|
SINAXAR- Iulie 2025 -
![]() Sf. Ier. Leontie de la Rădăuți
Sfântul Leontie s-a născut în secolul al XIV-lea, în Rădăuţi. A intrat de tânăr în cinul monahal la Mănăstirea Bogdana, primind numele Lavrentie. Mai târziu, s-a retras în sihăstrie, pe Valea Putnei, unde trăiau mai mulţi călugări cuvioși, care l-au îndrumat în viaţa duhovnicească. În jurul lui s-au adunat mulţi ucenici și astfel, Cuviosul Lavrentie a întemeiat schitul Lavra care va deveni cunoscut cu numele de Schitul lui Lavrentie, prima sihăstrie cunoscută din nordul Moldovei. Cuviosul Lavrentie a devenit egumen al acestei obşti monahale în creştere. Potrivit tradiţiei, la schit avea să vină mai târziu şi Sfântul Daniil Sihastrul, sub povăţuirea egumenului Lavrentie. În anul 1402, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) întemeiază Episcopia Rădăuţilor. Astfel, biserica Mănăstirii Bogdana a devenit catedrală episcopală, iar Cuviosul Lavrentie, fiind cunoscut de domnitor, cler şi de mitropolitul Sucevei, a fost ales ierarh al noii episcopii. Deşi nu îşi dorea aceasta, el a primit hotărârea cu smerenie, lăsând în locul său, ca egumen al schitului Lavra, pe Cuviosul Daniil Sihastrul, ucenicul său. Ca episcop al Rădăuţilor, Lavrentie a rămas un om al rugăciunii şi al dragostei de aproapele, făcând milostenie şi împărtăşind povăţuiri şi cuvinte de mângâiere tuturor. La bătrâneţe, Cuviosul Lavrentie s-a retras din scaunul episcopal şi a mers la schitul pe care îl întemeiase, trăind mai departe în pustnicie. Prin râvna sa duhovnicească, episcopul Lavrentie a ajuns la măsura desăvârşirii, fiind binecuvântat cu darul înainte-vederii şi cu cel al vindecărilor. Cunoscându-şi dinainte sfârşitul său, el a cerut să fie tuns în chipul schimniciei, primind numele de „schimonahul Leontie”. I-a chemat pe toţi fraţii şi ucenicii, şi-a luat rămas-bun de la obşte, după care şi-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului. A fost înmormântat de ucenicii săi în biserica de lemn a schitului Lavra. La mormântul lui veneau mulţi credincioşi să se închine și aveau loc multe vindecări de boli. La auzul acestor fapte, credincioşii şi clerul Episcopiei de la Rădăuţi au cerut mitropolitului Moldovei binecuvântare ca să așeze moaştele Sfântului Ierarh Leontie în catedrala episcopală. Mitropolitul Moldovei a încuviinţat acest lucru. În anul 1639, oraşul Rădăuţi a fost jefuit de tâlhari veniţi de dincolo de hotarele de nord ale Moldovei. În vremea acestei năvăliri au fost ascunse moaştele Sfântului Ierarh Leontie şi n-au mai fost găsite multă vreme. O parte din ele au fost redescoperite la sfârşitul secolului trecut. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 să cinstească aşa cum se cuvine pe Sfântul Leontie de la Rădăuţi, înscriindu-l în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire în data de 1 iulie. Moaştele Sfântului Ierarh Leontie se află în prezent în biserica Mănăstirii Bogdana din Rădăuţi. ![]() Sf. Mc. doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Roma
Sfinții Cosma și Damian, frați după trup, s-au născut în Roma și au trăit în secolul al IV-lea. Ei au fost crescuți și educați în credința creștină de mama lor, Teodota; tatăl lor fusese păgân. Teodota, rămasă văduvă, i-a învățat pe frații Cosma și Damian să-și iubească aproapele și pe Dumnezeu. Au studiat la școli vestite și au devenit doctori iscusiți, vindecând oameni, dar și animale. Singura lor plată era ca cel tămăduit să creadă în Hristos, de la Care venea vindecarea. Pe lângă darul vindecărilor, făceau bine tuturor. Au vândut averile moștenite și le-au împărțit săracilor. Atunci când vindecau pe cei bolnavi le spuneau acestora: „Noi numai mâinile le punem pe voi, iar cu puterea noastră nimic nu putem să facem, ci pe toate le lucrează tăria cea atotputernică a lui Hristos, Unuia adevăratului Dumnezeu, întru Care de veți crede cu neîndoire, îndată sănătoși veți fi”. Și aceia crezând, câștigau sănătate. Și astfel s-au întors mulți de la păgânătatea închinării de idoli, la Hristos. Săvârșind multe minuni în numele lui Dumnezeu li s-a dus vestea în toată zona. Mergând în satul natal au fost primiți cu bucurie, deoarece locuitorii de aici au auzit de minunile și tămăduirile făcute de acești sfinți, în numele lui Dumnezeu. În acest sat se afla un doctor de la care sfinții Cosma și Damian au învățat știința medicinei, însă văzând slava de care se bucurau cei doi acesta a căzut în păcatul invidiei fapt pentru care i-a chemat să strângă împreună plante medicinale și, fiind în loc pustiu, i-a ucis. Astfel, cei doi au primit moarte mucenicească. Mai multe mănăstiri, biserici și capele de spital sunt închinate celor doi sfinți doctori. În data de 1 iulie este hram la Capela Institutului Clinic Fundeni și la Biserica Centrului medical de diagnostic și tratament „Dr. Victor Babeș”. Mai sunt sărbătoriți la Biserica „Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian” din incinta Spitalului „Schuller” din Ploiești, precum și la biserica de la Maternitatea Bucur sau la capela din incinta Maternității Filantropia. Aceasta a fost înființată deodată cu spitalul, în anul 1813, datorită donațiilor boierilor, clericilor, negustorilor și din veniturile mănăstirilor Arnota și Govora. De asemenea, a contribuit și doctorul în medicină și filosofie Constantin Caracaș. Maternitatea de la Filantropia a fost înființată în 1881-1883, prima și singura maternitate din București la acea vreme. Biserica „Acoperământul Maicii Domnului” – Titan are al doilea hram închinat Sfinților Mucenici, Doctori fără de arginți, Cosma și Damian. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
![]() Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în biserica Vlaherne
În timpul împăratului Leon cel Mare al Constantinopolului (457-474), doi senatori – Galvie și Candid – au plecat la Ierusalim să se închine Mormântului Domnului nostru Iisus Hristos. După ce au ajuns, au umblat prin Galileea, apoi s-au dus în Nazaret dorind să vadă și casa unde a copilărit și a trăit Mântuitorul Hristos până la vârsta de 30 de ani. Peste noapte au rămas în casa unei bătrâne văduve. În timpul cinei cei doi au observat că într-o cameră alăturată erau adunați mai mulți oameni bolnavi care aprindeau lumânările din jurul unei racle în care nu puteau vedea ce se află. Considerând că acolo s-ar afla moaștele vreunui sfânt, s-au hotărât să o întrebe pe bătrâna văduvă despre ce se întâmplă în acea cameră. În urma insistențelor, femeia le-a mărturisit că în acea raclă se află veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care a fost păstrat de fiecare predecesoare a ei în curăție și feciorie, până când a ajuns la ea. Lângă sfântul veșmânt se săvârșesc multe minuni și vindecări pentru cei ce se roagă Maicii Domnului cu toată puterea credinței lor. Galvie și Candid au stat toată noaptea lângă veșmântul Fecioarei Maria, au aprins lumânări și s-au rugat împreună cu ceilalți, iar dimineață au plecat spre Ierusalim. La întoarcere s-au oprit din nou la bătrâna din Nazaret după ce, în prealabil, confecționaseră o raclă asemănătoare cu cea a bătrânei și o acoperiseră cu un veșmânt țesut cu fir de aur. Noaptea le-au schimbat între ele, iar dimineața s-au întors la Constantinopol unde au așezat veșmântul chiar în casa lor pe care o transformaseră într-un paraclis închinat Sfântului Apostol Petru și Sfântului Evanghelist Marcu. Un timp au ținut ascuns faptul că au adus sfântul veșmânt, însă datorită minunilor care se săvârșeau acolo au fost nevoiți să mărturisească mai întâi patriarhului, apoi chiar împăratului, despre cele întâmplate. În urma acestui fapt împăratul Leon cel Mare a construit o biserică în Vlaherne, o suburbie din Constantinopol, unde a așezat sfântul veșmânt al Maicii Domnului. ![]() Sf. Voievod Ștefan cel Mare
Sfântul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), numit de popor cinstit, bun, mare şi sfânt: bun, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor greşiţi; mare, pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; sfânt, pentru luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor. Marele Voievod Ştefan al Moldovei a fost fiul binecredincioşilor creştini Voievodul Bogdan al II-lea şi Doamna Maria-Marina Oltea. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie. Pe Câmpia Dreptăţii este întâmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”. Şi a domnit, precum ştim, 47 de ani, 2 luni şi 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti, a întregii creştinătăţi, zidind cetăţi militare, dar şi cetăţi ale sufletului, adică multe biserici şi mănăstiri. Deşi a fost încercat de numeroase suferinţe, rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii şi a două soţii, trădarea unor sfetnici şi multe războaie, nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci şi-a purtat crucea vieţii sale cu răbdare creştinească, luptând cu dârzenie şi neîntrecută iscusinţă împotriva duşmanilor ţării şi ai credinţei. De aceea, istoria mărturiseşte că evlaviosul Ştefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru ţara şi credinţa întregului popor. El aducea mulţumiri şi laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci şi atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinţei. Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creştinătăţi chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creştini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, din care, pentru frumuseţea şi valoarea ei duhovnicească, redăm acest text: ,,Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu şi vă doresc tot binele şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Paşa. Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii şi i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră care e o parte creştinească şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere.” Ştefan cel Mare a pus biruinţele în luptele purtate nu pe seama iscusinţei sale, ci a voii şi puterii lui Dumnezeu. Pentru credinţa şi smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înţelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6). Domnitorul a fost nu numai un apărător al credinţei creştine în luptele sale cu turcii şi tătari, ci şi un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi obştii călugărilor, care împleteau rugăciunile de zi şi de noapte cu lucrul mâinilor şi cultura minţii. Ştefan cel Mare a zidit biserici şi mănăstiri nu numai în Moldova, ci şi în Muntenia şi Transilvania, mărturisind prin aceasta conştiinţa unităţii de credinţă şi neam. De asemenea şi la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult Ortodoxia, a înălţat, înnoit şi înzestrat mai multe biserici şi mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lăcaşuri Ştefan cel Mare le-a înălţat ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru biruinţele purtate în lupta cu duşmanii creştinătăţii, cât şi pentru cinstirea şi pomenirea celor căzuţi în luptele cu duşmanii credinţei neamului. Pentru aceasta poporul l-a cinstit numindu-l ,,cel Sfânt”. Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii, a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia lui, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea rugătorii noştri. ,,Să ne cânte nouă şi Doamnei Maria, cerea călugărilor şi egumenului din Mănăstirea Neamţ, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire.” Viaţa de rugăciune personală a lui Ştefan cel Mare ne este arătată şi de cele trei icoane unite numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii şi mai ales în bătălii. Ştefan cel Mare şi Sfânt însoţea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului şi după biruinţă, aşa cum aminteşte cronicarul că a făcut-o la Vaslui: Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă. Ştefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine. Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite: ,,Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile şi întâmplările petrecute, ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioşi şi de cinste.” Întreaga sa viaţă Ştefan cel Mare a trăit-o sub povaţa permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea şi cinstea cuvenită. Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morţii, aşa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viaţa cu adevărat creştineşte: ,,Iar când au fost aproape de sfârşenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum a ţinut-o el.” Cum vedem, grija pentru binele ţării şi al credinţei străbune o poartă în inima sa până în ceasul morţii. Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod şi aceste cuvinte înainte de moarte: ,,Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele vea-curilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi înfrânt.” Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” pe 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul: ,,… iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat (păgubit) de mult bine şi multă apărătură.” Binecredinciosul Voievod a avut întotdeauna credinţa că Mântuitorul Iisus Hristos va mijloci la Judecata de Apoi şi va răsplăti pe toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru credinţă şi apărarea hotarelor ţării. La mormântul său străjuieşte, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creştinătăţii, după cum se vede şi în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăţ (Jud. Iaşi), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa. De aceea trecerea lui în rândul sfinţilor prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi potrivită cu evlavia poporului dreptcredincios. Este o icoană de lumină, un ocrotitor al ctitorilor de lăcaşuri sfinte şi al celor care luptă pentru biruinţa Crucii şi a iubirii lui Hristos pentru oameni. ![]() Sf. Ier. Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului
Tot în această zi, Biserica Ortodoxă pomeneşte pe Sf. Ier. Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului. ![]() Sf. Ier. Ioan Maximovici
Sfântul Ioan (Maximovici, 1896-1966) este considerat de creştinii ortodocşi de pretutindeni ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfinţenie, el a fost în acelaşi timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu şi „nebun pentru Hristos”, un zelos ierarh misionar şi un apărător al săracilor, un nevoitor desăvârşit şi un părinte iubitor de orfani. Asemenea lui Moise, el şi-a scos turma din robie, conducând-o din China în lumea liberă. În ziua de 2 iulie 1994 a avut loc proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San Francisco, ierarh al Bisericii Ruse din diaspora, în America. S-a născut în înfloritoarea regiune Harkov, pe atunci, în sudul Rusiei. Aici, pe moşia Adamovka, în familia binecunoscută de nobili, Maximovici, părinţilor Boris şi Glafira li s-a născut un fiu, în data de 4 iunie 1896, pe care l-au botezat Mihail, în cinstea Sfântului Arhanghel al Domnului, purtând acelaşi nume. În 1914 Mihail a absolvit şcoala de cadeţi şi, urmând vocației sale lăuntrice, a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Părinţii aveau însă alte planuri cu el, insistând să se înscrie la facultatea de drept, şi, din ascultare, el a renunţat la dorinţa sa. În 1921, în plin război civil rus, Mihail emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit Facultatea de Teologie a universităţii belgrădene. În 1926 a fost tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon la mănăstirea Milkovo, luând numele Ioan. La sfârşitul aceluiaşi an părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934 a funcţionat ca profesor şi diriginte la seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol (Macedonia iugoslavă). A fost hirotonit ca episcop, la data de 28 mai 1934, ultima hirotonie săvârșită de mitropolitul Antonie Hrapovițki. A fost trimis în China, în eparhia de Shanghai. Aici el a organizat unele societăţi filantropice şi de binefacere, în special pentru copiii chinezi săraci şi orfani şi pentru emigranţii ruşi. De asemenea reuşeşte să aplaneze conflicte religioase şi ridică o catedrală ce a fost mai târziu, în cursul aşa-numitei revoluţii culturale chineze, rasă de pe faţa pământului de către comuniştii chinezi. Odată cu venirea la putere a comuniştilor în China, colonia emigranților ruşi a fost nevoită să se refugieze în insulele arhipelagului filipinez, bântuite de uragane sezoniere. În anul 1951, arhiepiscopul Ioan e trimis în Europa, întâi la Paris, apoi la Bruxelles. Astfel, el primeşte sub jurisdicţia sa Bisericile Ortodoxe din Franţa şi Olanda. Singurul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. În America şi-a început activitatea de arhipăstor în anul 1962. Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă. În acelaşi an, la cererea numeroşilor credincioşi ce-l cunoşteau de la Shanghai, vlădica a fost invitat la San Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America. În 1963, cu blagoslovenia vlădicăi, a fost întemeiată Frăţia preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California. Truda de arhipăstor a vlădicăi Ioan s-a încheiat odată cu călătoria sa la Seattle, la sfârşitul lui iunie 1966, pe 2 iulie (19 iunie pe stil vechi), unde, după ce a săvârşit Sfânta Liturghie la biserica Nikolsk, vlădica a plecat însoţit de prietenul său apropiat, vlădica Nectarie, având cu sine icoana Kursk-Korennaia a Maicii Domnului. În dimineaţa zilei de 3 iulie, trupul ierarhului a fost adus în biserica din Seattle. Conducerea de stat americană i-a dat cinstirea cuvenită Sfântului Ioan şi au acceptat ultima dorinţă a turmei sale, modificând legea care nu prevedea posibilitatea înmormântării trupului unui episcop la temelia unei catedrale. Astfel, Sfântul Ioan a fost înmormântat într-o criptă la baza catedralei arhiepiscopale din San Francisco. Faptele minunate săvârşite de Sfântul Ioan după moarte, pe care le cunoaştem, sunt şi mai multe decât cele din timpul vieţii. Ele s-au săvârşit şi prin arătarea sa directă oamenilor, ca răspuns la rugăciunile lor, şi după ce se slujeau panihide, şi prin harul uleiului sfinţit şi a altor obiecte sfinţite luate din cripta lui de la temelia catedralei din San Francisco. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
![]() Sf. Mc. Iachint
Sfântul Mucenic Iachint, originar din Cezareea Capadociei, a fost cubiculariu (cel care se îngrijea de camera de culcare a stăpânului) şi slujea şi la masa împăratului Traian (98-117). Pentru că a fost pârât că este creştin, a fost silit să guste din jertfele idoleşti, însă a refuzat categoric şi a mărturisit pe Hristos. Iachint a fost bătut peste tot trupul şi băgat în temniţă, unde i s-a dat să mănânce numai din cele jertfite idolilor, dar n-a mâncat, ci a postit 40 de zile. Slăbit de foame, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. ![]() Sf. Ier. Anatolie, patriarhul Constantinopolului
Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sf. Ier. Anatolie, patriarhul Constantinopolului. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
![]() Sf. Ier. Andrei, arhiepiscopul Cretei
Sfântul Andrei Criteanul este cunoscut ca unul dintre cei mai de seamă și mai prolifici creatori de canoane și imne, deosebite prin frumusețea formei și profunzimea gândirii. S-a născut în Damasc în jurul anului 600 și este menționat în izvoarele istorice începând cu secolul al IX-lea. De la o vârstă fragedă a fost făcut diacon de către Patriarhul Ierusalimului şi a participat la Sinodul al VI-lea Ecumenic din 680-681, fiind trimis cu mărturisirea de credinţă a Bisericii din Ierusalim la acest sinod. După o vreme a fost ales Episcop în Creta. A alcătuit cărţi pline de înţelepciune în care s-a arătat cuvântător iscusit şi insuflat de Dumnezeu. Pe lângă alte scrieri, Sfântul Andrei a alcătuit Canonul cel Mare care se citeşte în Postul Paştilor. Şi-a păstorit credincioşii cu frică de Dumnezeu, fiind tuturor pildă vie şi jertfelnică de dăruire. Sfântul Andrei Criteanul a murit în jurul anului 740. ![]() Sf. Cuv. Marta
Tot în această zi pomenim pe Sfânta Cuvioasă Marta, mama Sfântului Simeon din Muntele Minunat (sec. VI), care a vieţuit făcând multe fapte bune şi primind străinii. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
![]() Sf. Cuv. Atanasie Athonitul
Cuviosul Atanasie Athonitul a fost originar din Trapezunt, de pe țărmul sud-vestic al Mării Negre. Tatăl său era de neam din Antiohia Siriei, iar mama din Colhida (Grecia). Deși părinții Cuviosului Atanasie doreau ca el să ajungă un soldat viteaz, nu au avut parte nici măcar de creșterea lui, deoarece au murit de timpuriu. El a fost crescut de către o călugăriță, care era rudă mai îndepărtată. Într-o zi a venit în Trapezunt un slujitor împărătesc care, văzându-l pe Atanasie și calitățile sale sufletești, l-a luat la Constantinopol și l-a încredințat unui învățător vestit pentru a-l învăța filosofia; chiar Atanasie ajungând profesor mai târziu. A părăsit Constantinopolul împreună cu Mihail Malein, starețul mănăstirii Chiminan din Asia Mică. Acesta l-a tuns în monahism, dându-i numele de Atanasie. După patru ani s-a retras la muntele Athos. Împăratul Nichifor și fratele său, Leon patricianul, au ascultat rugămintea Cuviosului Atanasie și au zidit în Athos Mănăstirea Maicii Domnului, chilii și case pentru călugări. Cuviosul Atanasie a murit în timp ce înălța un zid în mănăstire, împreună cu alți șase frați călugări. Zidul s-a prăbușit peste ei și i-a omorât pe toți. S-au săvârșit multe minuni la mormântul Cuviosului Atanasie, mulți oameni bolnavi vindecându-se. ![]() Sf. Cuv. Lampadie
Cuviosul Lampadie a intrat în monahism din copilărie și ducându-și viața în sihăstrie, a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Tămăduia și povățuia pe toți cei care veneau la el. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
![]() Sf. Cuv. Sisoe cel Mare
Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare s-a stabilit încă din tinereţe în deşertul Scetei (Egipt), sub ascultarea sihastrului Hor. S-a retras apoi, peste Nil, la o sihăstrie din muntele Sfântului Antonie cel Mare. Cuviosul împletea rugăciunea cu munca, primind vizita multor pustnici din jur, fiind învrednicit şi cu darul facerii de minuni. Odată, un om a plecat cu fiul său spre sihăstria Cuviosului Sisoe, dar pe drum copilul s-a îmbolnăvit şi a murit. Însă tatăl nu s-a întors, ci şi-a continuat drumul. Ajungând la cuvios, în lipsa acestuia, l-a aşezat pe fiul lui cu faţa în jos, ca şi cum ar fi stat la rugăciune. Cuviosul Sisoe l-a binecuvântat pe tată, care a ieşit afară, apoi şi pe copil, spunându-i să se ridice şi să se ducă la tatăl lui. În acel moment copilul a înviat. Pe acest Părinte, insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat frații: „De va cădea vreun frate, în vreo greșeală îi este destul un an de pocăință?” Răspuns-a starețul: „Aspru este cuvântul acesta”. Zis-au frații: „Atunci șase luni, se cade să se pocăiască, cel ce a greșit?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. Și iarăși, au zis frații: „Dar patruzeci de zile, îi este de ajuns pentru pocăință?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. După aceasta, a zis: „Cred în milostivirea lubitorului de oameni că, de se va pocăi omul din tot sufletul trei zile sunt de ajuns, pentru a primi Dumnezeu pocăința lui”. Alt frate a întrebat pe stareț, zicând: „Ce voi face, părinte, că am căzut în păcat?” Starețul a răspuns: „Ridică-te, fiule, și te vei mântui.” Zis-a fratele: „După ridicare, iarăși am căzut”. Starețul i-a zis: „Ridică-te iarăși”. Fratele a zis „Până când va fi căderea și ridicarea mea?” Starețul a răspuns: „Până ce te va ajunge și te va găsi sfârșitul, ori în cele bune, ori în cele rele. Până atunci ni se cade să petrecem totdeauna în ridicare din păcate, pentru că în pocăință să ne ajungă sfârșitul”. Și când era să moară, stând lângă dânsul monahii, s-a luminat fața lui ca lumina și a grăit către dânșii: „Iată, ava Antonie a venit”. Și trecând puțin, iarăși a zis: „Iată, ceata Proorocilor a venit”. Și iarăși s-a luminat, mai mult, și a zis: „Iată, ceata Apostolilor a venit.” Și îndoit fața lui s-a luminat și vorbea cu cei nevăzuți. Și l-au rugat pe el frații, zicând: „Spune-ne, Părinte, cu cine vorbești?” Și le-a zis lor: „Iată, îngerii au venit ca să mă ia pe mine, și mă rog lor să mă lase pe mine puțin ca să mă pocăiesc”. Și i-au zis lui frații: „Nu-ți este ție de trebuință pocăință”. Răspuns-a starețul: „Cu adevărat, nu mă știu pe mine să fi atins, măcar începutul pocăinței”. Și toți frații îl știau pe el că este desăvârșit. Și iarăși, mai mult, s-a luminat și se făcuse fața lui ca soarele și s-au temut toți. Și a grăit către dânșii starețul: „Iată, vine Domnul, vedeți toți, că zice: Aduceți-Mi vasul cel ales din pustie”. Și zicând acestea, Cuviosul, îndată și-a dat duhul său la Domnul. Și s-au văzut niște fulgere și s-a umplut casa aceea de bună mireasmă. Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare a trecut cu pace la Domnul în anul 429. ![]() Sf. Mc. Lucia din Roma
Sfânta Muceniţă Lucia a fost prinsă de locţiitorul guvernatorului Provinciei Campania (Italia), Rix, care a obligat-o să jertfească zeilor. Lucia a refuzat cu desăvârşire acest lucru şi a mărturisit pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu atât curaj, încât Rix a primit şi el învăţătura creştină şi sfântul botez. De câte ori trebuia să plece la luptă, Rix venea, cu respect, la Sf. Lucia și o ruga să se roage pentru el ca să se întoarcă victorios. După 20 de ani, aflând că împăratul Dioclețian a început prigoana împotriva creștinilor, Sf. Lucia i-a cerut lui Rix să o lase să meargă înapoi în Italia. Ea își dorea să-L slăvească pe Dumnezeu împreună cu compatrioții săi. La acea vreme, Sf. Lucia reușise să-l convingă pe Rix să treacă la creștinism, acesta ajungând chiar să-și dorească mucenicia pentru Hristos. Lăsând în urmă proprietățile și familia, a plecat la Roma cu Sf. Lucia. Prefectul roman de pe-atunci, Aelius, i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia. După ei au mai fost decapitați sfinții mucenici Antoninus, Lucian, Isidore, Dion, Diodorus, Cutonis, Arnosus, Capicus și Satyrus, în total 24 de mucenici au suferit împreună cu Sf. Lucia și Rix. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
|