o sută treizeci şi cinci de mii din tabăra asirienilor (4 Regi 19, 35). Şi iarăşi, în acelaşi Ierusalim, îngerul venea în tot anul şi tulbura scăldătoarea Siloamului şi multe tămăduiri făcea. Multe încă Însuşi Dumnezeu a făcut, arătându-se în chip de înger, precum s-a arătat şi lui Avraam în trei feţe şi cu Iacov S-a luptat şi la cei trei tineri din Babilon văpaia cuptorului în rouă s-a schimbat. Şi iarăşi îngerul a izbăvit pe Daniel în groapă de gura leilor. Iar pe Avacum l-a dus din Ierusalim în Babilon şi pe acelaşi Daniel cu hrană l-a hrănit. Îngerul a surpat pe Nabucodonosor împăratul, din cinstea împărătească, pentru mândria lui, şi din om în dobitoc cu chip străin l-a făcut şi şapte ani cu iarbă şi cu pământ s-a hrănit, precum mai înainte Daniel îi zisese lui. Deci vedeţi câte binefaceri a arătat Dumnezeu, prin îngerii Săi, în Legea veche; apoi cu atât mai mult, în harul cel nou, lucruri minunate a făcut. Când Hristos a înviat din mormânt, îngerul a vestit mai întâi femeilor, zicând: „Hristos a înviat, nu mai plângeţi de acum!” Îngerul şi pe Petru l-a scos din temniţă şi legăturile lui Pavel le-a rupt şi temniţa a cutremurat-o. Îngerul Domnului l-a răpit pe Filip Apostolul de la ochii famenului etiopian şi l-a adus pe el din Gaza la Asot. Îngerul s-a arătat şi lui Corneliu sutaşul, la al nouălea ceas din zi, pe când postea şi se ruga lui Dumnezeu, când i-a poruncit să cheme la sine pe Apostolul Petru. Îngerul a fost ajutător în război împăratului Constantin asupra păgânului prigonitor Maxenţiu şi tot el a încredinţat pe Constantin împăratul, arătându-i lui crucea pe cer şi zicându-i: „Cu acest semn vei învinge pe vrăjmaşii tăi”. Îngerul a fost ajutător binecredinciosului împărat Iraclie asupra lui Cosroe, păgânul împărat persan. Iarăşi, îngerii Domnului au întărit şi pe Mucenici să grăiască împotriva păgânilor împăraţi, la războaie au ajutat binecredincioşilor cârmuitori şi cuvioşilor părinţi pustnici le ajutau ca să biruiască meşteşugurile diavoleşti. Mucenicilor în chinuri le uşurau durerile şi rănile şi alte multe minuni au făcut: cuptoarele ce ard cu foc se stingeau, gurile leilor le legau şi pe morţi îi înviau. Îngerii sunt păzitori şi slujitori ai cuvioşilor părinţi şi ai vieţuitorilor în pustie, cărora le duc hrană, fiind trimişi de Dumnezeu şi le-o dau în mâinile lor, precum lui Pavel Tebeul şi marelui Eftimie le-au înmulţit pâinile, vinul şi untdelemnul. Şi nu numai acestora, ci şi la mulţi alţi sfinţi slujesc îngerii şi multe şi negrăite minuni fac în veacul acesta. Pentru care pricină şi Domnul Însuşi zice către credincioşi: „Să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 10). Mihail Arhanghelul a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu căpetenie a îngerilor buni şi mare folositor şi de bine făcător al mântuirii noastre şi, luând chip văzut, s-a arătat multora, atât în Legea veche cât şi în Legea nouă. Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail cinstim şi pe preafrumosul Arhanghel Gavriil, că şi acesta, luând chip văzut, multe binefaceri a dăruit neamului omenesc, arătate în amândouă Testamentele. Astfel, în prorocia lui Daniel, Gavriil este numele îngerului tălmăcitor al vedeniei (Daniel 8, 16). Asemenea, Gavriil arată lui Daniel înţelesul celor şaptezeci de săptămâni de ani până la venirea lui Mesia Hristos (Daniel 9, 2l-27). După tradiţie, tot el, Gavriil, vesteşte lui Ioachim şi Ana că din ei se va naşte Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria. În Legea nouă, Gavriil descoperă preotului Zaharia naşterea lui Ioan, Botezătorul Domnului (Luca 1, 19). Tot Gavriil anunţă Fecioarei din Nazaret naşterea de la Duhul Sfânt a Domnului Hristos, Mântuitorul lumii (Luca 1, 28). Unii spun că tot Arhanghelul Gavriil a fost îngerul în veşmânt alb, care, pogorându-se din cer, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului şi a şezut deasupra ei, după Învierea Domnului. Şi el a fost acela care, cel dintâi, a dat Mironosiţelor vestea Învierii. Şi, ca să zicem mai cuprinzător, dumnezeiescul Gavriil a slujit la toată iconomia Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, de la început şi până la sfârşit. Pentru aceasta Biserica lui Hristos a hotărât să-l prăznuiască pe el, împreună cu Arhanghelul Mihail, la 8 noiembrie şi să cheme darul şi ajutorul amândurora, rugându-i ca, prin mijlocirea şi rugăciunile lor, în veacul de acum, să aflăm izbăvire de rele, iar în cel ce va să fie, să ne învrednicim bucuriei şi Împărăţiei cereşti.

Sfântul Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel din provincia Tracia (astăzi în Turcia). Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă creştere în credinţa creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie a mers la Constantinopol, unde a învăţat teologia şi a citit scrierile Sfinţilor Părinţi, dar a şi muncit din greu pentru a-şi câştiga cele de trebuinţă. La vârsta de 20 de ani, povăţuit de Duhul Sfânt, s-a îndreptat spre insula Hios, unde va fi învăţător, apoi, simţind chemarea lui Hristos, a intrat în nevoinţa monahală, luând chipul îngeresc al călugăriei la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr, primind povăţuire duhovnicească de la Sfântul Cuvios Pahomie Hiotul (†1905). După câteva luni a fost hirotonit diacon, prilej cu care a primit numele de Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa. După ce şi-a terminat studiile teologice, în anul 1886, Sfântul Nectarie a mers la Alexandria Egiptului, unde a fost hirotonit preot, iar după câteva luni a fost ridicat la treapta de arhimandrit. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie l-a hirotonit mitropolit de Pentapole. Vreme de mai mulţi ani, evlaviosul mitropolit a slujit în oraşul Cairo şi a predicat în biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi cu iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de primejdioasă, anume cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că unelteşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, să fie eliberat din responsabilităţile pe care le avea, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, Sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu că şi cu el s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina Mea” (Matei 5, 11). S-a retras la Atena, în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în ocrotirea Maicii Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator, profesor, apoi şi director al şcolii teologice Rizarion, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos în vederea slujirii preoţeşti. În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Dorind să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi s-a retras în această mănăstire şi a dus o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou (†1948), mare nevoitor al veacului al XX-lea, adormit întru Domnul în insula Kalimnos. De aceea, toţi - mireni şi călugări, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Sfântul Nectarie a alcătuit multe scrieri, împotrivindu-se influenţelor pline de rătăcire venite din Apus, care asaltau ţările ortodoxe. Pentru toate acestea, diavolul, nerăbdând nevoinţa Sfântului, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva lui multe calomnii şi vorbe rele din partea unor clerici şi mireni, care, din pricina invidiei, îl cleveteau, atât pe el, cât şi mănăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa. Simţindu-şi sfârşitul aproape, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a răbdat cu tărie toată boala şi ispita, iar după aproape două luni de suferinţă, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920. A fost înmormântat în biserica zidită de el, făcând multe minuni şi dând vindecare celor bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui. Trecând mai bine de 20 de ani, trupul său a fost aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind bună mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, spre cinstire, iar în anul 1961 a fost trecut în rândul Sfinţilor, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie. Părţi din moaştele sale se află acum şi în România, la Mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti şi în alte sfinte lăcaşuri.

Aceşti patru mucenici, sfinții Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat au pătimit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Ei au fost neîntrecuţi meşteri în arta cioplirii şi sculpturii în marmură, fiind conducătorii unui vestit şantier de acest fel, la Smirnum. Datorită lucrărilor de calitate ce se realizau aici, împăratul era foarte mândru de dibăcia acestor meşteri. Ei au reuşit să atragă la creştinism pe un alt om, pe nume Simpliciu. Însă, cei peste 600 de lucrători de pe acest şantier erau păgâni și invidioşi. Când au ajuns să sculpteze chipul zeului Asclepios, socotit vindecător, cei cinci mucenici au refuzat și au fost dați pe mâna unui judecător, Lampadie, ca să-i facă să se lepede de Hristos. În timp ce erau chinuiţi, Lampadie, aflat în scaunul de judecată, a căzut mort „ca lovit de un duh rău“. Rudele acestuia îi găseau vinovaţi de moartea sa pe cei cinci pătimitori, astfel că împăratul, gândind că va evita o răscoală în cetate, a hotărât să-i sacrifice. A poruncit să fie închişi de vii în sicrie confecţionate din plumb şi aruncaţi în apa râului Sava, un afluent al Dunării. Aşa s-a şi întâmplat, statuia fiind terminată de alţi meşteri. Auzind această veste, va muri de supărare şi episcopul Chiril, care se afla închis în temniţă. După câteva zile un creştin, cu numele de Nicodim, a scos sicriele din apă şi a avut grijă de înmormântarea osemintelor sfinţilor. Calendarul roman din anul 354 aminteşte de pomenirea lor în data de 9 noiembrie.

Sfinţii Mucenici Onisifor şi Porfirie au răbdat, în vremea împărăţiei lui Diocleţian, multe munci pentru Hristos, primind bătăi şi răni peste tot trupul şi în căldări au fost arşi. La sfârşit, fiind târâţi de cai sălbatici şi zdrobiţi prin pietre ascuţite, şi-au dat lui Dumnezeu sufletul lor. Iar trupurile, luându-se în taină de credincioşi, au fost aşezate în satul ce se numeşte Panghianete.

Sfânta Matrona s-a născut în anul 1881, în satul Sebino din ţinutul rusesc Tula. Părinţii ei, Dimitrie şi Natalia, ţărani foarte evlavioşi şi cinstiţi, au dus o viaţă foarte modestă alături de cei patru copii ai lor, Matrona fiind cea mai mica. Până să o nască, mama se gândea să o ducă la orfelinat, însă la scurt timp i s-a arătat în vis o pasăre albă cu chip de om şi cu ochii închişi, aşezată pe mâna ei dreaptă. Luând visul acesta drept semn de mustrare, femeia temătoare de Dumnezeu, a renunţat să-şi mai lase copila la orfelinat. Deşi s-a născut fără vedere, mama sa a iubit-o nespus de mult. Încă de la început Dumnezeu a dorit să descopere pe vasul Său cel ales: în vremea afundării în apa Botezului, s-a văzut un nor de tămâie cu bună mireasmă ridicându-se din cristelniţă. Mai mult, pe pieptul pruncei se putea vedea o ridicătură în semnul crucii. Miercurea şi vinerea nu se alăpta, ci dormea toată ziua. Întrucât din naştere era lipsită de vedere, copiii ade­sea o batjocoreau, pricină pen­tru care încă din copilărie se ferea de oameni, încetând să mai iasă din casă şi dăruindu-se rugă-ciunii şi cugetării la cele dumnezeieşti. Locuind în apro­pierea bisericii satului, mergea la toate slujbele, stând neclintită şi învăţând cu timpul toate cân­tările. Chiar dacă îi lipsea vede­rea cea din afară, vederea cea duhovnicească a făcut-o să iu­bească nespus de mult icoanele, astfel că în camera sa întregul perete de sus până jos era plin de icoane în fata cărora ardeau neîncetat candele şi dinaintea cărora se ruga îndelungate cea­suri, cuprinzând în inima sa de copil întreaga lume. Pe când avea 6-7 ani, s-au arătat daru­rile duhovniceşti primite de la Dumnezeu, prin care putea vedea limpede gândurile şi păcatele oamenilor. Datorită purtării de grijă a boierului satului, Sfânta Matrona a făcut pelerinaje la Kiev, Moscova şi Sankt Petersburg. Acolo, intrând în Catedrala unde slujea Sfântul Ioan de Kronstadt, aces­ta a poruncit ca poporul să se dea la o parte şi să îi facă loc tinerei Matrona, pe atunci de numai 14 ani, numind-o „al optulea stâlp al Rusiei”, cuvinte prin care o arăta ca una dintre puţinii rugători pentru patria care avea să fie cuprinsă de persecuţia ateistă bolşevică. Pe când avea 17 ani, Sfânta Matrona nu a mai putut merge. Din acea clipă a stat tot restul vieţii mai mult întinsă pe pat, dăruindu-se cu mai multă osârdie rugăciunii, postirii şi mângâierii celor ce veneau la ea. Curând au sosit vremuri grele şi tulburi peste Rusia: revoluţia, confiscarea pământurilor şi foametea. În anul 1925, pe când avea 40 de ani, Sfânta a venit în Moscova, locuind pe rând în diferite case ale creştinilor, dar fără a se înre­gistra oficial, întrucât era cău­tată pentru a fi arestată. Vieţu­ind a-proape trei decenii în capi­tala Rusiei, ea a fost o mare ru­gătoare, săvârşind acea slujire duhovnicească prin care a în­tors pe calea mântuirii mulţime de oameni. La ea veneau zilnic pentru a primi izbăvire de mâhniri şi necazuri, dar şi vindecare de boli. Fericita îi liniştea, îi mângâia pe cap, îi însemna cu sfânta cruce şi le spunea cuvinte de încurajare ori se ruga pentru ei. Povăţuirile fericitei arătau însemnătatea discreţiei şi a smereniei. Îndemna pe credincioşi, ca, atunci când merg la preot sau duhovnic pentru sfat, să se roage ca Domnul să-l înţelepţească, încât să primească îndrumarea po­trivită şi să evite a merge de la un preot la altul. Pe cei foarte râvnitori îi povăţuia să nu se deosebească de ceilalţi oameni printr-o înfăţişare exterioară aparte. Ţinea mult la purtarea răbdătoare în necazuri. Sfătuia ca, la slujbe, privirea să nu caute spre nimeni, ochii să fie închişi sau îndreptaţi către o icoană din biserică. Sfânta a primit oamenii credincioşi, care o căutau pentru sfat şi mângâiere sufletească, până la sfârşitul vieţii, cu totul dezinteresată de vreun avantaj material. În ultimele zile de suferinţă a fost spovedită de duhovnic şi a primit cu smere­nie Sfintele Taine. La 2 mai 1952, s-a mutat în lăcaşurile cele de sus, iar la 8 martie 1998, au fost descoperite moaştele sale nestri­cate, răspândind bună mireas­mă, și au fost aşezate în mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Moscova. La 2 mai 1999, fericita Matrona a fost trecută în rândul sfinţilor de Biserica Rusiei, cinsti­rea sa răspândindu-se apoi în lumea întreagă, datorită mul­ţimii de minuni săvârşite cre­dincioşilor.