SINAXAR

Credinţa în Preasfânta Treime este învăţătura principală a Bisericii Ortodoxe. Ea a fost descoperită în Sfânta Scriptură, mai ales a Noului Testament şi formulată apoi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii la primele două Sinoade Ecumenice, în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan (381), pe care îl mărturisim în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie, la Botez şi la alte slujbe. În Simbolul credinţei, mărturisim că noi credem „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…, şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii…, şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit…”În formularea acestei învăţături, Sfinţii Părinţi au pornit de la cele descoperite în Sfânta Scriptură referitor la Sfânta Treime sau la Persoanele Acesteia. În Vechiul Testament găsim unele texte care mărturisesc despre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Înainte de a-l crea pe Adam, Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”(Facere 1, 26), iar înainte de alungarea primilor oameni din Rai, a spus: „Iată că Adam s-a făcut ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul” (Facere 3, 22). De asemenea, la amestecarea limbilor celor ce voiau să construiască Turnul Babel, Dumnezeu a zis: „Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor”(Facere 11, 7). La stejarul din Mamvri, Preasfânta Treime S-a arătat, lui Avraam, sub chipul a trei Îngeri (Facere 18), iar în cântarea întreită a îngerilor din jurul Tronului dumnezeiesc, din vedenia lui Isaia se zice: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot” (Isaia 6, 3), adică se repetă „Sfânt” de trei ori. În Noul Testament cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi se descoperă în mod vădit. La Buna Vestire, arhanghelul îi spune Sfintei Fecioare Maria: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). La Botezului Domnului, când Fiul lui Dumnezeu Se botează în Iordan de către Ioan, Duhul Sfânt Se pogoară în chip de porumbel, iar Tatăl mărturiseşte din cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 16-17). Sfânta Treime este mărturisită atunci când Mântuitorul Hristos îi trimite pe ucenici la propovăduire, zicându-le: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Învăţătura despre Sfânta Treime era propovăduită şi de către Sfinţii Apostoli. Sfântul Ioan Evanghelistul spune lămurit: „Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi Aceştia Una sunt” (1 Ioan 5, 7), iar Sfântul Apostol Pavel, îi binecuvintează pe corinteni prin cuvintele: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13). Sfinţii Părinţi şi teologii Bisericii au explicat, în scrierile lor, învăţătura creştină ortodoxă despre Sfânta Treime: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl. În Bisericile Ortodoxe locale praznicul Preasfintei Treimi este legat, prin tradiţie, de sărbătoarea Cincizecimii (ca în Biserica Rusă) sau de Lunea Pogorârii Sfântului Duh (mai ales în Bisericile greacă şi română). Este sărbătoarea în care aducem în mod deosebit laude şi cântări duhovniceşti Persoanelor Preasfintei Treimi, pentru că toată lucrarea liturgică şi sfinţitoare a Bisericii Ortodoxe se săvârşeşte în numele şi spre slava Preasfintei Treimi. De aceea, se cuvine să mărturisim întotdeauna pe Sfânta Treime: pe Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, să o preamărim şi să I ne închinăm Ei, zicând: „Sfinte Dumnezeule, Cel ce toate le-ai făcut prin Fiul, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh; Sfinte tare, prin Care pe Tatăl am cunoscut şi prin Care Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule Mângâietor, Cel ce din Tatăl purcezi şi în Fiul Te odihneşti, Treime Sfântă, slavă Ţie!”.

Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, originar din Cappadocia, a intrat în monahism la vârsta de 20 de ani, în Mănăstirea lui Dalmat. Timp de zece ani s-a îngrijit de grădina mănăstirii în ascultare, smerenie şi linişte, fiind învrednicit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni. După câţiva ani, când a murit egumenul, Ilarion a plecat la Mănăstirea Cataron, de unde a fost chemat şi numit egumen al Mănăstirii Dalmaţilor. A fost ucenic al Sfântului Grigorie Decapolitul și a suferit din cauza împăratului iconoclast Leon Armeanul (813-820), care l-a supus la chinuri şi l-a închis în mai multe mănăstiri. Eliberat de împăratul Mihail Travlu (820-829), a suferit din nou în timpul fiului acestuia, Teofil (829-842), fiind trimis în exil în insula Afusia. A revenit în mănăstirea sa abia după anul 843, unde a vieţuit până la plecarea sa la Domnul, la vârsta de 70 de ani.

Marele între părinți Visarion s-a născut și a crescut în Egipt. Din tinerețe a iubit pe Hristos și a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. Și s-a păzit curat de toată întinăciunea păcatului, nepătându-și haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfântul Botez. Și cercetând sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-și petrecea viața în pustiul Iordanului, și căruia îi slujea un leu. Asemenea văzând și pe mulți alți părinți care viețuiau acolo prin felurite locuri și care străluceau în fapte bune și, vorbind cu dânșii, a câștigat mult folos sufletului său. Iar după ce s-a întors la locul de unde a plecat, și-a dobândit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Și împărțindu-și săracilor și mănăstirilor averea rămasă de la părinți, s-a lepădat de lume și s-a făcut monah. Și s-a asemănat lui Moise, că precum Moise a prefăcut de demult în pustie apele cele amare întru dulceață cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel și Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune și prin însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete. Cuviosul Visarion s-a asemănat și lui Isus al lui Navi, căci precum acela biruind oarecând pe amorei, a oprit soarele în calea sa, tot așa a făcut și acesta, căci mergând el cu ucenicul la alt stareț, se apropia soarele spre apus și calea era încă depărtată; deci Sfântul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-mă Ție, Doamne, poruncește ca să stea soarele până ce voi merge la robul tău”. Și așa s-a făcut, că n-a apus soarele până ce a sosit cuviosul la acel stareț. Cuviosul a fost asemenea și cu Sfântul Proroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, ploaie îndestulată a pogorât din cer pe pământ, și aceasta nu s-a făcut o dată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă și cu prorocul Elisei, căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărțindu-le cu cojocul lui Ilie, tot așa și acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale și umbla pe deasupra apelor ca pe uscat. Odată, un frate din schit a căzut într-o greșeală și preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu frații în soborul bisericesc. Iar Cuviosul Visarion, sculându-se, a ieșit și el împreună cu cel ce greșise, zicând: „Și eu am greșit!”. Într-acest fel a fost smerenia acestui sfânt părinte.

Sfântul Sfințit Mucenic Teodot († 303) a trăit la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea. El a fost episcop al Bisericii din cetatea Ancira Galatei. În timpul persecuției împăratului Dioclețian (284-305), episcopul a fost pârât că a îngropat trupurile unor martire și a fost condamnat la moarte. Creștinii au luat trupul martirului și l-au îngropat. Aflând despre acest lucru, prefectul a ordonat soldaților să-i aresteze pe toți creștinii și să-i tortureze. Viața lui este arătată în 18 mai când au pătimit cele șapte fecioare ale căror moaște le-a îngropat. Sfântul Sfințit Mucenic Teodot este însă amintit și la 7 iunie pentru că în această zi a primit cununa muceniciei pentru Mântuitorul Iisus Hristos.

Sf. Muceniță Zenaida (Zenais) din Cezareea Palestinei s-a născut în 284, s-a învrednicit de facerea de minuni și a primit moarte martirică.

Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian au fost ostaşi în armata romană de la Dunăre şi îşi îndeplineau slujirea ostăşească în cetatea Durostorum, astăzi Silistra, pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). În anul 298, cezarul Maximian Galeriu a îndepărtat din armată pe ostaşii creştini, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. Când a venit Maximian Galeriu în cetăţile de la Dunăre, Sfinţii ostaşi Nicandru şi Marcian au mărturisit împreună cu alţi trei ostaşi, Pasicrat, Valention, Isihie şi cu veteranul Iuliu că sunt creştini, fiind aruncaţi în închisoare din porunca împăratului. Au fost cercetaţi, îndemnaţi şi apoi siliţi să se lepede de Hristos. Dar ei, nevrând să se lepede de Mântuitorul, au fost bătuţi şi chinuiţi în felurite chipuri. Au rămas statornici în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar împăratul Maximian Galeriu, văzând că nu-i poate îndupleca să se închine zeilor, a poruncit să li se taie capetele Sfinţilor Nicandru şi Marcian în 8 iunie, primind astfel de la Hristos cununa muceniciei.

Sfântul Mare Mucenic Teodor a pătimit pentru Hristos de la păgânul împărat Lichinie, în cetatea Eracliei, unde era voievod. Vremea sfârşitului său a fost în opt zile ale lunii februarie, iar în această lună şi zi se cinsteşte aducerea cinstitelor lui moaşte din cetatea Eracliei în Evhaita, patria lui. Pentru că aşa i-a zis el lui Uar, slugii sale, care a privit la pătimirea sa şi a scris-o pe aceea: „Trupul meu să-l pui în Evhaita, în stăpânirea strămoşilor mei”. Acest sfânt și pătimirea lui cea scrisă pe larg este pusă în ziua de opt februarie. Iar noi să pomenim aici o minune care s-a făcut de icoana lui şi pentru care Sfântul Anastasie Sinaitul şi Sfântul Ioan Damaschin ne încredinţează. Acea minune a fost astfel: departe de cetatea Damascului, ca la patru mii de paşi, era un loc care se numea Carsat, unde era biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat. Şi când au luat saracinii locul acela în stăpânirea lor şi au început a locui acolo, mulţi dintre dânşii au intrat în biserica mucenicului şi au întinat-o cu toate necurăţiile, pentru că au băgat în ea dobitoacele lor, femeile şi copiii şi făceau acolo multe păcate trupeşti spurcate şi urâte. Şi acolo, pe un perete, era pictat chipul Sfântului Mare Mucenic Teodor, iar într-o zi oarecare, şezând mulţi saracini şi vorbind în biserica aceea, unul dintre dânşii a luat un arc şi o săgeată şi, încordând arcul, a săgetat în acel chip şi a nimerit cu săgeata în umărul drept al sfântului şi îndată a curs sânge din icoană, ca dintr-un om viu. Şi văzând saracinii această minune, s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci locuiau în ea şi îşi săvârşeau necurăţiile după obiceiul lor cel spurcat. Şi erau cei ce locuiau acolo douăzeci de saracini, fiecare având femeile şi copiii lor, şi în puţine zile toţi au pierit cu moarte amară, fiind loviţi fără de veste. Iar cei ce locuiau afară din biserică, toţi au rămas sănătoşi în acea vreme. Şi spune Cuviosul Anastasie Sinaitul despre acea icoană, că a văzut-o el însuşi şi era pe ea semnul sângelui ce cursese din rană. Această minune a fost spre înfricoşarea saracinilor necredincioşi, iar nouă credincioşilor spre învăţătură, ca să ştim că suntem datori a cinsti sfintele icoane, căci prin ele se fac minuni şi lucrează minunat darul Dumnezeului nostru.

Biserica Ortodoxă cinstește în fiecare an în data de 9 iunie pe Sfântul Chiril al Alexandriei. Născut în anul 370, în Alexandria Egiptului, provenea dintr-o familie cu bune calități educaționale, fapt ce va influența considerabil râvna sa. Sfântul Chiril a beneficiat și de ajutorul duhovnicesc-moral al unchiului său, patriarhul Teofil al Alexandriei. Alături de acesta a participat la Sinodul din anul 403, cunoscut sub numele de ,,Sinodul de la Stejar”, acolo unde Sfântul Ioan Gură de Aur a fost depus din treapta ierarhică din motive politice. După un timp, în anul 412, a devenit patriarh al Alexandriei. Lucrurile s-au precipitat în anul 428 când Nestorie, patriarhul Constantinopolului, a răspândit erezia că în Mântuitorul Iisus Hristos sunt două persoane distincte (una umană și cealaltă divină), având concluzia că Maica Domnului nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu (Teotokos), ci cel mult Născătoare de om. A avut loc o corespondență între cei doi ierarhi, care s-a încheiat însă fără efect. Ca umare a răspândirii ereziei nestoriene, a avut loc un sinod local la Roma, unde a fost condamnată învățătura lui Nestorie și aprobată cea a Sfântului Chiril. În anul 431 a avut loc la Efes Sinodul al III-lea Sinod Ecumenic, care, sub conducerea Sfântului Chiril, a confirmat credința ortodoxă proclamându-se termenul de Teotokos – cuvânt ce susține Preacinstirea Maicii Domnului. Prin aceast termen se arată că Cel ce S-a născut din ea este Fiul lui Dumnezeu ca om, nu un om deosebit de Fiul lui Dumnezeu. Deranjat de decizia acestui sinod și de faptul că nu a participat la lucrările lui, patriarhul Ioan al Antiohiei (429-441) a convocat un sinod local în care a fost excomunicat Patriarhul Chiril. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450) a luat o măsură debusolantă hotărând depunerea din treaptă atât a lui Chiril, cât și a lui Nestorie. În anul 433 însă, cumpănind mai bine situația, Ioan al Antiohiei a acceptat doar condamnarea lui Nestorie. În anul 444 Sfântul Chiril s-a mutat la viața veșnică alături de Dumnezeu, pe care a încercat să Îl facă cunoscut tuturor oamenilor. Lucrările de bază ale Sfântului se regăsesc în marea lor parte în nu mai puțin de 10 volume din Patrologia Greacă. În limba română, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, prin aportul și traducerea consistentă a părintelui profesor Dumitru Stăniloae, textele Sfântului Chiril au ajuns cunoscute și la noi.

Comemorarea liturgică a Praznicului Cincizecimii se încheie astăzi. La fel ca și celelalte sărbători mari și Praznicul Pogorârii Sfântului Duh are o perioadă de după-prăznuire, numită odovanie. Odovanie se numește sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătoririi unui praznic împărătesc. Începând de prin secolul al IV-lea, Biserica a stabilit obiceiul ca praznicele împărătești și chiar ale unor sfinți să fie sărbătorite într-un chip mai deosebit. De aceea, pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, aceste sărbători sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare, numit pre-serbare sau înainte-prăznuire, iar după ziua stabilită a sărbătorii să fie și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Ziua cea dintâi a înainte-serbării este începutul sărbătoririi, iar ultima zi a după-serbării se numește, cu un termen slavon, odovania (otdania), adică sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii. În toată perioada pre-serbării și a după-serbării, pe lângă slujba sfinților pomeniți în zilele respective, se adaugă și cântări, rugăciuni și lecturi în legătură cu praznicul respectiv. În ziua odovaniei praznicului, slujba se săvârșește aproape la fel ca în prima zi a praznicului. Durata pre-serbării și a după-serbării praznicelor împărătești variază după importanța și poziția pe care o au în cadrul anului bisericesc, așa cum ne arată Mineiele, Triodul și Penticostarul.

Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina (303-305) erau originari din satul Cordam. În timpul persecuției pornite de împăratul Dioclețian, Sfânta Antonina a fost prinsă și adusă spre judecată în fața prefectului Festus. Cu toate că a fost supusă supliciilor, sfânta a refuzat să se lepede de credința dreaptă și să jertfească idolilor, drept urmare a fost trimisă la o casă de desfrâu. Sfântul Alexandru, militar în armata împăratului Dioclețian, a mers la casa de desfrâu și i-a dat Sfintei Antonina hainele sale. Astfel, îmbrăcată în haine militare a reușit să fugă din aceea casă. Pentru această faptă, Sfântul Alexandru a fost pedepsit și supus la numeroase chinuri. Auzind Sfânta Antonina de suferințele la care este supus Sfântul Alexandru, a venit la prefectul Festus și l-a înfruntat cu mult curaj. În cele din urmă, cei doi sfinți au suferit moarte martirică prin foc.

Sfântul Timotei a fost chiriarh în orașul Prusia (azi Brussa, Turcia). Pentru activitatea sa pastorală și misionară deosebită Dumnezeu l-a învrednicit, încă din viață, cu darul facerii de minuni. Urcat pe tron în anul 361, împăratul Iulian Apostatul (361 – 363) a declanșat o puternică persecuție împotriva creștinilor, supunând supliciilor pe cei care nu aduceau jertfă idolilor. În această perioadă Sfântul Timotei a apărat dreapta credință și a refuzat să se supună poruncii împăratului, fapt pentru care a fost întemnițat. La scurt timp, pentru că era vizitat de creștini pe care îi întărea în credință, a fost decapitat din porunca împăratului Iulian Apostatul, suferind astfel moarte martirică.

În această zi, Duminica întâi după Rusalii, prăznuim praznicul Tuturor Sfinților, celor de pretutindeni, din toată lumea, din Asia, Libia și Europa, de la Miazănoapte și de la Miazăzi. Dumnezeieștii noștri Părinți au așezat să prăznuim, după Pogorârea Sfântului Duh, sărbătoarea de azi, ca și cum ar fi voit să arate că venirea Preasfântului Duh a lucrat prin Apostoli niște lucruri atât de mari, încât a sfințit și a înțelepțit pe cei de un aluat cu noi și, așezându-i din nou în locul cetei aceleia îngerești căzute, i-a adus, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii, adică, prin mucenicie și sânge, iar pe alții prin trăire și viață virtuoasă, Duhul Sfânt săvârșind, astfel, fapte mai presus de fire. Sfântul Duh S-a pogorât în chipul focului, ca unul ce are, în firea Lui, înclinarea de la ceea ce este mai sus spre ceea ce este mai jos; iar țărâna, cu firea ei înclinată spre cele de jos, adică frământătura noastră, este ridicată la cele cerești. Cu puțin mai înainte, trupul luat și îndumnezeit de Dumnezeu-Cuvântul a fost înălțat și a șezut de-a dreapta slavei părintești; iar acum, după făgăduință, îi atrage la Sine pe toți cei ce vor, așa cum ne arată lucrarea mântuitoare a Dumnezeu-Cuvântului și rostul cel mai din urmă al venirii Sale în trup, printre noi, și al iconomiei. Într-acest fel deci, așa prăznuim sărbătoarea Tuturor Sfinților. În al doilea rând, prăznuind această sărbătoare, noi cinstim și pe mulți alții, care, deși au bine-plăcut lui Dumnezeu prin virtutea lor cea desăvârșită, totuși, din cine știe ce pricină, ori poate din pricina unor împrejurări lumești, au rămas neștiuți de nimeni, cu toate că au multă slavă înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt mulți care au viețuit după voia lui Hristos, și în India, în Egipt, în Arabia, în Mesopotamia, în Frigia, în părțile de sus ale Mării Negre, cum și în tot Apusul, până chiar și în insulele britanilor și, pe scurt grăind, în Răsărit și în Apus, a căror cinstire nu era ușor de făcut, după cum se cuvine și după obiceiul Bisericii, din pricina mulțimii lor. Deci, pentru ca să primim și ajutorul acelora, al tuturor care au bine-plăcut lui Dumnezeu, în orice parte a pământului, iar, pe de altă parte, și pentru Sfinții care se vor adăuga mai târziu, dumnezeieștii Părinți au așezat să prăznuim praznicul Tuturor Sfinților, care cuprinde în sine pe toți cei dintâi și pe toți cei de mai târziu, pe cei cunoscuți și pe cei necunoscuți, pe care Duhul Sfânt, sălășluindu-Se întru ei, i-a sfințit. În al treilea rând, prăznuirile Sfinților, ce se fac în fiecare zi în parte, trebuiau adunate într-o singură zi spre a se arăta că ei au luptat pentru un singur Hristos și că toți s-au găsit pe aceeași cale a virtuții, și astfel s-au încununat după vrednicie, ca niște slujitori ai unui singur Dumnezeu. Ei au alcătuit Biserica, împlinind lumea cea de sus și încurajându-ne și pe noi a ne sârgui să ducem cu toată râvna aceeași luptă, care este deosebită și de mai multe feluri, potrivit cu puterea fiecăruia. Să se mai știe că acum prăznuim toate câte Duhul Sfânt, cu dăruiri de bine, a sfințit: sufletele cele prea înalte și sfințite, adică cele nouă cete, pe strămoși și patriarhi, pe prooroci și pe sfinții apostoli, pe mucenici și ierarhi, pe sfinții mărturisitori și pe cuvioșii mucenici, pe cuvioși, pe drepți și pe toată ceata sfintelor femei și pe toți ceilalți Sfinți necunoscuți, împreună cu care să fie și cei ce se vor adăuga în viitor.

Dar, mai presus de toți și între toți și cu toți Sfinții, pe Sfânta Sfinților, pe Preasfânta și cea fără de asemănare mai mărită decât cetele îngerești, pe Doamna și Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria.

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost unul din cei doisprezece apostoli. Este pomenit în Evangheliile sinoptice și în Faptele Apostolilor, iar prăznuirea lui se face la data de 11 iunie (împreună cu Sfântul Apostol Barnaba) și în 25 august (mutarea moaștelor sale). După Pogorârea Duhului Sfânt, Bartolomeu a propovăduit în Asia împreună cu Apostolul Filip, cu sora lui Filip, Mariana și cu Apostolul Ioan. În Hierapolis, împreună cu Apostolul Filip, a fost crucificat cu capul în jos pentru că a omorât un șarpe uriaș pe care oamenii îl adorau și pentru că a vindecat mulți bolnavi prin rugăciunile sale. Sfântul Bartolomeu a fost dat jos de pe cruce în timpul unui mare cutremur pentru că oamenii au crezut că Dumnezeu îi judecă, însă Sfântul Filip murise deja. A mers apoi în India, a tradus Evanghelia după Matei și a vindecat-o pe fiica regelui Armeniei, fapt pentru care a suferit moarte martirică din cauza invidiei fratelui regelui. Creștinii i-au îngropat trupul, însă datorită minunilor care se întâmplau lângă sfintele moaște, păgânii au aruncat sicriul său în mare. Sicriul a ajuns în insula Lipara unde Episcopul Agaton – care-l cunoscuse într-o vedenie în somn – l-a înmormântat într-o biserică. Ulterior, moaștele sale au fost transferate la Roma.

Sfântul Apostol Barnaba a fost unul din cei șaptezeci de ucenici și însoțitorul Sfântului Apostol Pavel în unele din călătoriile sale misionare. Este pomenit în mai multe rânduri în Faptele Apostolilor și în două din epistolele Sfântului Apostol Pavel - Galateni și II Corinteni. Barnaba s-a născut într-o familie bogată din tribul lui Levi. Cel care avea să devină mai târziu unul din cei șaptezeci de ucenici ai Domnului a studiat cu Saul (mai târziu Sfântul Apostol Pavel) sub îndrumarea lui Gamaliel. La naștere a primi numele de Iosif, dar Apostolii îl strigau Barnaba (fiul consolării) pentru că avea darul de a alina sufletele oamenilor. Sfântul Barnaba a fost, probabil, primul care a propovăduit în Roma și Milano. El a fost martirizat de către evrei în insula Cipru și a fost înmormântat de către Sfântul Marcu. Mulți bolnavi și-au găsit vindecarea la mormântul lui, al cărui loc a rămas necunoscut până la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, în anul 451, când Sfântul i-a apărut Arhiepiscopului Anthemius în vis, dezvăluindu-i locul.

Sf. Ier. Luca al Crimeei s-a născut în anul 1877, în orașul Kerci din Crimeea, din părinți dreptcredincioși, primind la botez numele de Valentin. De mic a primit o aleasă învățătură, apoi a studiat la Kiev, mai întâi la Academia de Arte Frumoase, apoi la Facultatea de Medicină. Atât în vremea războiului ruso-japonez (1904-1905), cât și în timpul Primului Război Mondial (1914-1917), Sfântul s-a oferit ca voluntar, îndeplinind misiunea de chirurg în mai multe spitale din Rusia. În anul 1916, și-a susținut doctoratul, apoi s-a hotărât să-și publice experiențele medicale într-o carte numită Eseu despre chirurgia infecțiilor septice, în care prezenta pentru prima dată informații de mare importanță, care aveau să aducă salvarea multor vieți omenești. În anul 1906 tânărul Valentin s-a căsătorit cu Ana, însă o boală incurabilă a pricinuit moartea timpurie a soției sale, astfel încât Sfântul a rămas singur cu cei patru copii ai lor. După venirea la putere a stăpânirii atee în Rusia, în anul 1917, medicul Valentin, stabilit la Tașkent, nu a încetat a-și manifesta public credința ortodoxă. De aceea, ierarhul locului l-a chemat să slujească Bisericii, încredințat de faptul că aceasta este misiunea și calea ce îl așteaptă; doctorul Valentin a acceptat fără nicio reținere hirotonia în preot, în anul 1921. În scurt timp, a primit și tunderea în monahism, luând numele de Luca. În anul 1923, la cererea credincioșilor, a fost hirotonit arhiepiscop de Tașkent. La scurt timp a fost însă întemnițat, urmând un lung șir de 11 ani de pribegie și suferințe în închisorile comuniste. Fiind un chirurg vestit, episcopul Luca a primit aprobarea de a opera în spitalele din închisorile prin care a fost purtat. Fiecare operație începea și se termina cu o rugăciune către Maica Domnului, iar curățarea trupului cu iod, spre dezinfectare, Sfântul o făcea în semnul crucii. În anul 1946, reabilitat chiar de prigonitorii săi, datorită faimei sale în întreaga lume, Sfântul Luca a fost numit arhiepiscop de Simferopol și Crimeea. Sfântul nu s-a temut niciodată în cuvântările sale a condamna ateismul. La bătrânețe și-a pierdut cu totul vederea. Despre aceasta însă, el spunea: „Cel ce și-a închinat viața Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumina la fel cu cea de pe Tabor”. Sfântul Luca al Crimeei a adormit în Domnul la data de 11 iunie 1961. Fiind cinstit ca un nou doctor fără de arginți și făcător de minuni, Ierarhul și medicul Luca a fost canonizat în anul 1996. Sfintele lui moaște au fost așezate în Catedrala „Sfânta Treime” din Simferopol, unde săvârșesc tămăduiri minunate. În anul 2013, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea numelui său și în calendarul Bisericii noastre, cu zi de pomenire la 11 iunie.

Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare a fost un mare sihastru din Egipt şi a trăit pe la anii 350-400. După ce a stat o vreme într-o mănăstire din părţile Tebaidei, a plecat în pustie, unde a stat 60 de ani fără să vadă faţă de om. L-a găsit aici Sfântul Cuvios Pafnutie, care a călătorit în toată pustia, dorind să cunoască şi să scrie viaţa pustnicilor. Onufrie i-a spus că a găsit în pustie pacea inimii, bucuriile rupte din bucuria cerească, rugăciunea fierbinte şi că a trăit din osteneala mâinilor sale, hrănindu-se din roadele unui smochin din apropiere. Sfântul Onufrie a murit când încă era la el Pafnutie.

După ce acesta l-a îngropat, îndată coliba s-a prăbuşit, smochinul s-a uscat şi apa izvorului a secat.

Astăzi pomenim şi pe Sfântul Cuvios Petru Athonitul, care, după ce a fost rob la arabi, a ajuns în Muntele Athos, unde, la îndemnul Maicii Domnului, a locuit într-o peşteră. Se hrănea cu ierburile care creşteau în jurul locaşului, iar mai târziu un înger îi aducea hrană la 40 de zile. A biruit multe ispite de la diavol, iar după ce a trecut la cele veşnice, trupul său a fost binecuvântat de Dumnezeu cu neputrezirea.